24 martie 2020

Lecţia de microeconomie: stimulente individuale pe timp de criză

Radu Muşetescu

Pachetul de măsuri adoptate recent de către guvernul României pentru susţinerea sectorului privat precum şi asistenţa socială asociată conţine o abordare macroeconomică. Deşi se puteau discuta şi alte tipuri de măsuri, acest pachet poate fi un punct de plecare în direcţia bună. Cu toate acestea, oricare abordare de acest tip trebuie să fie însă însoţită, în mod necesar, de către un pachet de măsuri la nivel microeconomic prin care să se încerce alinierea stimulentelor individuale la obiectivele de politică publică. Aici este un spaţiu de joc enorm care poate preveni comportamente individuale aberante ca şi unor eşecuri sistemice pe perioada crizei. Până la urmă, măsurile economice şi sociale anunţate pe plan naţional dar şi internaţional, odată cu răspândirea pandemiei, sunt deja cu totul inedite şi uneori chiar spectaculoase prin obiectivele pe care şi le propun. Considerată de mulţi ca fiind de o amplitudine nemaiîntâlnită de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace, actuala criză obligă guvernele din toată lumea să navigheze în nişte ape foarte tulburi. Şi să ia măsuri similare ca impact.

Sursă foto: Mediafax

Principala necunoscută cu privire la orice criză, în momentul declanşării ei, este durata ei. Acest lucru este valabil şi pentru actuala criză generată de pandemia COVID 19. Guvernul României trebuie să ia în considerare toate scenariile posibile privind evoluţia acesteia. Până la urmă, Primul Război Mondial a durat în Europa 4 ani deşi lumea credea că războiul se va termina în câteva luni, înainte de Crăciunul lui 1914. România a luptat pentru 2 ani. Al Doilea Război Mondial a durat 6 ani deşi Wehrmachtul german considera că în 3-4 luni va îngenunchea armata sovietică. Din acest motiv, trupele germane nici nu au avut echipament de iarnă. Dacă actuala pandemie se întinde (cel puţin ca măsuri de gestiunea a riscului şi prevenire, ca să nu mai vorbim de impact economic) undeva până la 2 ani, provocările devin comparabile cu cele ale unei situaţii de război.

Dacă este să ne raportăm la date comparative oficiale legate de epidemia (adică criza) propriu-zisă, intervalul de timp dintre adoptarea măsurilor stricte de carantină şi lipsa apariţiei de noi cazuri a fost, în Republica Populară Chineză, de circa 2 luni. Începând din această săptămână, am putea anticipa, aplicând scenariul unei perioade similare, că lucrurile ar putea intra în normalitate în România, din punct de vedere medical, într-un scenariu mediu spre optimist, la sfârşitul lunii mai. Pentru a atinge acest deziderat (orice alt eveniment pozitiv nu ar face decât să scurteze această perioadă, orice alt eveniment negativ va lungi această perioadă), esenţială este operarea cu succes a instituţiilor statului implicate în gestiunea crizei şi în primul rând sistemele de sănătate şi de securitate (implicând forţele Ministerului Afacerilor Interne şi pe cele ale Ministerului Apărării Naţionale). Dacă în Republica Populară Chineză, datorită unui complex de factori specifici şi diferiţi de cei ai ţării noastre, angajaţii instituţiilor amintite s-au comportat într-un mod exemplar, în cazul unei societăţi democratice şi a unei economii de piaţă precum cea a României, trebuie controlate comportamentele aberante şi oportuniste. Iar instrumentele economice sunt esenţiale în acest sens, poate mai mult decât cele legale - punitive.    

O ştire de acum câteva zile relata cazul unor doctori din capitala Bulgariei, Sofia, care ar fi părăsit slujbele prin demisie deoarece spitalul nu avea echipamentele necesare pentru protecţia lor. Deşi ştirea nu a fost confirmată oficial sau din alte surse (doar Al Jazeera şi alte surse secundare raportând-o), informaţia poate aminti de riscul unor dificultăţi ale autorităţilor publice în a motiva personalul implicat în instituţiile cheie chemate să participe la gestiunea unei crize. Această situaţie pare a replica dificultăţile de a menţine ordinea publică întâmpinate de către autorităţile locale americane în timpul crizei generată de uraganul Katrina în 2005 atunci când o parte a forţelor de ordine din New Orleans nu s-au mai prezentat la locul de muncă. Până la momentul intervenţiei forţelor federale, lucrurile au scăpat de sub control în unele zone ale capitalei statului Louisiana din punctul de vedere al ordinii publice.

Salarul mediu estimat al unui doctor în Bulgaria este de aproximativ 550 de euro. Guvernul a promis recent (după aparenta demisie în bloc) o primă similară pe perioada crizei. Dacă se poate aprecia ceva cu privire la politicile economice din ultimii ani, ar fi aceea că creşterea salariului mediu în sectorul medical a depăşit cu mult acest nivel. Cu salarii care depăşesc 2.000 de euro, personalul medical din România are stimulente corecte de a se prezenta la locul de muncă şi pe perioada crizei. România are, conform unor estimări, în jur de 60.000 de medici, deci o notă de plată pentru salariile lor de circa 120-150 milioane de euro lunar. Dintre aceştia, probabil că maxim un sfert se vor afla în prima linie a luptei împotriva epidemiei (în scenariu maximal).

În mod esenţial, un economist va argumenta că războaiele sau crizele sunt câştigate prin stimulentele corecte acordate persoanelor implicate în gestiunea procesului. Crizele sunt trecute de instituţii care funcţionează şi de resursele pe care le au la dispoziţie.

Dacă pentru încălcarea unei reguli, pedeapsa este de 1 leu, indivizii vor reacţiona într-un anumit mod. Dacă pedeapsa este de 1.000 lei pentru aceeaşi încălcare, comportamentul ulterior al indivizilor va fi de altă natură. Deşi regulile pot părea absolut similare, diferenţe majore de comportament se pot constata între două societăţi datorită stimulentelor (pozitive sau negative) care le însoţesc.

Esenţial pentru actuala gestiune a crizei, lăsând la o parte estimările de impact asupra economiei, ţine de comportamentul celor aflaţi „în prima linie”: personalul medical dar şi, din ce în ce mai important, personalul legat de securitatea internă şi ordinea publică. Acest personal trebuie să fie dispus să acţioneze decisiv, să îşi asume riscuri şi să rămână pe „câmpul de bătălie” şi în situaţii dificile. Iar stimulentele economice pot fi decisive. O primă recomandare adresată decidenţilor guvernamentali ar fi, cu aplicabilitate la toate instituţiile din sistemul medical şi de forţă de România:

- acordarea unei prime de situaţii de necesitate / urgenţă care să se adauge la salariul personalului implicat direct în gestiunea crizei. O asemenea primă ar fi aplicabilă doar pentru angajaţii care sunt „în prima linie” a eforturilor de combatere a epidemiei, respectiv pe stradă sau în spitale. O asemenea măsură nu trebuie să fie aplicată întregului personal din instituţiile menţionate.

- instituirea unei asigurări de viaţă pentru cadrele implicate direct în activitatea care implică risc direct. Prima ar trebui plătită de către statul român, în cazul în care societăţile private de asigurări ar fi dispuse să subscrie (de ce nu? pentru preţul corect, mai ales când vorbi de o situaţie de criză a sectorului) sau în cazul în care aceste societăţi nu ar răspunde, guvernul României ar trebui să instituie un fond propriu în acest sens. Costurile ar fi rezonabile dar impactul asupra comportamentului angajaţilor ar fi majoră.

Majoritatea soldaţilor român înrolaţi de către statul român în Primul Război Mondial, războiul prin care s-a realizat visul unei naţiuni, au făcut-o atât din raţiuni patriotice cât şi din raţiuni economice. Li s-a promis pământ de către regele Ferdinand, pe 23 martie 1917, într-o vizită pe frontul de la Răcăciuni. Şi au primit pământ: peste 2 luni, Parlamentul a început reformele funciare în acest sens. În 3 ani, peste 2 milioane de hectare vor fi redistribuite în avantajul ţăranilor soldaţi, eroi ai neamului românesc. Evenimente de acest tip constituie dovezi ale abilităţii unor lideri politici ai României de a conştientiza că alinierea stimulentelor individuale cu politica publică trebuie să fie realizată şi prin consideraţii economice.

În spatele „liniei întâi” de astăzi, se află şi „frontul intern”: serviciile de utilitate publică legate de infrastructura critică. Este absolut necesar, în funcţie de durata şi gravitatea crizei care va lovi România, calificarea unor meserii / servicii ca fiind critice. Acestea nu pot fi amânate sau lăsate să dispară.

Programul de a oferi pe perioada şomajului tehnic 75% din salariul mediu trebuie cuplată cu prestarea de servicii către comunitate, în limitele de sănătate permise. Autorităţile locale pot apela la aceste persoane pentru a duce la bun sfârşit servicii de utilitate publică (livrarea de alimente la domiciliul celor aflaţi în carantină, asistenţa acordată persoanelor în vârstă, susţinerea trupelor ministerului de interne în menţinerea ordinii publice, susţinerea activităţilor personalului medical, etc.).

Să nu uităm că raţiunea fundamentală a eficienţei economice a fost cea de a evita duplicarea. Companiile de infrastructură erau fericite dacă minimizau numărul de angajaţi per suta de clienţi. Ori, în vremuri de criză, când vorbim de posibilitatea indisponibilizării fizice a anumitor persoane, rolul şi funcţiile acestora trebuie duplicate de o manieră care să permită siguranţa şi stabilitatea serviciilor.

Să luăm un caz ipotetic: căderea reţelei de curent electric într-o localitate din România pe perioada crizei. Dacă echipa de intervenţie a distribuitorului de curent electric este indisponibilizată datorită îmbolnăvirii angajaţilor, practic indisponibilitatea acestui serviciu poate duce la efecte dramatice asupra populaţiei (alimentaţia, comunicarea, etc.)

În acest context, a plăti cetăţenii României doar pentru a sta acasă este o aberaţie. Aceştia trebuie implicaţi în programe de pregătire şi antrenament pentru a asigura duplicarea funcţiilor şi persoanelor care lucrează în domeniile de infrastructură critică. Chiar dacă aceştia nu ajung la calificarea lucrătorilor permanenţi, ei pot dobândi în interval de 1-2 luni competenţele şi abilităţile pentru a suplini forţa de muncă specializată. Aşa cum există o armată „în rezervă”, trebuie construită o forţă de prestatori de servicii „în rezervă”, specializaţi în serviciile oferite de către infrastructura critică. Selecţia se poate face pe bază de voluntariat, în funcţie de preferinţele cetăţenilor şi de abilităţile lor sau de specificul angajatorilor. Autorităţile pot oricând accesa în REVISAL situaţia acestora angajaţi şi avea o idee cu privire la specializarea lor şi la statutul în are se află (şomaj tehnic, activitate, etc.).

Companiile din sectoarele de infrastructură critică trebui să fie susţinute în a-şi crea această forţă „în rezervă” / duplicată de angajaţi iar ce care se implică activ ar putea, de asemenea, fi compensaţi cu creşterea veniturilor promise.

Asemenea măsuri nu trebuie privite ca fiind un populism prin care se aruncă bani pe fereastră. Este puţin probabil ca criza să fie depăşită odată ce marea majoritate a populaţiei stă acasă. Să nu uităm că, în cazul Chinei, zona blocată şi care a fost în carantină totală a fost doar provincia Hubei, adică a echivalentului unui judeţ pentru România. Restul Chinei a funcţionat la capacitate maximă şi a deservit provincia afectată. Acest lucru nu se întâmplă în România, unde toată ţara este în carantină dar nimeni nu munceşte pentru cei care stau acasă. Prin urmare, pe termen scurt, resursele alocate de la cei din „linia întâi” trebuie luate de la cei care stau acasă. În perioada crizei, orice reducere de cheltuieli poate ajuta de o manieră importantă, dacă nu pune în pericol nivelul de trai al populaţiei. Programe guvernamentale care alocă resurse importante precum Start Up Nation, Prima Casă sau Rabla ar trebui reevaluate şi amânate până după criză (oricum, multe autorităţi locale nici nu funcţionează). Limitarea pensiilor (gen 2 salarii medii pe economie, etc.) ar putea, de asemenea, ajuta într-un mod semnificativ.

Calcularea impactului macroeconomic al costurilor de gestiune a crizei şi discutarea soluţiilor pentru acoperirea lor sunt însă o altă provocare de analiză pe care nu o vom aborda aici. Trebuie însă ca analiza macroeconomică să fie asociată şi cu asemenea analize la nivel microeconomic. Ignorarea comportamentului individual, în contextul unor cifre macroeconomice care „se potrivesc”, poate genera costuri de altă natură la nivel social.