La aniversare / România - 15 ani în marea familie nord-atlantică

După decenii de comunism, România şi-a dorit un viitor mai bun, liber şi prosper pentru cetăţenii săi, iar apartenenţa la NATO şi la Uniunea Europeană au reprezentat obiective majore în drumul spre viitorul pe care şi-l dorea. Aderarea la NATO reprezenta acordul de securitate de care Romania avea nevoie pentru a construi o nouă societate, conştienţi fiind că prosperitatea şi libertatea se bazează pe securitatea noastră. De această dată, aderarea la NATO s-a făcut voluntar, spre deosebire de cea forţată la Tratatul de la Varşovia, iar dacă la această aniversare obiectivele iniţiale s-au îndeplinit este meritul tuturor. Dar dacă nu, Armata României nu are nicio vină. Amintirea celor care şi-au dat viaţa pentru îndeplinirea misiunilor în teatrele de operaţii trebuie respectată.  

În ciuda studiilor care constată că alianţele de apărare colectivă se desfiinţează la scurt timp după ce ameninţările la adresa lor dispar, NATO s-a dovedit remarcabil de rezistentă şi continuă să existe tocmai pentru că a reuşit să-şi reevalueze obiectivele şi strategiile, având în vedere realităţile mediului de securitate din secolul 21.

Concentrarea asupra viitorului şi identificarea răspunsurilor la cerinţele emergente, pe măsură ce lumea se schimbă, fac din NATO, alianţa care poate identifica tendinţele globale şi implicaţiile lor militare în deceniile viitoare.

Secretul acestei reuşite nu a fost „un tratament geriatric miraculos” ci tocmai capacitatea Alianţei de  a ţine pasul cu noile provocări considerând că, atunci când lumea se schimbă, NATO trebuie să se schimbe şi ea.

De-a lungul celor şapte decenii, NATO a servit drept fundament pentru securitatea occidentală iar aniversarea din acest an va constitui ocazia de a prospecta viitorul dar şi de a analiza problemele interne care nu sunt de neglijat (coeziunea politică, contribuţiile la cheltuielile de apărare, constituirea capabilităţilor militare, securitatea energetică, securitatea informatică, corupţia, etc.)

Odată cu aniversarea Alianţei, în data de 4 aprilie 2019, mulţi aliaţi vor marca aniversările a 10, 15 şi 20 de ani de la aderarea la Alianţă, ocazie de a reflecta asupra deceniilor de cooperare transatlantică şi asupra rolului NATO în protejarea libertăţii cetăţenilor lor. România se numără printre ţările membre care îşi serbează la 4 aprilie, 15 ani de apartenenţă la marea familie Trans-Atlantică.

Debutul procesului de aderare al României la NATO coincide cu evenimentele din 1989, când Armata României, ca şi întreaga societate românească, începea un amplu proces de transformare care cuprindea complexe adaptări, reformări şi modernizări, menite să asigure, pe de o parte, îndeplinirea rolului de apărare a ţării, iar pe de altă parte, promovarea intereselor naţionale în contextul eforturilor comunităţii internaţionale de edificare a unui nou mediu de securitate extins şi stabil.

Semnarea de către România a Parteneriatului pentru Pace cu NATO (26 ianuarie 1994) şi a Parteneriatului Strategic cu SUA (11 iulie 1997) au influenţat semnificativ procesul de restructurare, marcând, astfel, începerea unei acţiuni de sincronizare a activităţilor şi măsurilor desfăşurate în Armata României cu cele din cadrul NATO.

Depunerea instrumentelor de ratificare, la 29 martie 2004, a însemnat Aderarea României la NATO. Astfel, din 2 aprilie, ţara noastră devine parte integrantă a lumii occidentale sub incidenţa garanţiilor de securitate consacrate în articolul 5 din Tratatul de la Washington.

Aderarea conferea României un nou profil strategic în procesul decizional al Alianţei şi presupunea asumarea unor responsabilităţi, concomitent cu dezvoltarea unor noi procese la nivel politic, diplomatic şi militar.

Din acest moment, transformarea Armatei României trebuie asociată celei de transformare a Alianţei Nord-Atlantice.

Cum acest proces nu reprezintă un scop în sine, ci răspunsul adecvat la evoluţia mediului de securitate, la transformarea NATO şi la angajamentele pe care România şi le-a asumat pe plan internaţional, situaţia reală a demonstrat că eforturile de planificare şi bugetare au suferit suficiente sincope în îndeplinirea noilor cerinţe. Cel mai evident exemplu îl constituie modul cum au fost utilizate resursele pentru apărare, care să permită asigurarea unei structuri de forţe aptă să satisfacă cerinţele naţionale cât şi angajamentele faţă de NATO.

Angajamentul asumat de către România, la momentul aderării, l-a reprezentat planificarea şi utilizarea, pană în anul 2008, a unui procent de 2,38% din PIB pentru cheltuieli de apărare. Din nefericire, acest angajament, care ar fi asigurat îndeplinirea spectrului de obiective asumate, nu a fost îndeplinit niciodată. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, criza financiară a afectat toate domeniile economice şi, inevitabil, cu consecinţe semnificative în domeniul apărării şi securităţii.

În ceea ce priveşte România, efectul nealocării resurselor asumate, a generat riscuri semnificative prin accentuarea fenomenului de deviere de la traiectoria de transformare a Armatei României, amânarea achiziţiei unor echipamente planificate pentru acea perioadă şi, implicit,  acumularea unor restanţe considerabile la facturile aflate în plată.

Cu toate acestea, deşi armata, în întregul ei, se confrunta cu o nevoie acută de resurse, participarea României în teatrele de operaţii, în cadrul obligaţiilor faţă de Alianţa Trans-Atlantică, a rămas  o preocupare constantă.

Parteneriatul cu SUA a făcut posibilă contribuţia semnificativă cu trupe, echipamente şi asistenţă în toţi aceşti ani, în locuri precum Balcani, Irak sau Afganistan, demonstrând aliaţilor noştri că România este o ţară pe care se poate conta şi că nu ne-am rezumat doar la beneficiile sistemului aliat de securitate globală ci am contribuit în mod semnificativ la acesta.

La nivel NATO, atingerea momentului critic privind cheltuielile militare s-a produs în anul 2012, după operaţia din Libia, când analizele la nivelul Alianţei au remarcat faptul că misiunea a evidenţiat o slăbiciune semnificativă a alianţei şi anume faptul că împărţirea sarcinilor pentru apărarea comună între membrii NATO este dezechilibrată.

Chiar dacă Europa se afla sub presiunea austerităţii bugetare, îndepărtarea de la responsabilităţile în domeniul securităţii naţionale şi aliate nu putea să nu fie pusă în discuţie. Pentru ca Alianţa să rămână cea mai eficientă alianţă militară din istoria modernă, aliaţii trebuie să respecte angajamentele lor faţă de securitatea transatlantică.

Într-un astfel de context, stoparea declinului cheltuielilor pentru apărare devine stringentă.

Este demn de remarcat efortul depus ulterior de către decidenţii politici ai României pentru reconsiderarea bugetelor apărării, creându-se, în sfârşit, condiţiile aplicării strategiei de apărare.

Fără a insista pe modul de întrebuinţare a bugetului pe principalele tipuri de cheltuieli în primii ani de după aderare şi, mai ales, pentru perioada de criză financiară, trebuie totuşi să amintesc că, după semnarea în anul 2005 a Acordului de cooperare în domeniul apărării (cadrul pentru misiunile militare comune), în anul 2011, Statele Unite şi România au emis „Declaraţia comună privind parteneriatul strategic pentru secolul 21 între Statele Unite ale Americii şi România”.

Anii care au urmat au reprezentat o perioadă de implicare fără precedent în procesul de transformare la nivel naţional şi aliat, în domenii importante de interes care vizează consolidarea securităţii transatlantice, sistemul de apărare antirachetă, securitatea energetică şi nu în ultimul rând, domeniul informaţiilor militare. Astfel, România participă la proiectele multinaţionale şi de dezvoltare a capabilităţilor majore, organizează şi găzduieşte evenimente importante ale NATO, toate acestea reprezentând recunoaşterea relevanţei strategice a ţării noastre, contribuţia la îndeplinirea obiectivelor NATO, precum şi la crearea unui climat de bună vecinătate în arealul geografic din care facem parte.

Beneficiind de recunoaşterea eforturilor, determinării şi modului în care am acţionat în teatrele de operaţii, a hotărârii politice de finalizare a angajamentelor operaţionale în cadrul Alianţei, România câştigă stimă, admiraţie şi, mai ales, recunoaştere în rândul membrilor Alianţei.

Mai mult decât atât, constituirea Centrul de Excelenţă HUMINT, înfiinţarea Modulului Dislocabil de Comunicaţii şi Informatică al NATO (NATO CIS Module – DCM “E”) şi participarea la Capabilitatea NATO de transport aerian (SAC, Papa - Ungaria) etc., confirmă poziţia ţării noastre în cadrul Alianţei.

Criza din Ucraina, din 2014, determină NATO să-şi reconsidere postura militară strategică pentru apărare şi descurajare, iar Summit-ul NATO din Ţara Galilor din acelaşi an, a reprezentat un reper pentru reafirmarea angajamentelor în ceea ce priveşte apărarea colectivă.

Perioada ce urmează, considerată cea mai dificilă perioadă din istoria recentă a Alianţei, a coincis cu procesul NATO de reafirmare a capacităţii de descurajare a unei ameninţări din ce în ce mai mari din partea Rusiei, concomitent cu menţinerea forţelor în Afganistan şi, fără a fi implicaţi militar, alături de coaliţia internaţională împotriva Statului Islamic din Irak şi Siria.

Deciziile luate la Summit-ul NATO din Ţara Galilor, de a pune în aplicare Planul de acţiune pentru creşterea capacităţii operaţionale (Readiness Action Plan - RAP) au demonstrat că aliaţii se pot mobiliza pentru a face faţă la provocările apărute în secolul XXI.

Între deciziile cu impact asupra securităţii României se numără înfiinţarea Unităţii de integrarea forţelor NATO (NFIU), a Comandamentului Diviziei Multinaţionale de Sud Est (MND-SE HQ), la Bucureşti, şi nu mai puţin important, afilierea la Conceptul Naţiunii Cadru (Framework Nation Concept).

Pregătirea militarilor sub comanda NATO, subiect discutat încă din 2013 la nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare, prinde contur după evenimentele din Ucraina şi, astfel, exerciţiile naţionale, bilaterale şi cele de mare vizibilitate, îşi găsesc implementarea practică în Planurile NATO, iar participarea forţelor terestre, aeriene şi navale validează interoperabilitatea acestora în cadrul Alianţei, a Forţei de răspuns NATO (NRF, VJTF) şi menţin, la un nivel ridicat, capacitatea de reacţie şi răspuns a forţelor noastre armate.

Ca stat membru al NATO, România este implicată activ în procesul de redactare a agendelor summit-urilor, pentru a se asigura că deciziile aliate respectă obiectivele naţionale în domeniul securităţii şi apărării, timp în care, prin procesul naţional de planificare a apărării, contribuie la completarea deficitelor de capabilităţi ale Alianţei.

Astfel, în anul 2015, s-au creat condiţiile necesare unor achiziţii importante de echipamente şi de atunci, an de an, procesul de modernizare a Armatei României prinde contur.

Achiziţia, în diferite stadii de realizare, a avioanelor multirol F-16 Fighting Falcon, a Sistemului de apărare anti-racheta Patriot, a Sistemelor de rachete sol-aer cu bătaie mare, a corvetelor multifuncţionale, a elicopterelor de luptă şi transport, a Sistemului de rachete de artilerie cu înaltă mobilitate (HIMARS), a Sistemului C 4I cu capacităţi de integrare ISTAR, a vehiculului de luptă blindat PIRANHA V şi a altor tipuri de echipamente, demonstrează fermitatea României de a-şi consolida sistemul naţional de apărare, concomitent cu realizarea interoperabilităţii cu forţele aliate. Mai mult decât atât, condiţionarea acestora de constituirea de parteneriate cu industria naţională de apărare demonstrează anvergura dar şi seriozitatea abordării acestor proiecte în interes naţional.

Tot în această perioadă, la Deveselu, prin cooperarea bilaterală româno-americană, se finalizează o capabilitate de apărare împotriva rachetelor balistice, ca element al Aegis Ashore Missile Defense Facility şi care, urmare a declaraţiei finale de la Summit-ul NATO de la Varşovia (2016), devine parte a sistemului NATO Ballistic Missile Defense (BMD).

Rod al aceleiaşi colaborări, Acordul de cooperare în domeniul apărării (2015) permite utilizarea în comun a capabilităţilor militare naţionale cum ar fi bazele aeriene de la Mihail Kogălniceanu şi Câmpia Turzii, facilităţile de instruire din poligoanele Cincu, Babadag şi Smârdan etc.

Toate acestea, coroborate cu sistemul de recrutare actual, modernizarea procesului de formare, creşterea rolului modelării şi al simulării în procesul de instruire etc., demonstrează că în Armata României, prin adoptarea de soluţii viabile, s-au făcut paşi importanţi în domeniul formării şi instruirii resursei umane.

Fără a avea pretenţia că am atins toate elementele şi criteriile unei analize complete, mai vreau să adaug, la acest tablou al eforturilor şi realizărilor, un rezultat notabil care confirmă efortul de reconfigurare a posturii României în NATO.

Este vorba de faptul că Armata României a avut o contribuţie însemnată în ceea ce priveşte schimbul de date şi informaţii în cadrul Alianţei, prin participarea cu personal şi capabilităţi de informaţii militare în operaţiile NATO şi în sprijinul deciziilor Consiliului Nord-Atlantic şi al Comitetului Militar al NATO, ceea ce i-a asigurat un loc în primii cinci contributorii ai Diviziei Informaţii a Statului Major Militar International al NATO, în perioada 2008-2012, şi un binemeritat loc întâi în anul 2013.

Toate acestea erau dovezi că, după ani în care se manifestaseră dezinteresul pentru problemele apărării, subfinanţarea, scepticismul privind utilitatea forţelor armate şi în care securitatea naţională ajunsese să însemne doar lupta contra teroriştilor în afara frontierelor şi protejarea propriei infrastructuri critice împotriva atacurilor cibernetice sau dezastrelor naturale, situaţia s-a schimbat fundamental.

Era anul 2017, când şi România se angaja cu 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare. La sfârşitul anului, România fusese statul membru NATO care a investit cei mai mulţi bani, procentual, din bugetul său militar, pentru modernizare şi înzestrare.

Raportul anual al Secretarului General, Jens Stoltenberg, „NATO: potrivit pentru viitor” (14 martie 2019), arată că NATO răspunde provocărilor actuale, continuă să se modernizeze şi investeşte în viitor.

Conform aceluiaşi raport, Romania, la 15 ani de la aderarea la NATO, se află printre ţările care au continuat să îşi majoreze contribuţiile şi cheltuielile de apărare. Chiar dacă a ratat, doi ani consecutivi, această ţintă, cheltuind în jur de 1,9% din PIB, România a fost, în 2018, al treilea aliat din cadrul NATO care a investit cea mai mare parte din bugetul său militar pentru dezvoltarea capabilităţilor sale de apărare.

Menţionată de mai multe ori în acest raport, ţara noastră rămâne în top 3 aliaţi NATO în ceea ce priveşte procentul din bugetul apărării investit pentru înzestrare cu echipamente militare. Cu al 8 - lea buget al apărării din cadrul Alianţei şi cei 34% cheltuiţi pentru dezvoltarea capabilităţilor sale militare, România, în anul 2018, a ocupat primul loc la acest capitol. Pe lângă dimensiunea financiară, raportul face referiri la contribuţiile strategice enunţate anterior: constituirea Brigăzii Multinaţionale de Sud Est - MN BDE SE, la Craiova, participarea ţării noastre la prezenţa înaintată a NATO pe întreg flancul estic, inclusiv la Marea Neagră şi organizarea de exerciţii militare aliate. Nu în ultimul rând, raportul menţionează implicarea în misiunile militare ale NATO, România ocupând locul cinci în cadrul naţiunilor aliate, contribuitoare în Afganistan, cu cei 693 de militari participanţi (participare care va creşte în anul 2019).

În concluzie, la aniversarea celor 15 ani de apartenenţă la Alianţa Nord-Atlantică pierderile umane, tribut al participării noastre la misiunile NATO, dar şi creşterea bugetului militar reprezintă costuri însemnate pentru ţara noastră. Dacă analizăm însă beneficiile acestora, generate de investiţiile însemnate ale NATO şi SUA în modernizarea infrastructurii de apărare, precum şi faptul că România a dobândit cea mai puternică garanţie de securitate din partea unei Alianţe robuste, putem accepta, fără dubii, că aceste costuri s-au dovedit utile.

Apartenenţa României la NATO este cel mai bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla ţării noastre în perioada contemporană. Umbrela de securitate NATO, ca şi transformarea României din consumator de securitate în furnizor de securitate, permit o dezvoltare suverană şi independentă într-o deplină democraţie.