Kaliningrad: linia de ruptură geopolitică a conflictelor îngheţate ale Rusiei

Militarizată, întărită cu capabilităţi de rachete şi chiar cu ultimele realizări hipersonice Kinjal, enclava în nord-estul UE şi NATO este un Occident al Rusiei – cu statut special privind circulaţia din şi către acest cui al lui Pepelea din spatele balticilor – care creează vulnerabilităţi multiple în primul rând Statelor Baltice. Nu întâmplător, un raport din 2015, de la summitul NATO de la Varşovia, realizat de către Atlantic Council, subliniază că Statele Baltice nu pot fi apărate de către Alianţă în faţa Rusiei, ci atacarea lor poate fi descurajată şi statele respective doar recucerite.

Kaliningrad ca vârf al centurii de foc a conflictelor îngheţate şi enclavelor pro-ruse din Estul Europei

Kaliningradul face parte dintr-o centură de foc a conflictelor îngheţate şi enclavelor ruse/rusofone militarizate din Estul Europei, practic, din spaţiul post-sovietic, de la frontiera neclară între pretinsa Lume Rusă şi Occidentul reprezentat de către NATO şi UE. Linia de forţă începe la Kaliningrad, continuă în Transnistria separatistă, regiune a Republicii Moldova, apoi în Crimeea anexată în 2014, Donbasul separatist, urmare a agresiunii militare ruse şi montării separatismului în Luhansk şi Donetsk, apoi continuă cu Abhazia şi Osetia de Sud, enclave ocupate de ruşi în timpul războiului ruso-georgian din 2008, autoproclamate independente şi recunoscute unilateral de către Rusia şi alţi 3-4-5 clienţi ai săi – Venezuela şi câteva stătuleţe insulare din Pacific, unele retrăgându-şi recunoaşterea iniţială – şi în final ajunge în Nagorno Karabah, acolo unde ruşii şi-au amplasat trupele abia în noiembrie anul trecut.

Caracteristicile acestor enclave sunt prezenţa militară rusă şi militarizarea excesivă; paşaportizarea – transformarea locuitorilor în cetăţeni ruşi, indiferent de etnia celor rămaşi în aceste regiuni ocupate; prezenţa unor formate de menţinere a păcii – înaintea „încălzirii” regiunilor – controlate de trupe ruse sau în formate care implică statul legitim, pe al cărui teritoriu este construită enclava, separatiştii pro-ruşi inventaţi şi susţinuţi de trupele ruse, de propaganda rusă şi de banii Moscovei, şi trupele ruse de ocupaţie, cu rol auto-asumat de “pacificatori”; formate de pace coordonate de instituţii internaţionale în care Rusia are drept de veto. Unele misiuni au fost deja eliminate prin veto-ul rus în structurile de decizie, în Abhazia – ONU şi Osetia de Sud – OSCE, în Crimeea nu a existat niciodată un asemenea format, altele sunt cu misiuni de pace prelungite care nu fac decât să consacre separatismul şi să dea drepturi cetăţenilor enclavelor, pe motivul evitării răbufnirii conflictului – Misiunea OSCE din Transnistria, mai nou formula tripartită din Nagorno Karabah, care a introdus trupele ruse, şi acordul bilateral Rusia-Turcia.

Motivul esenţial al inventării acestor enclave în statele independente, suverane post-sovietice a fost ţintuirea acestor state în orbita Rusiei. La început, motivaţia a fost blocarea prăbuşirii spaţiului post-sovietic şi limitarea suveranităţii noilor state independente, foste republici unionale, pentru a menţine controlul. În al doilea rând, preocuparea Rusiei a fost aceea de a oferi formule integrative alternative celor occidentale, eventual realizate prin mimetism. Aşa au apărut CSI – Comunitatea Statelor Independente, cu comunitatea sa economică, apoi spaţiul economic unic, ulterior uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan şi Uniunea economică euroasiatică aferentă, în paralel cu CSTO, Organizaţia Tratatului Securităţii colective. Dacă primele imitau UE, ultimul se voia un fel de NATO dominat de Rusia în spaţiul post-sovietic.

Suveranitatea limitată de Rusia şi lanţul de instabilitate de la porţile Europei

Capacitatea Rusiei de a domina acest spaţiu era indiscutabilă, dar nu şi cea de a-i oferi soluţii atractive de dezvoltare prosperă şi sigură, care a fost complet nerelevantă. Dar, pe măsură ce capacitatea economică a Rusiei a crescut, bazată pe creşterea preţurilor la petrol şi gaze în prima decadă a epocii Putin, 1999-2009, resursele şi ambiţia Rusiei s-au amplificat, în paralel cu supra-utilizarea condiţionărilor prin stoparea aprovizionării cu energie şi a  blocării conductelor – sau manevrarea preţurilor petrolului, dar mai ales a gazului. Aşa au fost constrânse toate statele independente să rămână sub protectoratul Moscovei, în schimbul unor premii, sau măcar să nu plece către Occident. Noua suveranitate limitată a Moscovei a marcat această situaţie.

Valoarea de întrebuinţare a acestui lanţ de instabilitate la porţile Europei s-a vrut, totodată, în a doua decadă Putin, o formulă de blocaj al extinderii NATO şi UE şi o ameninţare constantă la adresa statelor independente  vizând chiar destrămarea acestora dacă optau să meargă spre Occident. Aşa s-a petrecut în 2008 cu Georgia, care aspira, alături de Ucraina, să se integreze în NATO. Aşa s-a întâmplat cu Ucraina în 2014 – anexarea Crimeii şi agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei – odată ce Ucraina a dorit să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană.

Dacă, iniţial, duşmanii Rusiei erau Statele Unite – hegemonul lumii libere post- URSS – duşmănia s-a extins către NATO în aprilie 2008, la summitul NATO de la Bucureşti, apoi la nivelul UE în 2013, la summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius – când Armenia a fost constrânsă să plece din Parteneriat, Azerbaidjanul convins că merită mai mult, pentru că e cel care dă energie UE şi nu trebuie să fie constrâns de regulile democratice europene, iar Ucraina a fost deturnată după ce Ianukovici a fost convins că unele articole deja semnate şi acceptate al apartenenţei la spaţiul economic unic cu Rusia, acţiune făcută în secret de către fugarul Ianukovici, sunt incompatibile cu Acordul de Asociere – lucru perfect adevărat – şi drumul acesta spre UE a fost respins, fapt ce a generat Maidanul din Piaţa Mare a Kievului, manifestaţie populară care a dus la confruntările cu 100 de morţi sub tirurile represiunii Kreminului şi ale tituşki ucraineni sub ascultare rusă, şi la alungarea lui Ianukovici de către Piaţă.

Kaliningradul, un pumnal înfipt în inima Europei Centrale

Kaliningradul este vârful de lance a acestor enclave, fiind teritoriu rus provenit de la un teritoriu german sau polonez, în funcţie de momentul istoric. Aici este şi punctul de plecare, şi vârful unui pumnal rus, provenit din perioada sovietică şi gândit să fie împlântat adânc în inima Europei Centrale şi de Est, ca platformă de plecare şi proiecţie a puterii, de control al Europei Occidentale şi de impunere a deciziei absolute a Rusiei asupra treburilor întregului continent european.

Şi nu trebuie să uităm că originea sa rezidă în politica lui Stalin de maximă complicare etnică, de mişcare a frontierelor fostelor republici unionale şi includere a cât mai multor enclave etnice ale vecinilor în fiecare stat unional, pentru ca niciodată să nu poată fi desprinse şi să revină statele care erau sau să se reîntoarcă la statele de care aparţineau şi de unde fuseseră smulse de către cuceritori succesivi ruşi – Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Romanovii perioadei ţariste târzii şi noii ţari roşii ai comunismului sovietic velicorus.

Nu există contiguitate între aceste enclave. Dar toate sunt profund înfipte, ca un lanţ de cuie ale lui Pepelea, pentru a permite, ca în povestea clasică românească, ca aparţinătorul rus să-şi verifice cuiul şi să tulbure existenţa proprietarului de drept al locuinţei – de aici comparaţiile cu povestea încetează. Unii ar putea privi istoria ca pe o acţiune ingenioasă şi strategie gândită profund, alţii ar putea contempla chiar admirativ această evoluţie, cert este că ea a adus multă durere, mult chin şi multă suferinţă popoarelor greu încercate ale Europei Centrale şi de Est.

Apărarea ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor ca abuz unilateral de drept

Nu trebuie uitat un alt principiu, de data asta parte componentă a Doctrinei Putin, acela al pretinsei apărări a ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor de către Moscova. Un drept auto-asumat la prăbuşirea URSS, care nu înseamnă decât o meteahnă veche şi o boală aferentă sindromului post-imperial pe care Rusia lui Putin nici nu se chinuieşte să-l ascundă. Moscova şi-a asumat unilateral să-i apere în tot spaţiul post-sovietic pe ruşi – cetăţeni? etnici ruşi? subiecţii paşaportizării? Trupe şi politruci aduşi din străfundurile Siberiei şi făcuţi conducători ai acestor enclave în statele naţionale cucerite? – pe rusofoni – concept la fel de ambiguu, al vorbitorilor de limbă rusă, zice-se – şi pe compatrioţi, adică pe cei care au fost cetăţeni sovietici sau care au avut părinţii în URSS.

Crearea unilaterală de drepturi este, totodată, şi abuz de drept. Aşa a procedat Rusia şi nu s-a sinchisit de niciun tratat semnat, de niciun angajament luat, atât internaţional, la nivelul OSCE/CSCE, al ONU, cu UE sau NATO, cât şi la nivelul CSI, de la actele fondatoare de la Alma Ata – 1991- până la Protocolul de la Budapesta, 1994, care au marcat intrarea Ucrainei în Tratatul de Neproliferare Nucleară şi renunţarea la armele atomice de către Kiev, arme livrate Moscovei, succesoarea la tratate a URSS. Dar această apărare a ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor a născut drept unilateral pe care Rusia l-a jucat şi aplicat în toate enclavele, Kaliningradul fiind singura enclavă în care poziţia sa e legitimă, recunoscută şi reală.

Fireşte, lucrurile s-au complicat odată ce există un loc, Kaliningradul, în care geopolitica revizionistă şi dominatoare, asertivă şi agresivă a Rusiei este dominantă. Pentru că propaganda, trolii, războiul informaţional şi instrumentarul “politicilor umanitare” – puterea soft a Rusiei lui Putin – s-au pogorât major asupra întregului spaţiu post-sovietic şi au extrapolat cât au putut de bine acest caz cu particularităţile sale – în primul rând de recunoaştere internaţională – asupra tuturor enclavelor create de ruşi în trupul statelor independente. Abia aici rezidă perfidia şi periculozitatea Rusiei. Şi în Cuiul lui Pepelea plantat în coasta Germaniei, Poloniei, în apropierea Suediei şi Finlandei, a Danemarcei, de ce nu, şi în spatele celor trei state baltice. Aici rezidă şi valoarea intrinsecă şi geopolitică majoră a exclavei ruse Kaliningrad la Marea Baltică. Un mănunchi de ameninţări ce vor rămâne întotdeauna definitorii pentru înghiontirea Germaniei şi menţinerea legăturii perfide de condiţionalitate a Berlinului cu Rusia.