Israelul şi scheletele din dulapul sultanului

Luni, 14 mai 2018, au avut loc confruntări de amploare între protestatarii palestinieni care forţau linia de demarcaţie dintre Fâşia Gaza şi Israel, şi Forţele Israeliene de Apărare (IDF). Autorităţile israeliene anticipaseră încă de duminică ofensiva palestiniană şi au estimat circa 100 000 până la 200 000 de protestatari, dintre care câteva sute urmau să forţeze gardul separator şi să comită violenţe extreme în localităţile israeliene învecinate. Pregătirea militarilor IDF pentru a contracara aceste intenţii a fost pe măsura estimărilor, ceea ce explică atât eşecul palestinienilor în pătrunderea pe teritoriul Israelului, cât şi numărul mare de victime ale violenţelor. Iniţial, organizaţia Hamas, care guvernează în Gaza, mobilizase forţele participante pentru marţi, când palestinienii comemorează Ziua Nakba, care marchează exodul masiv al palestinienilor din Israel, în contextul creării statului Israel, în urmă cu 70 de ani. Devansarea operaţiei cu o zi a fost decisă pentru a coincide cu inaugurarea ambasadei americane la Ierusalim, ceea ce adăuga proteselor substanţă, motivaţie, vizibilitate internaţională şi simbolistică.

Faţă de estimări, în ziua de luni 14 au participat circa 40 000 de palestinieni, iar marţi aproximativ 4000. În urma violenţelor din 14 şi 15 mai, soldate cu 62 de morţi şi circa 2700 de răniţi în rândurile palestinienilor, liderul Hamas Salah Bardawil a declarat pentru site-ul palestinian Baladna că 50 dintre morţi erau membri Hamas, iar 3 erau membri ai organizaţiei Jihadul Islamic. Purtătorul de cuvânt al Hamas nu a confirmat apartenenţa celor 50 de martiri la organizaţia sa, dar a admis faptul că Hamas a plătit pentru funeraliile acestora. Binenţeles, pentru statele care consideră Hamas şi Jihadul Islamic organizaţii teroriste, aceste precizări nu fac decât să legitimeze conduita IDF într-o acţiune de contracarare a unei operaţii teroriste, potrivit dreptului la apărare al Israelului.

Confruntările au continuat şi în ziua de 16 mai, cu focuri de mitralieră dinspre Gaza asupra localităţii Sderot, respectiv cu lovituri ale IDF cu rachete asupra unor ţinte Hamas identificate pe teritoriul Fâşiei Gaza. Dar obiectul acestor rânduri este altul.

Faţă de evenimentele menţionate, reacţia preşedintelui turc, Recep Tayyip Erdoğan, a fost energică, pe măsura avântului său de afirmare ca lider de prim rang al Orientului Mijlociu. Între acţiunile întreprinse chiar luni de către liderul de la Ankara, cum ar fi rechemarea ambasadorilor turci de la Washington şi Tel Aviv, se numără şi reacţii ferme de dezaprobare a conduitei autorităţilor israeliene, mergând până o declaraţie dură făcută la Londra chiar luni, 14 mai, în faţa studenţilor turci aflaţi în capitala britanică. În discursul transmis în direct de televiziunea turcă de stat, preşedintele Erdoğan a afirmat că „Israelul comite terorism de stat; Israelul este un stat terorist...  Ce a făcut Israelul este genocid. Eu condamn această dramă umană, genocidul, din oricare parte ar veni, Israel sau America”.

Nu ştiu dacă în cultura turcă există acest proverb, dar este de bun simţ că nu este bine să arunci cu pietre dacă ai o casă făcută din sticlă. Potrivit ziarului Jerusalem Post, ministrul israelian al infrastructurii, energiei şi apelor, Yuval Steinitz chiar a folosit acest proverb joi 17 mai, referindu-se la perspectiva lansată de ministrul turc de externe, Mevlüt Cavusoğlu, de a sprijini Autoritatea Palestiniană să aducă Israelul în faţa Tribunalului Penal Internaţional (ICC) de la Haga. Poate că acuzaţia de genocid nu ar fi trebuit să facă parte din discursul unui preşedinte al Turciei.

Această conjunctură oferă Israelului posibilitatea de a răspunde cu o acţiune dură, care s-a înfiripat deja în rândul politicienilor israelieni, guvernanţi sau legiuitori. Mai precis, presa de la Tel Aviv menţionează că doi membri ai Knesset, Amir Ohana (membru Likud – aflat la guvernare) şi Itzik Shmuli (facţiunea Uniunea Sionistă – în opoziţie), au depus un proiect de lege prin care Israelul să recunoască şi să comemoreze anual genocidul comis de forţele Imperiului Otoman împotriva armenilor, în anul 1915, în cursul Primului Război Mondial. Iniţiativa (care a apărut, de fapt, din anul 2012) a fost deja sprijinită, declarativ, de miniştri în funcţie şi de către alţi politicieni de marcă, de exemplu Tzipi Livni. Potrivit cotidianului Haaretz, o poziţie dură a avut liderul Partidului Muncii, Avi Gabbay, care a subliniat că recunoaşterea genocidului armean ar fi trebuit făcută mai demult, fiind o problemă nu politică, ci morală. În treacăt fie spus, Avi Gabbay s-a opus şi măsurii de compensare bănească a familiilor militarilor turci care şi-au pierdut viaţa în cursul asaltului vasului turcesc Mavi Marmara, care transporta ajutoare pentru Gaza, în anul 2010.

Problema poate căpăta proporţii, când se caută atent în filele cărţilor de istorie: unii comentatori pun şi problema măcelăririi de către otomani a circa 300 000 de asirieni (între 250 000 şi 750 000, potrivit dr. Israel Charny, directorul Institutului pentru Holocaust şi Genocid, din Ierusalim), între 1914 şi 1923. În acest context, denumirea de asirieni este atribuită creştinilor chaldeeni, siriaci şi asirieni. Alţi comentatori aduc aminte şi de atrocităţile împotriva grecilor pontici şi anatolieni sau, mai recent, împotriva kurzilor. Conform site-ului britanic International Business Times, operaţiunea împotriva armenilor a fost iniţiată la 14 noiembrie 1914, prin predici în toate moscheile din Imperiul Otoman, sub deviza „O naţiune, o religie”. 

O decizie de recunoaştere a genocidului armean din partea Israelului ar constitui o lovitură de imagine de proporţii mari, în perioada în care Turcia caută să îşi stabilească noua postură în geopolitica regiunii şi nu numai. Potrivit site-ului www.armenian-genocide.org, sub o formă sau alta, 28 de ţări au recunoscut genocidul armean. Între acestea, Rusia a recunoscut genocidul armean prin rezoluţia Dumei de Stat din 14 aprilie 1995 şi a declarat ziua de 24 aprilie ca zi de comemorare a genocidului armean (este ziua în care au început atrocităţile, în anul 1915). Pe de altă parte, Parlamentul European a recunoscut genocidul armean prin Rezoluţia din data de 18 iunie 1987.

Statul Israel nu a făcut acest lucru, din prudenţă politică şi din considerarea relaţiilor remarcabile care s-au desfăşurat între cele două ţări, o bună perioadă de timp. Acum însă, când reacţia Ankarei o depăşeşte cu mult pe cea a diferitelor state arabe, iată că ideea capătă contur în rândurile politicienilor israelieni.

Problema prezintă însă şi alte complicaţii, cum ar fi relaţiile comerciale dintre Israel şi Azerbaidjan, mai ales comerţul cu armament. Aceste relaţii ar putea fi afectate dacă Turcia, ofensată de o recunoaşterea genocidului armean de către Israel, ar interveni pe lângă guvernul frate de la Baku împotriva intereselor Israelului. Ar mai fi şi interesele economice directe, de exemplu perspectiva ca Israelul să exporte prin Turcia gaz extras din colosalul zăcământ Leviatan, din Marea Mediterană.

De aceea, autorităţile israeliene încă se manifestă cu prudenţă. Un răspuns similar prezintă riscul unui gest ce ar putea fi ireversibil. Ministrul Yuval Steinitz a declarat, potrivit ziarului Jerusalem Post, că „Erdoğan nu va fi la putere mereu, iar în 10 – 15 ani Israelul va dori relaţii mai bune din nou cu Turcia” şi abordarea tip realpolitik impune o reacţie calmă, asemănătoare statelor europene atacate şi ele declarativ de către liderul de la Ankara.

Interesant este că Turcia ar putea scăpa de coşmarul genocidului armean dacă, pur şi simplu l-ar recunoaşte chiar ea, ca fapt istoric comis de un regim vetust, imperialist şi represiv, pe care revoluţia kemalistă l-a înlăturat. Oficiali sau particulari turci chiar fac acest lucru în mod neoficial, mai ales faţă de interlocutori din ţări care au fost odată sub suzeranitate otomană, cum sunt ţările din Balcani. Probabil că diferite guverne de la Ankara au preferat ca problema să se estompeze cu trecerea timpului. Acum însă, preşedintelui Erdoğan îi este foarte greu să facă acest lucru, pentru că întreg sensul strategiei sale este revenirea Turciei la postura şi gloria ultimului califat, care a fost Imperiul Otoman.

Probabil că politicienii israelieni nu vor împinge iniţiativa de recunoaştere a genocidului armean până la finalizarea cu o decizie, preferând să exploateze doar perspectiva acestei măsuri prin vehicularea ideii şi a dezbaterilor pe această temă. Spre deosebire de actul recunoaşterii, dezbaterile pot dura mai mult şi nu sunt ireversibile, iar, în acest timp, autorităţile turce îţi pot ajusta conduita.