Israel - revolta generalilor împotriva căpitanului Benjamin Netanyahu

Intră în scenă cel mai decorat general israelian

În ziua de debut în Ierusalim a Festivalului Luminilor, 26 iunie, fostul premier israelian Ehud Barak şi-a anunţat candidatura la alegerile parlamentare din septembrie, în fruntea proaspetei sale formaţiuni politice aflate încă în căutarea unui nume, probabil Partidul Democratic Israelian.  „Viitorul Mişcării Sioniste este în discuţie” a declarat fostul prim ministru, artizan al retragerii din Libanul de Sud, dar şi cel mai decorat militar din istoria Israelului, fost comandant de forţe speciale în operaţii şi mai speciale (raidul de la Entebbe, Uganda, e doar un exemplu), director al informaţiilor militare, şef al armatei în perioada implementării Acordurilor de la Oslo.

Fostul comandant militar şi politician israelian se adaugă unei lungi liste de foşti lideri militari care fie prin implicarea direct în politică, fie prin expertiza transferată în documente de avertizare, pun în discuţie actualul curs al politicii israeliene şi relaţiile cu palestinienii, cu toţi fiind extrem de critici la adresa actualului prim-ministrului Benjamin Netanyahu, şi el fost militar, activ până la gradul de căpitan în unitatea de elită Sayeret Matkal, echivalenta israeliană a SAS britanică şi Delta Force americană, în anii cei mai grei ai statului israelian, între 1967 şi 1973.

Conflictul dintre premierul Benjamin Netanyahu şi foştii militari nu este nou şi el are loc într-un domeniu, al securităţii naţionale, în care cei din urmă excelează prin expertiza şi responsabilităţile poziţiilor ocupate anterior, dar în care Netanyahu continuă să fie cunoscut, la rândul său, dreptul „Domnul Securitate”. Iar politicianul Netanyahu, în ciuda acestor critici, a mobilizării fără precedent a foştilor responsabili cu securitatea naţională a Israelului, continuă să obţină victorii electorale şi să domine scena politică internă.

Ceea ce pare a fi fost decisiv pentru reintrarea în scenă a fostului lider al laburiştilor israelieni, Ehud Barak, fost general – locotenent al forţelor de apărare israeliene, nu este neapărat nereuşita actualului premier de a coagula o majoritate parlamentară în jurul Likud, după victoria, neaşteptată ca proporţii, de la alegerile din aprilie 2019. Nu este nici aparenta degringoladă a stângii israeliene, aflată la unul din punctele sale cele mai slabe din istoria de 70 de ani a statului pe care l-a edificat. Nu este nici ambiţia lui Barak de a încerca să demonstreze că poate realiza cu noua sa formaţiune ceea ce nu au reuşit generalii deveniţi politicieni, adunaţi în jurul lui Benny Gantz şi al coaliţiei Albastru şi Alb.

Decisivă pare să fi fost decizia premierului Benjamin Netanyahu, concretizată prin paşii făcuţi până în prezent, o parte din ei cu sprijinul necondiţionat al Administraţiei Trump, de a urmări o agendă de securitate în relaţiile cu palestinienii care exclude opţiunea creării unui stat al acestora în Cisiordania şi Fâşia Gaza.

De ce sunt foştii generali israelieni favorabili creării unui stat palestinian

În campania electorală din aprilie 2019, subiectul a fost abordat tangenţial de către ceilalţi competitori pentru că această temă, foarte apropiată electoratului de dreapta, majoritar, poate fi greu combătută într-o dezbatere publică în care emoţiile naţionaliste se inflamează uşor. La momentul recunoaşterii SUA a anexării de către Israel a Înălţimilor Golan, un eveniment petrecut cu doar două săptămâni înainte de alegeri şi care nu avea cum să nu fie apreciat ca o etapă către anexarea şi a Cisordaniei, Benny Gantz a evitat o declaraţie publică, dar partenerul său de coaliţie, Yair Lapid, a declarat că decizia preşedintelui Trump este „un vis devenit realitate”.

Dar ceea ce nu poate fi dezbătut pe scena fierbinte a unei campanii electorale, poate avea, totuşi, propria dezbatere publică în cadrul unor think-tank-uri de prestigiu, cum este şi cel creat în 2014, Comandanţii pentru Securitatea Israelului / Commanders for Israel’s Security, care reuneşte un număr de aproximativ 300 de foşti comandanţii israelieni, având anterior cel puţin gradul de general de brigadă în armata israeliană, Shin Bet – serviciul intern de securitate sau Mossad – serviciul extern de informaţii.

Veterani ai războaielor din anii recenţi, având de înfruntat zilnic realitatea în care se luptă eroic, dar se şi moare şi se suferă în ambele tabere, aceşti oameni nu pot fi acuzaţi de slăbiciune în aprecierea realităţii politico – militare şi de securitate cu care se confruntă Israelul. Iar opţiunea pentru un  stat palestinian nu este urmarea unei simpatii pentru cauza palestiniană, o îndepărtare de la principiile de bază ale mişcării sioniste. Este, mai curând, ceea ce chiar platforma politică a noi mişcări politice iniţiate de Ehud Barak enunţă cu claritate : „Iluzia status-quo-ului şi blocajul prezent (din negocierile dintre Israel şi palestinieni, n.n.) sunt în detrimentul securităţii Israelului, al prosperităţii şi identităţii democraţiei statului evreu”.

Crearea unui stat palestinian este o opţiune asumată de zona de centru – stânga a politicii israeliene şi are la bază o realitate logică destul de evidentă: imposibilitatea funcţionării pe termen lung a unei soluţii de mijloc. Politicienii de stânga, ca şi marea majoritate a foştilor comandanţi militari, văd în separarea de palestinieni singura posibilitate de a menţine caracterul evreiesc şi democratic al statului. Altfel, continuând să menţină actualele aranjamente politice şi de securitate, perspectiva este pierderea competiţiei demografice şi a legitimităţii democratice în spaţiul de la Marea Mediterană la Valea Iordanului.

Pe această logică a acţionat unul din puţinii foşti comandanţi militari care s-au alăturat politic dreptei israeliene, Ariel Sharon, atunci când, în calitate de prim-ministru, a decis dezangajarea Israelului din Fâşia Gaza. Dar şi Sharon, co-fondator al Likud, recunoscut şi el drept „cel mai proeminent comandant militar din istoria Israelului”, conform aprecierii lui Yitzhak Rabin, ulterior s-a deplasat politic către centru şi a format propriul partid, Kadima, pregătind, conform unor mărturii din acea perioadă, dezangajarea şi din Cisiordania. Un atac cerebral în 2006 şi intrarea într-o stare vegetativă pentru următorii opt ani, a pus capăt acestui potenţial plan.

Ceea ce a încercat şi a reuşit generalul şi premierul Sharon în 2005, retragerea din Fâşia Gaza, încearcă în prezent, într-o altă formă, eventual printr-un acord de pace, şi zecile şi sutele de foşti comandanţi militari. Nu e, însă, o coincidenţă că la acel moment, deciziile lui Sharon au fost contestate de rivalul său din Likud, Benjamin Netanyahu, care, la doar două săptămâni după plecarea din Gaza a ultimilor colonişti israelieni, avea să solicite un vot pentru conducerea Likud.

Însă la acel moment, retragerea din Fâşia Gaza avea să fie receptată favorabil, conform unor sondaje de opinie, de aproape 80% din populaţia israeliană. În prezent, peste 40% din  israelieni sunt, pe de altă parte, de acord cu o eventuală anexare a Cisiordaniei.

Reîntoarcerea generalilor în politica israeliană. Prea târziu?

Dar, între timp, societatea israeliană a evoluat şi ea spre dreapta şi percepţia de invincibilitate, inculcată ca urmare a decalajului militar şi tehnologic pe care Israelul îl menţine faţă de vecinii şi adversarii săi din regiune, dar şi de succesele politice şi diplomatice în serial obţinute de Benjamin Netanyahu, are drept consecinţe adoptarea unei linii de forţă în relaţiile cu palestinienii şi respingerea unei eventuale statalităţi a acestora.

Din această cauză, foştii generali coalizaţi în jurul lui Benny Gantz nu au abordat problema securităţii în campania electorală ca argument în lupta împotriva premierului Netanyahu, preferând să facă trimiteri doar la dosarele de corupţie ale acestuia. Şi, probabil, tot din această cauză, au pierdut. Cu două zile înainte de alegerile din 9 aprilie 2019, la ultimul miting electoral al coaliţiei Albastru şi Alb, s-au aflat pe scenă şase foşti comandanţi militari, din care patru foşti comandanţi ai armatei israeliene. Fostul comandant militar israelian al Cisiordaniei, generalul Avi Miyrahi, avea să şi declare de la tribuna mitingului: „Ori facem ceva, ori ne resemnăm şi stăm liniştiţi”, iar generalul Amos Yadlin, fost şef al informaţiilor militare, avea să avertizeze că securitatea naţională e în strînsă relaţie cu unitatea naţională internă. Nu a fost deajuns, însă, pentru victoaria în alegeri.

Scena din 7 aprilie era doar o repetare a ceea ce se întâmplase cu patru ani înainte, în 2015, când, într-o altă campanie electorală, tot un general cunoscut, fostul şef al Mossad-ului, generalul Meir Dagan, avea să afirme şi el că există o criză în conducerea politică a statului, Netanyahu acţionând doar pentru propria supravieţuire politică, în numele căreia îndreaptă Israelul către un stat bi-naţional. Nici atunci nu a fost de ajuns, iar Netanyahu a condus ţara şi în următorii patru ani.

Se va repeta scenariul la alegerile din septembrie?

Criticile establishmentului de securitate israelian la adresa premierului, chiar făcute pe scena politică, în bătălia electorală, nu au ajutat până în prezent. Nu a fost de ajuns faptul că toţi foştii comandanţi ai armatei israeliene din ultimele mai mult de două decenii, cu o singură excepţie, au criticat politicile premierului şi au luptat politic împotriva acestuia. La fel a făcut-o şi majoritatea foştilor şefi ai Shin Bet şi Mossad. Acum aproape cinci ani, printr-o scrisoare publică, un număr impresionant de foşti comandanţi militari au solicitat premierului începerea negocierilor cu palestinienii şi statele arabe moderate pentru a identifica o soluţie la conflictul israeliano – palestinian. Răspunsul nu a venit nici până astăzi. În schimb, au apărut replicile sarcastice ale lui Netanyahu, accentuate în campania electorală din aprilie: „Cine decide în probleme de securitate nu sunt şefii de stat major ci politicile politicienilor”. / „Înţelegerea lor faţă de viaţa politică este, pot să spun, sub zero. Dacă ei ajung să conducă, ne scufundăm”.

Lupta politică israeliană este fără menajamente. Nu se iau prizonieri, nu se uită şi nu se iartă nimic. Iar Netanyahu este în politica actuală de la Ierusalim ceea ce au fost, când au fost, foştii generali în operaţiile militare trecute. Încrezător în deciziile sale, mereu în alertă, întotdeauna pregătit cu planuri surpriză.

Dar, faţă de anii anteriori, conflictul dintre Netanyahu şi generali evoluează către poziţii ireconciliabile: cu cât premierul stimulează mai mult electoratul de dreapta şi ia măsuri pentru întărirea prezenţei israeliene în Cisiordania, cu atât criticii săi, foşti comandanţi în structurile de forţă, devin mai vehemenţi. Percepţia adâncirii diviziunilor din societatea israeliană este şi ea din ce în ce mai acută, iar foştii generali afirmă că în timp ce aceste falii interne se adâncesc, cea care ar trebui să separe Israelul de palestinieni se îndepărtează din ce în ce mai mult.

Iar cel pe care îl văd responsabil de această evoluţie este fostul căpitan de forţe speciale, Benjamin Netanyahu.

Scena pre-electorală este pregătită. Generalul Barak şi căpitanul Netanyahu îşi repetă rolurile

După nereuşita formării unei coaliţii de guvernare, ulterior scrutinului din aprilie, a.c., alegerile parlamentare israeliene se vor repeta pe data de 17 septembrie 2019. Este pentru prima dată în istoria Israelului când se întâmplă acest lucru. Nu este un element pozitiv pentru premierul interimar Benjamin Netanyahu. Nici dosarul de corupţie, a cărui soluţionare a fost tocmai amânată. Nici cifrele din sondajele de opinie, care nu sunt tocmai favorabile partidului său, Likud.

Pe de altă parte, intrarea în lupta electorală a lui Ehud Barak, poate avea consecinţe negative asupra opoziţiei. Partidul său nu poate lua voturi decât din această zonă, minoritară, a scenei politice israeliene. Chiar dacă fostul general şi premier declară altfel. Ceea ce oferă în plus Barak faţă de ceilalţi opozanţi ai lui Netanyahu, foşti militari, este experienţa sa de fost prim ministru, abilităţi politice deja probate la vârful politicii israeliene, o cunoaştere din interior a sistemului şi o relaţie de decenii cu fostul său camarad din forţele speciale israeliene, care îi permite o cunoaştere profundă a acestuia.

Vor fi îndeajuns pentru ca generalul Barak, eventual generalul Gantz, să semneze ordinul de lăsare la vatră a căpitanului Benjamin Netanyahu?