Israel: fotografia unei luni agitate – Ramadan, Eurovision şi un guvern care întârzie să se nască

Luna Mai 2019 este, în Israel, o perioadă complicată...

... o lună în care evenimente, aniversări şi comemorări, ale comunităţilor israeliană şi arabo – israeliană, fericite sau dureroase, toate extrem de intense, creează un cadru special în care istoria de suferinţe şi confruntări, de victorii şi înfrângeri, însoţeşte ca o umbră clipa prezentă. Ziua Holocaustului (2 mai), a Memoriei (8 mai), a Independenţei (9 mai), chiar şi Ziua Ierusalimului (2 iunie), alături de Ziua Catastrofei / Nakba (15 mai), Ziua Al Quds / varianta arabă a Zilei Ierusalimului (31 mai) sunt momentele importante ale acestei luni.

Dacă li se adaugă perioada Ramadanului sau chiar un eveniment precum organizarea Eurovision-ului, luna mai devine supraîncărcată simbolistic.

Şi dacă la aceste tensiuni se ataşează cele provenind din dificultăţile în formarea unui nou guvern israelian, lista e completă.

Pentru unii a fost sărbătoare

Pentru stânga şi liberalii israelieni, din ce în ce mai în defensivă după ultimele cicluri electorale, în care s-au văzut împinşi la colţ de o retorică de dreapta, naţionalistă, agresivă şi victorioasă, spectacolul Eurovision a fost o gură de oxigen. Obişnuiţi să piardă, inclusiv în spectacolul galeriilor politice, şi-au luat revanşa prin ceea ce a oferit Eurovisionul organizat la Tel Aviv, oraşul cosmopolit şi inima economică a Israelului, şi nu la Ierusalim, capitală a ţării dar şi centru al tensiunilor interne şi internaţionale.

Un spectacol urmărit de 200 de milioane de telespectatori, Eurovisionul de la Tel Aviv a avut parte atât de răceala criticilor, care consideră acest show internaţional anual drept o culme a kitsch-urilor europene, cât şi de premiere tehnologice care îl situează pe primul loc în istoria de 63 de ani a concursului. Ceea ce nu e chiar o noutate pentru Israel. În anul 1973, cu ocazia primei sale participări, a fost prima ţară conectată prin satelit de gala finală a Eurovision. Când a organizat pentru prima dată acest concurs, Israelul a transmis din nou prin satelit seara finală, de această dată pentru toate statele participante.

Iar spectacolul de sâmbătă, 18 mai 2019, a fost din nou a culme a tehnologiei efectelor generate pe computer, o combinaţie riscantă a unei regii inovatoare cu utilizarea celor mai noi produse generatoare de combinaţii video şi audio care au făcut din fiecare interpretare o mică bijuterie artistică şi tehnologică.

Tensiunile generate de organizarea de către Israel a Eurovision au existat din prima clipă, iar organizatorii au putut respira uşuraţi la final când bilanţul a arătat că niciuna dintre ţările participante nu a declinat participarea, aşa cum s-a mai întâmplat anterior. Iar gesturile politice de pe scenă şi din afara ei au fost simbolice, desigur, dar de un nivel mai curând tangenţial la problematica serioasă a regiunii.

Eurovisionul israelian a demonstrat, mai curând, dincolo de predictibilele critici externe, ale unor grupări contestare, un clivaj intern între societatea liberală, stânga israeliană, predominantă încă în Tel Aviv, şi structurile administrative şi politice ale ţării, având suportul unei majorităţi a populaţiei israeliene, deja mai conservatoare decât în deceniile anterioare, mai refractară la libertăţile politice, religioase şi sexuale care constituie, în general, emblema internaţională a artei muzicale israeliene.

Conform media, concursul a fost primit cu reticenţă de autorităţi, care i-au văzut doar valenţa propagandistică dar l-au perceput şi ca pe un afront la valorile tradiţionale naţionale. De aceea, organizarea a căzut aproape exclusiv în sarcina Companiei Naţionale de Televiziune, Israel Public Broadcasting Corporation, acronim Kan (“Aici”, în ebraică), una din entităţile independente care, alături de Procuratura Generală, produc periodic dureri de cap premierului Benjamin Netanyahu. În condiţiile refuzului în premieră al autorităţilor israeliene de a sprijini organizarea Eurovision, Kan a trebuit să se împrumute aprox. 28 de milioane de dolari pentru a putea organiza evenimentul, bani şi datorii care s-ar putea să atârne greu în conflictul cu premierul.

Astfel, demonstraţiile de protest la adresa Eurovision au fost organizate nu de grupările pacifiste, nici de comunitatea arabă. Evreii ultra-ortodocşi au fost cei care s-au simţit ultragiaţi de organizarea concursului într-o zi de Shabbat, zi de odihnă şi de rugăciune.

Desigur, evenimentul a fost în primul rând politic, pentru că, de decenii, Eurovision nu este despre muzică, artă, tehnologie, este în primul rând despre identitate naţională, promovare imagine, statut internaţional. În aceste condiţii, comunicatul difuzat de European Broadcasting Union / agenţia europeană care a co-organizat evenimentul, ulterior recitalului oferit de invitatul special Madonna, este una din glumele bune din ultima perioadă: ”Concursul Eurovision este un eveniment a-politic şi Madonna a fost înştiinţată de acest lucru” / ”The Eurovision Song Contest is a non-political event and Madonna had been made aware of this".

Cele două steaguri, israelian şi palestinian, lipite pe spatele a doi dansatori din trupa artistei, au fost pe ecranele televizoarelor doar câteva secunde.  Iar faptul că evenimentul a avut, mai mult ca la alte ediţii, o coloratură de libertate artistică şi sexuală evidentă, este interpretat doar ca un cântec de lebădă pentru comunitatea liberală israeliană, concentrată mai ales în Tel Aviv, în faţa tendinţelor conservatoare manifeste în Israel în ultimii ani.

La câteva ore după încheierea concursului, în şedinţa săptămânală de guvern, premierul Netanyahu l-a felicitat pe câştigător, olandezul Duncan Laurence, l-a consolat pe reprezentantul israelian, Kobi Marimi, a păstrat tăcerea privind performanţa realizată de Compania Naţională de Televiziune şi s-a întors la punctul principal al agendei, realizarea viitorului guvern, proces în care partidele religioase şi secularul Avigdor Lieberman deja se situează pe baricade opuse.

Alţii au muncit să formeze un nou guvern. Eventual, să primească şi o mică imunitate

Deşi anterior alegerilor parlamentare, premierul Netanyahu a negat vehement că va iniţia o lege, desigur, nu direct, care să-i ofere imunitatea necesară pentru a nu se întâlni din nou cu procurorul republicii, situaţia post electorală este, desigur, alta, aşa că încercarea trebuia să se facă. Nu ar fi fost el însuşi dacă nu ar fi testat terenul pentru un act legislativ care să-l apere de dosarul de corupţie. Cum reacţiile au fost vehement împotrivă, potenţiali membri ai coaliţiei, chiar din propriul partid, ameninţând că vor refuza intrarea la guvernare, actul normativ nu a mai ajuns în fază de dezbatere. Dar Netanyahu nu ar fi, iarăşi, el însuşi, dacă nu ar încerca să folosească inclusiv legea actuală pentru a identifica în paragrafele acesteia posibilităţi de amânare a deznodământului judiciar.

Sau de amânare a momentului de aprobare a unui nou act legislativ. Până la prezentarea în faţa procurorilor mai sunt câteva luni, septembrie este atât de departe. Când procurorul general Avichai Mendelblit se va prezenta în faţa Knesset-ului, pentru a solicita ridicarea imunităţii parlamentare a şefului executivului, va fi deja prea târziu. Premierul va fi renunţat între timp la amendamentul cu întărirea imunităţii sale, pentru a obţine în schimb prevalenţa deciziilor parlamentului asupra solicitărilor procurorului general. Cu o majoritate loială, va fi acelaşi lucru.

Desigur, scenariul aparţine părţii frustrate a electoratului israelian, stânga israeliană, care încă speră să reuşească prin intermediul justiţiei ceea ce a nu putut obţine prin alegerile parlamentare.

În afară de organizarea acestei defensive judiciare pe termen mediu, Netanyahu are şi grijile curente, neaşteptate însă, ţinând cont de scorul obţinut la alegeri de Likud şi dreapta israeliană, ale formării unui nou guvern. Ceea ce părea atât de simplu a devenit, dintr-odată, atât de complicat. Şi pentru că buturuga mică trebuia să aibă un nume, ea s-a numit Lieberman.

Cu puţin înainte de epuizarea termenului constituţional, o lună plus încă două săptămâni suplimentare, pentru formarea guvernului de către premierul desemnat, Benjamin Netanyahu, fostul său partener de coaliţie, Avigdor Lieberman, intrat la limită în noul parlament, a repetat sceneta de negociere exersată şi la alte momente post electorale. În termeni mecanici, s-ar traduce prin ”strânge şurubul cât ai ocazia”. Cei cinci deputaţi ai partidului Yisrael Beiteinu / Casa noastră Israel, condus de Lieberman, pot face diferenţa între un guvern bazat pe o solidă majoritate şi un  guvern minoritar. Iar dacă nu obţii la început de mandat parlamentar tot ce poţi de la un  premier precum Netanyahu, mai târziu, deja trecut votul Knesset-ului, va fi mult mai greu.

Iar Lieberman a pus nici mai mult nici mai puţin de cinci condiţii pentru a se alătura unei coaliţii conduse de Benjamin Netanyahu. E ”maximul” ce poate face pentru fostul său partener dintr-o serie lungă de guvernări anterioare şi minimul din ”cerinţele legitime” ale formaţiunii sale politice:

●  o rezolvare militară a conflictului din Gaza, opusă actualelor aranjamente provizorii cu Hamas;

●   aprobarea proiectului legii recrutării în actuala formă (care impune ca un număr de tineri evrei ultra-ortodocşi să satisfacă serviciul militar, altfel fiind penalizaţi financiar);

●  creşterea pensiilor pentru vârstnici;

●  şefia Comitetului Knesset-ului pentru Afaceri Interne şi Mediu să aparţină unui reprezentant al formaţiunii Yisrael Beiteinu;

●  încetarea testelor ADN realizate de unele autorităţi religioase pentru a proba descendenţa evreiască (imigranţii evrei din fostul spaţiu sovietic au fost principala ţintă a acestora).

O parte din condiţii sunt pentru propriul electorat, evreii vorbitori de limbă rusă, marea majoritate seculari. Altele sunt ca urmare a poziţionării ofensive în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului din Gaza, poziţie care a şi provocat demisia lui Lieberman din guvern şi declanşarea alegerilor anticipate. Şi mai este cel puţin un punct introdus ca spaţiu de negociere. Miza este mai mare pentru Netanyahu, care, în afară de problemele cu justiţia, este doar la un pas de o premieră în politică israeliană în cei 70 de ani de la formarea statului, depăşirea recordului de longevitate politică al întemeietorului statului, David Ben Gurion. Să fii atât de aproape de aşa ceva şi să te sâcâie un alde Lieberman cu secularismele lui!

Dar primul ministru desemnat nu trebuie să lupte doar pe acest front. Legea recrutării trebuie să fie modificată, spun partidele religioase, altfel nu vor intra nici ele la guvernare. Iar numărul mandatelor deţinute este de cel puţin trei ori mai mare decât cele ale lui Yisrael Beiteinu. Între seculari şi ultra-ortodocşi pare a nu fi teren de dialog, deşi ambele curente aparţin dreptei israeliene.

Pentru ca lucrurile să se complice şi mai mult, opoziţia Kahol Lavan / Albastru şi Alb, condusă de partidul generalilor, Rezilienţă pentru Israel, bagă şi ea băţul prin gard şi cheamă la desfăşurarea unui miting mamut, în seara zilei de 25 mai, la Tel Aviv, pentru a protesta împotriva încercărilor premierului în funcţie de a-şi asigura imunitatea în faţa legii, dar şi pentru a reaminti electoratului că există viaţă politică şi fără Netanyahu. ”Netanyahu se plasează deasupra legii şi (pentru a împiedica aceasta, n.n.) vom lupta în pieţe, (...) în şcoli, în media şi în interiorul legii” a declarat Benny Gantz, liderul opoziţiei, parafrazând cuvintele lui Winston Churchill de la începutul celui de-al doilea război mondial: ”Vom lupta pe plaje”. Retorica politică rămâne aprinsă şi după alegerile parlamentare, într-o ţară care înregistrează un puternic clivaj politic şi social, accentuat de personalitatea actualului premier israelian.

Până pe 3 iunie, data limită de formare a noului guvern israelian, în caz contrar mandatul revenind la preşedintele ţării, Reuven Rivlin, nu mai sunt decât câteva zile. Negocierile continuă, sunt şanse ca Netanyahu să găsească şi de această dată cheia cu care să deschidă cutia de voturi a partidelor situate pe dreapta eşichierului politic israelian şi să obţină încrederea parlamentului. Dacă nu, există şi posibilitatea unui guvern minoritar care, probabil, va fi votat şi de formaţiunea lui Avigdor Lieberman, dar care va sta permanent într-un echilibru precar.

După Ramadan, vine Planul de Pace

Amânat din cauza campaniei electorale, ulterior din cauza Ramadanului, planul de pace anunţat de preşedintele Donald Trump aşteaptă şi el botezul înfăţişării publice. Deja, oficialii americani au anunţat organizarea unei conferinţe de lucru pe teme economice, la sfârşitul lunii iunie, în Bahrain, eveniment în cadrul căruia vor fi prezentate primele elemente ale acestui plan. Chiar şi titlul conferinţei, ”Peace to Prosperity”, sugerează abordarea pe care Administraţia Trump o are în documentul al cărui conţinut este cunoscut de foarte puţini dar intuit de majoritatea. Dezvoltarea economică a Fâşiei Gaza şi a Cisiordaniei, prin intermediul  investiţiilor regionale, pare a fi calea prin care Casa Albă crede că palestinienii pot fi aduşi la masa negocierilor. Plus, o serie de alte măsuri adiacente gen realizarea unei comunicaţii directe, supra teren, între cele două entităţi palestiniene.

Nu este clar, la acest moment, dacă la conferinţă vor fi invitate şi delegaţii israeliene şi palestiniene, conferinţa adresându-se mai mult donatorilor potenţiali, dar un oficial palestinian a declarat  că partea palestiniană nu va participa nici la segmentul economic, nici la cel politic, al procesului de prezentare publică a prevederilor documentului. Ceea ce dă, din start, puţine şanse de materializare a prevederilor acestui plan de pace.

Şi ceva despre securitate

Tot în luna mai, aflat în cei trei ani de penitenţă politică (perioadă în care foştilor şefi ai armatei israelieni le sunt interzise activităţile politice), dar dorind şi el să rămână prezent în viaţa publică, generalul locotenent (r.) Gadi Eizenkot, fostul şef al Forţelor israeliene de apărare avea să facă un sumar al ameninţărilor curente cu care se confruntă Israelul. Prezentarea generalului a fost prilejuită de o expunere susţinută la Washington Institute şi s-a referit desigur la domeniul familiar, securitatea naţională. Lista ameninţărilor e scurtă dar relevantă:

●  ameninţări neconvenţionale, potenţiale atât din partea Iranului cât şi sub forma deţinerii de arme chimice de către alţi actori regionali;

●  ameninţări de război convenţional;

●  ameninţări provenind din partea grupărilor fundamentaliste din regiune;

●  ameninţări cibernetice.

Bucurându-se de o perioadă rară de cinci ani fără conflict major, Israelul continuă să fie în alertă, confruntându-se cu cel puţin patru direcţii / fronturi în care tensiunile pot oricând să escaladeze. Este, totuşi, o perioadă diferită de cea de acum câţiva ani. Atunci, armata israeliană era fie în confruntare directă, fie se pregătea de război. În prezent, conceptul utilizat este cel al unei ”campanii în interiorul zidurilor”, o abordare sofisticată şi preventivă, care a ţinut sub control tensiunile mocnite, mai ales la graniţa cu Fâşia Gaza.

Cum spuneam, luna mai...

... este o perioadă complicată în Israel. Alegerile au trecut dar nu s-au finalizat, încă, prin votarea unui nou guvern. Eurovisionul a fost, lăudat, criticat, adulat, dar a trecut şi el, iar Compania Naţională de Televiziune / Israel Public Broadcasting Corporation / Kan urmează să-şi plătească datoriile. Liderul unui partid pivot pentru scena politică locală pune condiţii liderului care tocmai a trimis la tipografie cartea de istorie cu capitolul destinat sieşi. Opoziţia, condusă de generalii care îşi încearcă noile costume de politicieni, iese din nou în stradă, încercând să îndulcească amărăciunea înfrângerii electorale. Palestinienii nu vor să audă de planul de pace al preşedintelui Trump, iar arabii israelieni, prin deputaţii lor din Knesset, nu vor să asculte imnul naţional israelian. Zilele de aniversare sunt paralele cu cele de comemorare. Zidurile de beton de la graniţe se continuă în interior cu cele, nevăzute, dintre comunităţi.

Vorba unui film american: ”E complicat!”