09 septembrie 2026

Iranul nu cedează: Cum îşi reconstruieşte Teheranul arsenalul de drone şi rachete şi care e riscul unei escaladări regionale

Andreea Soare

Un nou studiu Hudson Institute analizează starea actuală şi capacitatea de regenerare a forţelor de rachete balistice şi a dronelor Iranului în contextul confruntării militare cu Statele Unite şi aliaţii acestora. Autorii subliniază că, deşi atacurile americane au provocat pierderi importante şi au redus semnificativ ritmul atacurilor iraniene, infrastructura militară iraniană nu a fost distrusă în totalitate. Forţele Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice (IRGC) şi-au păstrat structura de comandă, disciplina, doctrina şi coeziunea, fără defecţiuni sau fragmentări organizaţionale majore.

Sursă foto: X

 

Un exemplu recent al riscului de escaladare regională îl reprezintă schimbul de atacuri din 30 august. Forţele americane au atacat lansatoare iraniene despre care se presupunea că pregăteau utilizarea unor mine navale în Strâmtoarea Hormuz. Ca răspuns, Iranul a atacat obiective militare americane din Iordania, inclusiv baza aeriană Muwaffaq Salti. Acest atac demonstrează că războiul rămâne activ şi că orice confruntare locală se poate transforma destul de repede  într-un conflict regional mai amplu.

Una dintre principalele concluzii ale raportului este că Iranul îşi va orienta tot mai mult programul de rachete balistice către sistemele cu combustibil solid. Acestea pot fi pregătite şi lansate mult mai rapid decât rachetele cu combustibil lichid, fiind astfel mai greu de detectat şi de distrus înaintea lansării.

Sisteme precum Fattah-1, Haj Qasem şi Kheibar Shekan oferă Iranului o combinaţie de mobilitate, precizie şi rapiditate. Kheibar Shekan a devenit una dintre armele preferate pentru atacarea bazelor americane din Orientul Mijlociu. În acelaşi timp, Iranul nu va renunţa la rachetele cu combustibil lichid, deoarece acestea pot transporta încărcături mai mari şi pot executa lovituri la distanţe mai mari. Acestea vor rămâne importante pentru atacuri strategice şi pentru menţinerea unei capacităţi credibile de represalii.

Regenerarea arsenalului iranian de rachete este însă dificilă din cauza unor blocaje industriale şi a dependenţei de lanţuri de aprovizionare externe. Producţia rachetelor cu combustibil solid necesită echipamente specializate, substanţe chimice, infrastructură de testare şi personal calificat. China reprezintă un furnizor esenţial pentru Iran, inclusiv pentru produse chimice şi utilaje necesare fabricării combustibilului solid. În cazul rachetelor cu combustibil lichid, procesul de regenerare este diferit şi implică refacerea unor întregi lanţuri industriale, de la producţia şi depozitarea combustibilului până la motoare, sisteme de ghidare şi lansatoare. Prin urmare, atacarea fabricilor poate încetini refacerea capacităţilor iraniene, dar nu este suficientă dacă reţelele externe de aprovizionare rămân funcţionale.

În ceea ce priveşte dronele, situaţia este diferită. Iranul dispune de un sistem de producţie mult mai flexibil, dispersat şi modular, ceea ce îi permite să îşi refacă mai rapid capacităţile. Dronele sunt mai ieftine decât rachetele şi pot fi produse şi lansate în număr mare, fiind utilizate pentru a suprasolicita sistemele de apărare antiaeriană. În primele săptămâni ale operaţiunii militare americane, dronele au reprezentat aproximativ 71% dintre atacurile iraniene. Atacurile au vizat în special infrastructura energetică, bazele militare, aeroporturile, radarele, centrele de date, porturile şi comunicaţiile.

Iranul îşi adaptează, însă, şi tehnologia dronelor. Sistemul Hadid-110 reprezintă o schimbare importantă de doctrină, trecând de la drone lente, utilizate în principal pentru atacuri de uzură, la platforme mai rapide şi mai greu de interceptat. Aceste drone sunt concepute în special pentru suprimarea apărării antiaeriene, prin atacarea radarelor şi a centrelor de comandă, astfel încât să creeze culoare pentru loviturile ulterioare cu rachete. Viitoarele atacuri iraniene ar putea combina drone ieftine lansate în număr mare cu drone rapide, rachete de croazieră şi salve de rachete balistice. O astfel de combinaţie ar putea creşte presiunea asupra apărării şi ar face interceptarea mai dificilă.

Un element central al rezilienţei iraniene îl reprezintă sprijinul extern. China este descrisă drept principala „linie de viaţă” industrială a programului iranian de drone, furnizând o mare parte din componentele electronice, sistemele de navigaţie, bateriile, echipamentele de producţie şi alte tehnologii. În plus, China facilitează accesul Iranului la pieţele globale prin intermediari şi companii-paravan, contribuind la evitarea sancţiunilor. Unele componente utilizate în dronele iraniene provin iniţial chiar din Statele Unite, Europa sau Japonia şi ajung în Iran prin intermediul distribuitorilor chinezi. Rusia oferă, la rândul său, experienţă operaţională şi lecţii rezultate din utilizarea dronelor iraniene în războiul din Ucraina.

Raportul atrage atenţia şi asupra unei probleme strategice mai largi: competiţia dintre armele ofensive produse relativ ieftin şi sistemele defensive foarte costisitoare. Iranul poate produce drone şi pachete mixte de atac mai rapid şi mai ieftin decât pot Statele Unite şi aliaţii lor să refacă stocurile de interceptori. Acest lucru este important deoarece interceptoarele sunt deja solicitate în Ucraina, Europa, Orientul Mijlociu şi regiunea Indo-Pacifică. Consumul intensiv al acestor sisteme în actualul conflict poate afecta capacitatea de reacţie a SUA şi aliaţilor în cazul unor viitoare conflicte.