IRAN –SUA. Riposta militară care menţine pacea.

De asemenea, presiunea publică a răzbunării se va opune abordării calculate a pragmaticilor care nu lipsesc la Teheran şi care ştiu că poate exista o soluţie de neconfruntare cu SUA, aşa cum SUA au văzut, deja, că există o asemenea posibilitate, pregătite fiind să plece din regiune, dar nu la presiunea Iranului, ci, din contră, având garanţia că Iranul nu îi mai ameninţă interesele şi aliaţii săi din regiune, inclusiv prin renunţarea la construirea bombei nucleare de către Teheran. Asta înseamnă, însă, ca regimul ayatolahilor să renunţe la mesianismul revoluţiei lor, aşa cum SUA au renunţat la iluzia liberalismului şi a respectării drepturilor omului la nivel mondial (limitând-o la „lumea liberă”).

De această dată, Iranul a arătat că se mulţumeşte, de dragul supravieţuirii, cu salvarea aparenţelor. Dacă poate să o facă la nivel tactic, de ce nu ar face-o şi la nivel strategic, pe termen lung? Dar asta ar însemna să renunţe la mesajul revoluţionar, cel care legitimează puterea. După ce vor scăpa de frica actuală, cea a unui atac militar american, aceasta va fi întrebarea care va chinui minţile decidenţilor de la Teheran.

Probabil, tendinţa va fi spre găsirea unei soluţii care să asigure un modus vivendi, presărat cu momente de tensiune, dar niciunul de intensitatea acestor două evenimente recente. Oricât neagă, Teheranul, şi nu numai el, şi-a învăţat lecţia. Nici Casa Albă nu va mai forţa nota, decât în măsura în care va fi obligată, asta pentru că problema nu este, încă, închisă: problema nucleară este relansată, în urma ultimei decizii luate de Teheran, iar riscul unui atac al miliţiilor şiite irakiene, de care Teheranul se va desolidariza dacă va face victime americane, rămâne la fel de ridicat.    

Atacul cu rachete balistice efectuat de către Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice a avut loc de pe teritoriul iranian şi a vizat două baze americane de pe teritoriul irakian (motiv pentru care guvernul irakian a protestat). Au fost lansate 23 de rachete, dintre care 17 au lovit baza aeriană Ain al-Assad din Anbar (locul din care a decolat elicopterul implicat în atac), iar alte 5 rachete, mica bază din Erbil. Au existat pierderi materiale (în imaginile din satelit ale bazei din Anbar apare imaginea unui hangar şi a altor două clădiri lovite şi un crater pe pistă), dar nu au existat victime, nici americane, nici irakiene. În mare parte, aceasta s-a datorat faptului că atacul a fost anunţat în avans părţii irakiene (mesaj verbal oficial), care, foarte probabil, a fost transmis părţii americane (probabil, prin centrele operaţionale comune de comandă). În esenţă, a fost un „atac hibrid pe dos”, în sensul în care în loc să fie neasumat şi sângeros, a fost asumat şi nesângeros, până la nivelul la care şi-a pierdut semnificaţia de atac militar, fiind unul mai mult simbolic, cu scopul de a salva aparenţele, lovind SUA fără, însă, să producă victime (fapt care ar fi generat reacţia acestora). Totuşi, miliţiile irakiene pro-iraniene au continuat să atace cu rachete zona unde se află sediul Ambasadei SUA în Bagdad, fără, însă, să o lovească, foarte probabil, intenţionat (s-a aflat că Teheranul a cerut miliţiilor irakiene responsabile de aceste atacuri să fie atente să nu producă victime în rândul americanilor).

Armele atacului, rachetele balistice iraniene.

Iranul a apelat la armele cele mai puternice pe care le are în arsenal. Programul de rachete balistice iranian este principalul program de armament, fiind un motiv de dispută cu SUA, dar şi cu europenii, având în vedere limitele pe care Iranul ar trebui să le respecte în baza rezoluţiei ONU care leagă programul de rachete, capabile să transporte încărcătură nucleară, de acordul de denuclearizare. Dintre statele care nu deţin arma nucleară, Iranul este cel care are cel mai dezvoltat program de rachete balistice şi, de curând, de croazieră. Acesta este încă un motiv de îngrijorare pentru cei care au bănuit Iranul de încercarea de dezvoltare, în secret, a armei nucleare. Programul a fost demarat prin achiziţionarea de rachete din Coreea de Nord şi China şi, ilegal, din Ucraina.

Lăsând la o parte rachetele tactice (cu raze de acţiune sub 100 km, cele cu care proxy Iranului „au pisat” Israelul), rachetele balistice ale Iranului pot fi împărţite în rachete cu rază scurtă de acţiune, SRBM, şi cu rază medie de acţiune, MRBM.

 Cele cu rază scurtă, SRBM, au raze de acţiune între 150 şi 800 km, putând lovi ţinte în întreaga regiune limitrofă Iranului, iar cele MRBM pot lovi ţinte din Israel până în Europa. SRBM sunt Tondar 69 (rază de acţiune de 150 km), Fateh-110 (rază de 300 km), Shahab-1 (rază de 330 km), Shahab 2 (o variantă a rachete Scud C, rază de 500 km), Zolfaghar (rază de 700 km) şi Qiam-1 (rază de 700-800 km). Foarte probabil, având în vedere distanţele, atacul a fost executat cu rachete SRBM, cel mai probabil cu „calul de bătaie” Fateh-110 sau cu Shahab-1.

Rachetele MRBM ale Iranului sunt Shahab 3 (cu rază de 1.300 km), Emad (cu rază de 1.700 km, o variantă Shahab-3, în dezvoltare), Ghadr 1 (o variantă Shahab-3 cu rază de 1.950 km), Sejjil (cu rază de 2.000 km) şi Khorramshah (cu rază de 2.000 km, în dezvoltare). În timp ce Shahab 3 poate lovi orice stat din Orientul Mijlociu (inclusiv Israel şi întreg teritoriul Arabiei Saudite), celelalte variante pot lovi Europa, inclusiv România (de remarcat, majoritatea acestora sunt în curs de dezvoltare). Oricum, Iranul are o nouă armă teribilă, rachete de croazieră: cu rază scurtă de acţiune, Soumar (cu rază de 150 km) şi cu rază medie de acţiune, Ra'ad (rază de 3.000 km). Având în vedere că Iranul a utilizat rachete de croazieră în atacul foarte precis executat (prin proxy - Houthi) asupra rafinăriilor saudite, neutilizarea acestora, care îi asigurau şi neasumarea (cel puţin până la identificarea elementelor componente) este încă un argument că Teheranul nu a dorit să producă victime în cadrul acestui ultim atac.

Numeroasele rachetele balistice pe care le are îi asigură Teheranului posibilitatea executării unor lovituri „în salvă” (şi cu scopul de a supra satura apărarea antirachetă; iranienii au remarcat faptul că, deşi americanii le-au detectat rachetele, ei nu le-au interceptat) în regiune şi, cu limitele de rigoare (relevanţa strategică, distanţa mare, numărul redus), în afara acesteia, inclusiv asupra unor ţinte în Europa. În prezent, probabilitatea executării unor asemenea lovituri este scăzută, iar asupra României rămâne, ca şi până acum, foarte scăzută.  

Modul în care a fost prezentat atacul de către Iran

Teheranul a pregătit atacul printr-o operaţiune de „modelare” politico-militară („shaping operation”) a acţiunii, sprijinind-o legislativ şi transmiţând două mesaje: 1. faptul că va răspunde cu un atac la execuţia lui Soleimani de către SUA şi 2. că este îndreptăţit să o facă.

Mai întâi, Iranul a obţinut o victorie indirectă în Parlamentul de la Bagdad, care a votat o rezoluţie care cerea retragerea trupelor americane, neobligatorie, decizia rămânând la nivelul guvernului irakian (într-un probabil impuls al preşedintelui, SUA au trimis o scrisoare în care anunţa retragerea, mesaj „reparat”, ulterior, de către „adulţii din încăpere”). Apoi, la rândul său, Parlamentul din Teheran a votat desemnarea celor „vinovaţi de uciderea lui Soleimani”, Pentagonul, respectiv armata americană, ca organizaţie teroristă pentru a avea acoperirea legală a unui atac (replică la desemnarea de către SUA a CGRI ca organizaţie teroristă).

După atac, retorica s-a concentrat pe două mesaje: 1) cel de exagerare a importanţei atacului, eludând lipsa unui efect letal, remarcabilă fiind declaraţia lui Ali Khamenei („o palmă dată în faţă” SUA), cu menţiunea că acesta a considerat că nu este de ajuns, şi alte atacuri urmând să aibă loc (foarte probabil, nu vor mai fi atacuri asumate ale Iranului asupra SUA); 2) cel de invocare a legalităţii acestuia, chemând, mai voalat sau mai clar, precum în declaraţia ministrului de externe, Javad Zarif, la de-escaladare, după ce „s-a egalat” la numărul de atacuri (exagerându-se amploarea atacului). Zarif a evocat Articolul 51 din Carta ONU privind dreptul la autoapărare (discutabil, mai ales că acesta, ca şi cel al SUA, a avut loc … pe teritoriul irakian).

În rezumat, mesajul a fost „să lăsăm lucrurile aşa, fără să mai escaladăm”. Acest mesaj a fost corect descifrat la Washington, mai ales că a existat şi un canal de comunicare între cele două state, prin intermediul Elveţiei. 

Răspunsul american

SUA au înţeles foarte bine mesajul trimis de Teheran prin acest atac care a căutat să nu facă victime. Oricum, Casa Albă a aşteptat să fie făcut „apelul” soldaţilor săi pentru a se convinge că nu au fost victime, în situaţia contrară fiind obligată să răspundă.

Pe fondul acestei posibilităţi ca lucrurile să scape de sub control, prin obligaţia fiecărei părţi de a răspunde la acţiunea anterioară a celeilalte, dar şi supus presiunilor interne[1], preşedintele Trump a avut un discurs remarcabil, nu numai prin faptul că anunţă de-escaladarea, schiţează o strategie pentru relaţiile cu Iranul, liniile roşii, dar şi pentru modul în care a prezentat justificarea acţiunilor sale.

Discursul preşedintelui Trump, unul coerent, citit exact, fără adăugiri sau răspunsuri la întrebări (în prezenţa principalilor săi colaboratori; remarcabilă privind situaţia a fost atitudinea gl. Mark Milley, cu siguranţă, unul dintre „adulţii din încăpere”) a transmis următoarele:

1) „linia roşie”, Iranul nu va avea arma nucleară: „atâta timp cât voi fi preşedintele Statelor Unite, Iranului nu i se va permite niciodată să deţină o armă nucleară”;

2) înţelegerea mesajului iranian şi de-escaladarea americană: „Iranul pare să dea înapoi, ceea ce este un lucru bun pentru toate părţile în cauză şi un lucru foarte bun pentru lume”;

3) relevanţa acţiunilor pe care le-a ordonat, în contextul comportamentului iranian anterior: „vremea când Iranul putea să aibă un comportament distructiv şi destabilizator a trecut. Iranul a fost sponsorul principal al terorismului, iar încercarea de a obţine arme nucleare ameninţă lumea civilizată. Nu vom lăsa niciodată să se întâmple asta”;

4) a justificat, din nou, ordonarea uciderii lui Soleimani, prin faptul că acesta este „cel mai mare terorist din lume, care plănuia noi atacuri asupra ţintelor americane”;

5) a promis introducerea de noi sancţiuni, legate de reluarea de către Teheran a programului său nuclear şi, eventual, de alte acţiuni agresive: „sancţiuni puternice vor rămâne până când Iranul îşi va schimba comportamentul”;

6) a justificat retragerea SUA din acordul de denuclearizare, cerând Iranului să renunţe la ambiţiile sale nucleare şi să nu mai sprijine terorismul, solicitând implicarea comunităţii internaţionale: „a sosit momentul ca Marea Britanie, Germania, Franţa, Rusia şi China să recunoască această realitate. Este necesară realizarea unui nou acord şi trebuie să lucrăm împreună pentru a ajunge la o înţelegere cu Iranul”;

7) a solicitat ca NATO să se implice mult mai mult în procesul Orientului Mijlociu (ulterior a avut o convorbire cu secretarul general NATO, acesta fiind de acord ca problema să fie ridicată în cadrul NATO”;

8) a reamintit înfrângerea ISIS şi a justificat politica sa în Orientul Mijlociu şi prin faptul că SUA nu mai sunt dependente de petrolul din această regiune.

Câteva concluzii pentru Teheran, dar şi pentru Moscova.

Teheranul, dar şi Kremlinul[2], au făcut greşeala să presupună că Donald Trump se va conforma tradiţiei, SUA urmând să fie blocate în respectarea normelor internaţionale, în timp ce ele aveau dreptul să facă ce doreau, ascunse sub specularea, până la negare, a normelor internaţionale[3]. Trump a acţionat „după regulile lor”, fără prudenţa responsabilă şi scrupulele tradiţionale ale Vestului, punând Iranul la punct, aşa cum nu a reuşit nimeni până acum. Ameninţările iraniene nu s-au materializat: au fost lovituri care şi-au propus să nu lovească, pentru că altfel începea un război pe care Iranul l-ar fi pierdut!  Asta va fi o grijă majoră la Teheran, teama de a nu apărea ridicoli, „un tigru de hârtie”, în faţa adversarilor, dar şi a propriilor proxy.

Se pare că vremea „agresorilor hibrizi” (uite popa, nu e popa!) începe să treacă la fel de repede cum a apărut. În realitate, este mult până când agresorii să renunţe la această politică eficientă, dar Donald Trump a arătat că are capacitatea de a reacţiona adecvat. În asta va consta, probabil, istoria următorilor ani. Chiar dacă nu place, întemeiat, multora, Donald Trump are meritul de a fi găsit o cale de „containment a agresiunilor hibride”. Trump a rezolvat problema „nodului gordian”, tăindu-l cu forţa brută, executând un lider important şi sufocând economic Iranul, aceasta fiind singura limbă pe care Teheranul se pare că o înţelege.

În final, după ce păcii i-a trecut „glonţul pe la tâmplă”, s-a ajuns la o de-escaladare care s-ar putea să aducă multe lucruri bune. Acesta reprezintă un mare început. De asemenea, legătura diplomatică prin intermediul Elveţiei s-a dovedit mult mai mult decât atât, un adevărat canal de comunicare între cele două capitale.

Cu această imagine asupra evenimentelor recente, să trecem la efectele strategică[4] posibile ale acestora. Pe termen mediu şi lung, avem două abordări contrarii.

Mai întâi, cea negativă: regimul ayatolahilor este cunoscut pentru acţiuni sângeroase neasumate, nu pentru un asemenea atac asumat executat cu intenţia de a nu produce victime, ci doar ca să apară la televizor şi să fie prezentat ca pe un răspuns dur la serioasa lovitura primită prin eliminarea lui Qassem Soleimani, deşi, de fapt, nu este. De aceea, este de aşteptat o altă lovitură iraniană împotriva SUA, dar neasumată, pentru ca Teheranul să nu fie victima unui răspuns militar american. Astfel, trebuie acordată atenţia necesară mesajului transmis de miliţia şiită irakiană al cărei lider a fost ucis odată cu generalul iranian: „Iranul a dat răspunsul. Urmează să îl dăm şi noi pe al nostru pentru a răzbuna uciderea liderului nostru”. De remarcat, disocierea acestora de Teheran, acesta fiind elementul cel mai periculos din acest mesaj, deoarece, astfel, creşte probabilitatea executării lui. Deci, pentru moment, toată lumea pare mulţumită, ayatollahilor nu le mai tremură scaunul puterii, iar preşedintele Trump nu este obligat să înceapă un război pe care nu îl doreşte. De fapt, Donald Trump va aştepta ca Iranul să dea faliment, iar Teheranul, ca el să plece de la putere (deşi s-ar putea să mai aştepte încă cinci ani, nu doar un an). Pericolul major vine de la adevărata răzbunare pe care o pregăteşte Teheranul, pe termen scurt, un atac sângeros neasumat, ci prin intermediari, iar pe termen lung, obţinerea bombei nucleare, fie şi printr-o simplă achiziţie, nu ca rezultat al unui program de cercetare atât de bine monitorizat de inamicii săi.

Mai ales pe termen lung, există, însă, şi o abordare pozitivă: există o soluţie de echilibru la care cele două state ar putea ajunge dacă îşi moderează ambiţiile, iar o asemenea moderare nu ar fi o surpriză să apară atât de la preşedintele Trump, cât şi la ayatollahul Khamenei. În fond, SUA vor să părăsească militar Orientul Mijlociu, dacă au garanţia că aliaţii săi nu sunt în pericolul de a fi atacaţi de Iran şi dacă Iranul renunţă la producerea armei nucleare. Pe de altă parte, puterea de la Teheran a aflat că, prin acţiunile sale externe, îşi asumă riscuri prea mari, război cu SUA şi pierderea puterii, aşa că, pe termen lung, s-ar putea să recalculeze variantele politice şi să considere că „renaşterea şiită”, respectiv sponsorizarea grupărilor şiite, cu cele patru direcţii ale sale (teroristă, militară, politică şi economică/asistenţă socială), are limitele sale, dacă vrea să aibă asigurat viitorul. Mai ales că etapa ideologică, a exportului revoluţiei şiite, a cam trecut, începând etapa supravieţuirii regimului, cu orice preţ. Cât despre bomba nucleară, considerată necesară pentru ca regimul să fie sigur că atunci când este în faţa unui pericol intern şi este obligat să reprime populaţia revoltată, nu este atacat de o putere externă care îi condamnă acţiunile, producerea acesteia a devenit mai mult un pericol decât o garanţie (mai ales că SUA, sub Donald Trump, nu mai au o asemenea politică, dovadă „executarea” recentă a circa o mie de iranieni fără nici un fel de reacţie internaţională, nici americană, nici a atât de moralilor europeni).

Deşi este departe de a se contura această soluţie de compromis, este interesant de urmărit, mai ales că au apărut, deja, semnale: Teheranul a sugerat, prin Zarif, medierea europeană, iar SUA, prin secretarul apărării, au anunţat că nu se retrag din regiune, dar asta doar pentru că sunt obligate să continue lupta împotriva ISIS. Scrisoarea trimisă de SUA premierului irakian prin care se anunţa retragerea trupelor americane din Irak (probabil, în urma unui impuls de moment al preşedintelui Trump, deşi neasumată ulterior; am ajuns şi la asemenea acte diplomatice „de corectare”) este o dovadă şi mai elocventă.

Teheranul va ezita între cele două extreme, răzbunarea reală sau găsirea unei soluţii convenabile pentru ambele părţi, mutând cu multă atenţie în „jocul de şah” cu un preşedinte Trump impulsiv, dar, care s-a dovedit, în final, la fel de calculat ca şi Khamenei, totul în aşteptarea finalului: încheierea mandatului preşedintelui Trump sau apropierea de faliment a economiei iraniene.

De fapt, aceasta va fi marea de-escaladare, depăşind-o în amploare pe cea de acum. Probabil, ea va surveni după ce de la putere vor fi plecat atât preşedintele Trump, cât, mai ales, ayatollahul Khamenei (şi dacă acesta va fi urmat de un altul măcar un pic mai moderat, care va echilibra mai bine credinţa celestă cu politica pământeană). Dar mai e mult până departe şi multe pericole în faţa celor doi inamici. Şi nu aduc anii care urmează, cât aduc ceasurile de acum, după acest atac calculat să aibă maximum de efect pentru politica Teheranului fără, însă, să producă nici o victimă. Un atac care va produce victime va avea ca efect o reacţie puternic negativă a SUA şi va bloca întreg procesul.

Chiar dacă au fost prinse într-o încleştare exacerbată până la nivel de conflict iminent, cele două părţi nu pot să nu observe, raţional şi fără patima încleştării, că întreg cadrul strategic s-a schimbat. SUA nu mai vor să fie „jandarmul lumii” şi nu mai proiectează valorile sale în lume, limitându-se doar la cei care cred în acestea, lumea liberă. De asemenea, SUA nu mai au nevoie stringentă de prezenţa militară în Golf, nemaifiind dependente de petrolul de aici, nici măcar de jocul preţului petrolului (dictat şi de insecuritatea din Golf). În acelaşi timp, Iranul, depăşind faza zelului ideologic şi trecând în faza pragmatismului clasei conducătoare, formate din oportuniştii revoluţiei, „revoluţionarii mai egali decât ceilalţi”, şi limitând exportul revoluţiei şiite în exterior, acolo unde a obţinut, deja, cam tot ceea ce era de obţinut, ar putea să descopere că există o asemenea cale. Dar pentru aceasta, multe interese conflictuale trebuie împăcate la Teheran, dar şi la Washington. În continuare, rămâne valabilă replica (valabilă şi în realitatea politică curentă, mult mai banală decât înţelepciunea pe care o conţine): „lumea e o scenă şi oamenii sunt actori”.