Între Uniunea Europeană şi SUA, Turcia a ales Rusia?

Relaţiile Turciei cu SUA, Uniunea Europeană şi cu Rusia au evoluat cu o dinamică în creştere începând  cu data de 28 august 2014, de la momentul în care Recep Hayyip Erdogan a devenit preşedinte al Turciei. Acesta a vrut să transforme ţara sa într-un lider al Orientului Mijlociu prin valorificarea poziţiei geostrategice a ţării, ca prim obiectiv strategic. Prin aceasta a captat interesul marilor puteri ale lumii, cu interese contradictorii, dar, fiecare, urmărind să-şi atragă , la rândul său, dependenţa Turciei, atât economic cât, mai ales, în domeniul securităţii. Un al doilea obiectiv strategic a fost acela de a-şi folosi atu-ul de  pivot al intereselor de securitate europene în sud-estul continentului. Uniunea Europeană şi-a dorit ca Turcia să fie o ţară stabilă, însă dependentă de statele occidentale ale Europei.

Erdogan, nu a vrut „să pună toate ouăle într-un singur coş”, şi a evitat orice dependenţă a Turciei de un singur stat, SUA sau Rusia, şi de UE. De asemenea a ignorat orice condiţionalităţi impuse de furnizorii de echipamente militare sau servicii.

Relaţiile SUA - Turcia

O analiză asupra evoluţiei relaţiilor Turciei cu SUA scoate în evidenţă faptul că, practic, aceastea datează de după cel de-al Doilea Război Mondial, conflict  în care prin hotărârea celei de a doua Conferinţe de la Cairo din decembrie 1943, Turcia intră, în 1945, în război alături de Aliaţi. În acelaşi an, acest stat devine şi membru al ONU.

În acea perioadă de timp Uniunea Sovietică îşi extindea zona de autoritate în tot centrul şi estul Europei, existând perspectiva de a cuprinde şi Grecia şi Turcia, mai ales bazându-se pe faptul că în Grecia erau deja manifestări pro-comuniste. La aceasta s-au adăugat şi intenţiile statului sovietic de a-şi construi baze militare în strâmtorile Bosfor şi Dardanele, controlând astfel accesul către/din Marea Neagră. Plecând de la acest context, SUA lansează în anul 1947, “Doctrina Truman” prin care se dau garanţii de securitate, inclusiv sprijin militar şi economic celor două ţări. Între 1948 şi 2012 suma totală a  acestui sprijin fost de aproximativ 8,60 miliarde de dolari. Sprijinul financiar acordat s-a redus considerabil în perioada 2009-2012.

După participarea, în anii 1950-1953, la Războiul din Coreea alături de SUA , în anul 1952, Turcia intră în NATO odată cu Grecia atingându-se, în acelaşi timp trei obiective: atragerea în Alianţa Nord Atlantică a două state în care SUA au investit enorm, interdicţia asupra posibilităţii Rusiei de a-şi extinde zona de autoritate pe teritoriul celor două state şi împiedicarea oricăror agresiuni de ordin militar între cele două ţări.

Relaţiile dintre Washington şi Ankara au început să se deterioreze în anul 2003, atunci când Ankara a făcut publică decizia sa de nu mai permite folosirea bazei de la Incirlik pentru  lansarea de atacuri aeriene asupra Irak-ului. Această bază era folosită de SUA din anul 1954. În acelaşi sens al răcirii relaţiilor cu SUA, în anul 2017, Turcia semnează un acord cu Rusia referitor la livrarea de rachete sol-aer S400, acesta fiind primul contract semnat de un stat NATO cu Rusia, de achiziţionare de echipamente militare. Media de peste ocean a considerat acest act ca “ cel mai clar semn al faptului că Erdogan  pivotează către Rusia, îndepărtându-se de NATO şi Occident“. Deşi au fost   făcute numeroase presiuni din partea statelor NATO, de a renunţa la decizie, Erdogan a rămas consecvent cu hotărârea sa şi în anul 2018 au fost livrate primele sisteme.

Ca urmare, SUA au impus sancţiuni bilaterale, care au dus la sistarea începând cu 31 iulie 2019 a participării Turciei la programul JSF, de realizare a avionului F-35, deşi era membră a acestui program alături de alte 7 state NATO. În felul acesta Turcia nu va mai primi cele 116 avioane F-35 planificate. Trebuie avut în vedere şi faptul că Turcia   a fabricat 240 de avioane F-16 în coproducţie cu Lockheed Martin, din 2009 având un nou contract pentru alte 30 de avioane F-16, Block 50s.

Pe data de 1 august 2018, SUA au introdus sancţiuni unilaterale unor membrii ai guvernului turc, care au fost implicaţi în arestarea şi deţinerea pastorului american Andrew Brunson. Era pentru prima dată când un stat NATO impunea sancţiuni altui stat NATO. Când pe data de 10 august 2018 aceste sancţiuni au fost extinse, preşedintele Erdogan a afirmat că „SUA au schimbat un partener strategic cu un pastor” ceea ce va face ca Turcia să-şi caute noi prieteni şi aliaţi. Sancţiunile economice aplicate au avut efecte şi în economia Turciei dar şi în atitudinea populaţiei faţă de Washington.

Turcia a acuzat SUA pentru faptul că, pe teritoriul acesteia trăieşte, în libertate, Fettulah Gulen, condamnat în Turcia pentru acte teroriste, şi pentru planificarea şi organizarea loviturii de stat ce urma să-l înlăture pe liderul turc. Erdogan a făcut numeroase intervenţii pentru expulzarea acestuia în Turcia.

Într-un sondaj efectuat de  Pew Research Center se menţionează faptul că 79% din turci au o atitudine negativă în ceea ce privesc SUA şi numai 15%, pozitivă. Acelaşi studiu susţine că doar 11% din populaţia turcă apreciază prestaţia lui Donald Trump ca preşedinte al SUA şi 82% nu au încredere în liderul de la Casa Albă.

Pe data de 14 octombrie 2019, ca urmare a invaziei Turciei asupra teritoriilor kurde din nordul Siriei, SUA a extins sancţiunile aplicate Turciei prin includerea ministerelor Apărării, Energiei şi Resurselor Naturale, ca şi asupra miniştrilor care le conduc.

În urma întâlnirii de la Ankara, din 17 octombrie 2019, a vicepreşedintelui SUA Mike Pence şi a Secretarului de Stat Mike Pompeo cu preşedintele Erdogan, SUA au renunţat la sancţiunile impuse, în cazul în care Turcia îşi retrage trupele din teritoriile invadate. Turcia a promis că acceptă condiţiile SUA. Nancy Pelossi, liderul Partidului Democrat din Camera Reprezentanţilor a SUA a declarat că acordul semnat este „o ruşine” pentru că „acesta subminează în mod serios credibilitatea politicii externe a SUA şi trimite un mesaj, în egală măsură, aliaţilor şi duşmanilor noştri conform căruia cuvântul nostru nu poate fi de încredere”. În conformitate cu declaraţiile unui comandant al forţelor democratice siriene/kurde, pe data de 23 octombrie Turcia a reluat atacurile.  

Relaţiile SUA cu Turcia nu au fost niciodată relaţii de apropiere culturală sau istorică. Ele au fost doar relaţii de conjunctură bazate pe interese politice şi de securitate. Retragerea lui Trump din teatrele de potenţial conflict, în acest caz din Orientul Mijlociu, nu a mai făcut necesară o relaţie militară foarte apropiată între SUA şi majoritatea statelor din zonă printre care şi Turcia. Aceasta tendinţă a fost amplificată de dispoziţia prezidenţială a Administraţiei Trump de retragere a trupelor din Siria, deşi era semnat un acord cu Turcia de supraveghere comună a unei făşii de securitate între teritoriul Turciei şi zonele ocupate de kurzi în nordul Siriei. Locul trupelor americane a fost luat de Rusia, zona ocupată fiind, în prezent, controlată de armata regulată şi trupele de mercenari ruşi.

Relaţia Turcia-Rusia

Spre deosebire de relaţiile cu SUA, relaţiile Turciei cu Rusia au un lung parcurs în istorie începând cu secolul al XVI-lea, când au apărut primele confruntări militare între cele două imperii. Războaiele ruso-turce au durat până în secolul XX, când, în anii 1920 guvernul bolşevic al Rusiei a acordat sprijin războiului turc de independenţă. Până în anii celui de-al Doilea Război Mondial a fost o situaţie de acalmie în relaţiile bilaterale. Turcia fiind de partea SUA la sfârşitul războiului, Rusia a cerut cedarea unor teritorii din Turcia. La această solicitare s-a renunţat însă, după moartea lui Stalin.

După disoluţia Uniunii Sovietice, relaţiile dintre cele două state au început să se îmbunătăţească, prin extinderea legăturilor economice: Rusia este cel mai mare furnizor de energie pentru Turcia, în timp ce aceasta este cel mai mare furnizor de servicii de turism pentru Rusia. În ceea ce privesc relaţiile politice, cele două state au fost, adesea, pe poziţii opuse: conflictul din Nagorno-Karabah, cel din Kosovo, războiul din Siria, genocidul armean, şi altele.

Situaţia s-a tensionat la cote îngrijorătoare în noiembrie 2015, când un avion F-16 al forţelor Aeriene ale Turciei a doborât un avion de luptă aparţinând Forţelor Aeriene ruse. Ca urmare, Kremlinul a sancţionat Turcia cu restricţii pe plan bilateral, de natură economică şi politică. Ca urmare, Erdogan a prezentat, personal, scuze lui Putin, în numele ţării sale. Imediat relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit ajungând la cote chiar mai înalte decât înainte de incidentul aviatic.  Rusia a reluat lucrările la construcţia, pe teritoriul Turciei, a celei mai mari centrale electrice nucleare din lume. La scurt timp s-a semnat contractul de livrare de sisteme antiaeriene S-400 ruseşti şi ca urmare a refuzului SUA de a livra avioane F-35, Turcia a început discuţiile pentru achiziţionarea din Rusia de avioane SU-35 Stealth.

De la momentul în care Putin, conform media, l-a ajutat pe Erdogan cu intelligence referitor la lovitura de stat eşuată, datorită acestui sprijin, cei doi lideri au construit şi o relaţie personală bazată pe comunitatea de opinii.

Actuala situaţie din nordul Siriei convine în mod deosebit Rusiei. Aceasta apare, încă o dată, ca principal salvator într-o situaţie în care părea că DAESH revine în forţă profitând de confuzia creată. Din incursiunile  Turciei în teritoriile kurde, acţiune acuzată de cancelariile statelor NATO, a câştigat Rusia, care treptat ocupă spaţiile părăsite de SUA. Această acţiune a Rusiei este ca o hârtie de turnesol pentru  scoaterea în evidenţă a scăderii credibilităţii aliaţilor din Orientul Mijlociu faţă de SUA.

Deşi numeroase păreri ale analiştilor occidentali sugerau că  Turcia, între SUA şi UE a ales Rusia, ministrul turc de externe a declarat că „niciodată Turcia nu va avea de ales între Rusia şi SUA”. Până la proba contrarie trebuie acceptată această poziţie ca fiind  răspunsul la întrebarea din titlu.