23 octombrie 2019

Intervenţia Turciei în Siria: mize şi implicaţii

Claudiu Nebunu

După luni întregi de presiuni, lobby-uri şi comasări de trupe de-a lungul frontierei cu Siria, preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a reuşit în sfârşit să obţină aprobarea preşedintelui american Donald Trump pentru o operaţiune militară în nord-estul Siriei. „Izvorul păcii” este a treia intervenţie militară turcă majoră în Siria din 2016. Obiectivele şi amploarea acesteia nu sunt încă foarte clare, dar este probabil ca această iniţiativă să schimbe major dinamica conflictului sirian, atât intern, cât şi la nivel regional. Washingtonul va pierde încrederea kurzilor şi va semnala altor aliaţi potenţiali că aceştia sunt utilizabili. Intervenţia Turciei în nordul Siriei i-a împins deja pe kurzi mai aproape de regimul Assad. Deşi este încă devreme pentru a prognoza cu un grad mare de probabilitate ce se va întâmpla în nordul Siriei, ceea ce pare a fi sigur, deocamdată, este că retragerea SUA deschide calea pentru o serie de adversari ai Washingtonului să profite de situaţie - Rusia, Iranul, Statul Islamic din Irak şi Levant (SIIL), iar aliaţii regionali sunt nevoiţi să se repoziţioneze pentru a-şi asigura îndeplinirea intereselor. Dar, poate că este timpul ca evoluţiile în lume să fie privite într-o altă paradigmă, un model multipolar, în care SUA nu îşi mai asumă rolul de „jandarm internaţional”...

Sursă foto: Mediafax

Ce se întâmplă...

Pe 9 octombrie, Turcia a lansat o operaţiune militară în nord-estul Siriei pentru a elimina elementele „teroriste” din regiunea de frontieră de la est de fluviul Eufrat şi pentru a institui o „zonă sigură” pe o adâncime de cel puţin 30 km în interiorul teritoriului Siriei, unde ar urma să fie relocaţi o parte din cei aprox. 3,6 milioane de refugiaţi sirieni pe care îi găzduieşte. Această operaţiune („Izvorul Păcii”) nu este o surpriză pentru cei care au urmărit evoluţiile din regiune în ultimii ani, ideea instituirii unei zone protejate la sud de frontiera turcă, prin diverse mecanisme, fiind des vehiculată.

Beneficiind de „HYPERLINK "https://monitorulapararii.ro/orientul-mijlociu-razboi-in-siria-1-24544"acordul tacit” al Rusiei şi SUA, armata turcă a trecut graniţa, angajându-se în confruntări violente cu forţele kurde. Beneficiind de sprijinul rebelilor sirieni din Armata Siriană Liberă (ASL), ofensiva a început pe un front situat între oraşele siriene Tal Abyad şi Ras al-Ayn (aprox. 100 km), ulterior fiind dezvoltată şi direcţia spre oraşul Manbij.

Dacă în cazul primelor două localităţi, Ankara a căutat probabil să exploateze avantajul unei populaţii majoritar arabe şi al unui teren puţin populat care să-i faciliteze înaintarea spre sud, ultima direcţie de ofensivă vizează securizarea unei poziţii strategice, situată în proximitatea autostrăzii M4 care leagă nord-estul şi nord-vestul Siriei şi favorizează manevra de forţe şi mijloace de-a lungul frontierei. Câteva sute de morţi (inclusiv civili) şi peste 100.000 de refugiaţi interni constituie bilanţul primelor zile ale ofensivei turce...

În urma unor negocieri cu Washingtonul, în seara zilei de joi, 17 octombrie, a fost stabilit un armistiţiu care să permită retragerea luptătorilor kurzi din Ras al-Ayn (în accepţiunea forţelor kurde) sau din întreaga zonă tampon avută în vedere de Ankara (potrivit declaraţiilor oficialilor turci).

Nu este de aşteptat ca armistiţiul să fie extins dincolo de perioada convenită (cinci zile)...

Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei...

Turcia îşi justifică prezenţa militară în Siria prin nevoia de a contracara Partidul Uniunii Democratice din Siria (PYD, acronim în limba kurdă), înfiinţat pe 20 septembrie 2003, de orientare confederată democratică, care are o afiliere ideologică cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), declarat ilegal de autorităţile de la Ankara. De asemenea, eliminarea ultimelor elemente ale Statului Islamic din Irak şi Levant (SIIL) pentru a stabiliza situaţia peste graniţă şi a permite revenirea refugiaţilor în Siria constituie un alt argument invocat de statul turc.

Ankara consideră Unităţile de protecţie a populaţiei kurde (YPG, miliţie kurdă), care controlează în prezent regiunea vizată de operaţiunea „Izvorul păcii”, ca fiind o extensie militară a PKK, formaţiune care a derulat o campanie armată îndelungată împotriva statului turc pentru autonomie. Prezenţa unei entităţi teritoriale controlate de YPG la graniţa de sud este percepută ca o ameninţare de neacceptat la adresa securităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale a Turciei.

Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a reiterat deseori partenerilor occidentali că nu va permite în niciun caz ca nord-estul Siriei să rămână sub controlul YPG pe termen lung. De asemenea, a depus eforturi semnificative pentru a convinge atât Washington-ul, cât şi Bruxelles-ul să nu folosească YPG ca proxy în lupta împotriva SIIL. Doleanţele şi avertismentele preşedintelui turc nu au avut ecou şi, în cele din urmă, o operaţiune militară împotriva kurzilor în nordul Siriei a devenit o necesitate inevitabilă pentru Ankara.

Intervenţiile Turciei în Siria... trecutul apropiat

De la prăbuşirea Imperiului Otoman, când primele indicii ale unei posibile independenţe au fost fluturate în faţa lor de către puterile imperiale, grupurile naţionaliste kurde au intrat în mod regulat în alianţe cu state naţionale puternice doar pentru a fi ulterior abandonate atunci când interesele pe termen scurt ale acestor ţări s-au împlinit. Ciclul promisiunilor şi al renunţărilor a fost continuat timp de un secol şi, cu excepţia instituirii Guvernului regional kurd autonom în nordul Irakului, a continuat să înregistreze o diminuare în împlinirea ambiţiilor naţionale, politice şi culturale kurde.

Decizia preşedintelui american, Donald Trump, de a retrage trupele americane din nordul Siriei pentru facilitarea unei intervenţii a armatei turce este doar cea mai recentă din acest lung şir al amăgirilor.

De la începutul războiului din Siria (2011), PYD a căutat să stabilească o regiune autonomă în nordul Siriei. A fost o mişcare care a alarmat Turcia, care consideră că orice entitate PYD este susceptibilă a deveni o platformă de planificare şi lansare de atacuri la graniţele sale.

Din 2015, SUA au sprijinit aripa armată a PYD, YPG, în lupta împotriva SIIL, considerând miliţia kurdă cea mai eficientă forţă de luptă existentă în teren. Componentă principală a Forţelor Democrate Siriene (FDS), YPG a reuşit să cucerească o mare parte a teritoriului controlat de organizaţia teroristă în nord-estul Siriei, inclusiv să captureze aşa zisa capitală a acesteia, Al-Raqqah.

În 2016, armata turcă şi forţe siriene rebele aliate au lansat Operaţiunea „Scutul Eufratului”, intrând în nordul Siriei cu scopul declarat de a învinge SIIL, ai cărui luptători controlau încă zone din teritoriul naţional sirian. Cu toate acestea, PYD a susţinut că este ţinta finală a forţelor turce, iar speranţa că sprijinirea Washingtonului în lupta împotriva SIIL ar atrage şi protecţia SUA împotriva Turciei a început să pâlpâie. La acel moment, vicepreşedintele american, Joe Biden, a avertizat YPG că oprirea extinderii acţiunilor la vest de fluviul Eufrat constituie o condiţie pentru păstrarea sprijinului Washingtonului, în fapt un demers pentru a împiedica realizarea unei regiuni contigue kurde la frontiera cu Turcia prin unirea „cantoanelor” kurde din nord-estul şi nord-vestul ţării.

Operaţiunea „Ramura de măslin”, din 2018, a presupus intrarea armatei turce şi aliaţilor săi în regiunea Afrin şi îndepărtarea prezenţei YPG, fapt interpretat şi ca o forţare a schimbării structurii demografice din zonă. Deşi SUA s-au declarat „profund preocupate” de efectele operaţiunii, secretarul american de atunci al apărării, James Mattis, a subliniat că Turcia are „preocupări legitime de securitate”.

Anul 2016 – moment de schimbare a abordării turce

Înainte de 2016, planurile lui Erdoğan de a interveni militar în Siria întâmpinau opoziţie atât din partea Administraţiei Obama, cât şi din partea armatei turce, asupra căreia  preşedintele nu avea încă un control complet.

Prin urmare, Erdoğan a refuzat să participe la războiul condus de SUA împotriva SIIL, declarat de Obama în urma cuceririi Mosulului, în vara lui 2014, de către organizaţia teroristă. Turcia nu a permis SUA să folosească baza aeriană de la Incirlik (sudul Turciei) în războiul împotriva SIIL, Washingtonul fiind nevoit să apeleze, în schimb, la baze mai îndepărtate (Al-Udaid în Qatar şi Riffa în Bahrain). Între timp, SUA au refuzat o ofertă a Turciei de a înarma şi antrena facţiunile de opoziţie siriene pentru a confrunta SIIL, alegând în schimb să utilizeze YPG ca proxy local împotriva organizaţiei teroriste.

Pentru a disimula identitatea kurdă a acestui proxy, în anul 2015 au fost înfiinţate FDS, care, pe lângă YPG – componentă majoritară kurdă, includ şi luptători de etnie arabă. FDS au fost instruite şi înarmate de către armata americană.

Când, în cele din urmă, Turcia a decis să schimbe cursul şi să permită SUA să-i folosească teritoriul în lupta împotriva SIIL, în toamna lui 2015, era prea târziu. Rusia intervenise în sprijinul regimului de la Damasc, schimbând complet dinamica conflictului sirian. Aceasta însemna că Turcia participa acum la un conflict cu totul diferit de cel în care i se oferea un rol cu câţiva ani mai devreme.

Schimbarea circumstanţelor a fost demonstrată clar în noiembrie 2015, când Turcia a doborât un avion de război rusesc în apropierea frontierei sale cu Siria, declanşând o criză majoră cu Moscova. Fără un sprijin clar definit din partea Occidentului în criza cu Moscova, Turcia s-a găsit blocată între un rival puternic, Rusia, în teritoriile siriene la vest de Eufrat şi un aliat nepăsător la nevoile sale, SUA, în teritoriile siriene la est de Eufrat.

Orientarea spre Rusia...

Eşecul loviturii militare din Turcia, în iulie 2016, i-a oferit lui Erdoğan posibilitatea de a repara relaţiile cu Rusia şi de a ieşi din această capcană strategică. La doar o lună după tentativa de lovitură de stat, în timpul căreia preşedintele rus, Vladimir Putin, şi-a exprimat susţinerea pentru Erdoğan, Turciei i s-a permis să intervină în nord-vestul Siriei şi să preia controlul zonei atât de la SIIL, cât şi de la YPG. „Scutul Eufratului” a deschis calea pentru instituirea procesului Astana, în care Rusia şi Turcia au încercat să ajungă la un modus vivendi în Siria. Ulterior, la acest aranjament a aderat şi Iranul.

În februarie 2018, Rusia a permis Turciei să lanseze „Ramura de măslin”, pentru a expulza YPG-ul din Afrin. După ce a reuşit să asigure secţiunea graniţei sale cu Siria la vest de râul Eufrat, Turcia şi-a îndreptat atenţia spre est. Odată cu înfrângerea SIIL în această regiune, Turcia a început să se pregătească pentru a umple vidul pe care planificarea plecării forţelor americane îl va fi lăsat în urmă.

Concentarea pe Trump...

În ianuarie 2018, Departamentul de Stat, sub conducerea fostului secretar Rex Tillerson, a prezentat un plan pentru o prezenţă militară a SUA pe termen lung în nord-estul Siriei. Au fost definite patru obiective cheie pentru această prezenţă: asigurarea unei înfrângeri durabile a SIIL, crearea condiţiilor potrivite pentru întoarcerea refugiaţilor sirieni, limitarea influenţei iraniene în regiune şi organizarea alegerilor supravegheate de ONU, menite să aducă o nouă conducere în Damasc. Motivul latent din spatele acestei strategii, aşa cum a precizat Tillerson, a fost că SUA „nu pot repeta greşeala din 2011, când o retragere prematură din Irak a permis al-Qaida să supravieţuiască şi, în cele din urmă, să devină SIIL”.

Dar Trump, în martie 2018, l-a concediat pe Tillerson şi, ulterior, a promovat ideea retragerii americane din Siria, surprinzându-i atât pe membrii propriei administraţii, cât şi pe aliaţii regionali şi europeni. Turcia a profitat de această schismă şi a deschis un canal direct cu Trump. După amânări repetate, duminică, 6 octombrie, o convorbire telefonică între Erdoğan şi preşedintele american a schimbat situaţia: Trump a decis că va permite Turciei să declanşeze operaţiunea militară şi să stabilească o „zonă sigură”. Trei zile mai târziu, armata turcă a intrat în Siria.

Problema refugiaţilor – argument major al intervenţiei

Pentru Ankara, principalele mize ale intervenţiei militare în nordul Siriei sunt împiedicarea constituirii unui teritoriu contiguu controlat de kurzi la graniţa de sud şi găsirea unei soluţii de relocare a refugiaţilor, care exercită presiuni uriaşe economice, sociale şi politice asupra statului turc.

Accentul puternic pe întoarcerea refugiaţilor sirieni în ţara lor reprezintă un element relativ nou al politicii Ankarei şi se reflectă în dezbateri aprinse atât la nivel social, cât şi politic în Turcia. S-a format un curent de opinie din ce în ce mai consistent în cercurile guvernamentale potrivit căruia refugiaţii sunt motivul pentru care Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP, de guvernământ, al lui Erdoğan) a pierdut recentele alegeri municipale.

Drept urmare, AKP a încetat să mai fie partidul câştigător pro-refugiaţi şi a început să implementeze măsuri dure împotriva cetăţenilor sirieni neînregistraţi în oraşele turceşti, noi reguli în lagărele de refugiaţi şi să intensifice controalele la trecerea frontierelor. Iar în discursurile publice au început să apară din ce în ce mai multe referiri la justificarea operaţiunii militare în Siria prin necesitatea limitării fluxului de refugiaţi către Turcia.

Efortul Ankarei de a înfiinţa un refugiu sigur (sau un „coridor de pace”) în coordonare cu SUA este acum de domeniul trecutului, deci o acţiune unilaterală în nordul Siriei a devenit unica opţiune a preşedintelui turc, atât pentru publicul intern, cât şi pentru cel extern. Şi dacă „teroriştii” (kurzii n.a.) se întâmplă să fie în zona vizată, cu atât mai bine...

Noi dinamici ... interne şi regionale

Deşi încă nu se ştie foarte clar dacă SUA intenţionează să se retragă definitiv din Siria sau doar să permită Turciei să stabilească o „zonă sigură” la sud de frontieră, operaţiunea turcă a transformat deja dinamica conflictului sirian, rezultând noi alinieri atât în plan intern, cât şi regional.

Statele din Golf – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite (EAU), Bahrain şi Kuweit –, precum şi Egiptul şi Israelul şi-au exprimat deja opoziţia faţă de iniţiativa Turciei. Pe timpul întâlnirii de urgenţă a Ligii Arabe (Cairo, 12 octombrie), Secretarul General, Ahmed Aboul Gheit, a numit operaţia militară a Turciei în nord-estul Siriei „o invazie a teritoriului unui stat arab şi o agresiune la adresa suveranităţii sale”.

Ministrul de Stat al Afacerilor Externe al Arabiei Saudite, Adel al-Jubeir, a condamnat, de asemenea, operaţiunea turcă şi a cerut încetarea imediată a acesteia. În ultimul an, Riadul a depus eforturi semnificative pentru a-l convinge pe Trump să menţină o prezenţă militară substanţială în nord-estul Siriei pentru a contrabalansa atât influenţa Turciei, cât şi a Iranului. În noiembrie anul trecut, saudiţii au angajat 100 de milioane de dolari pentru a convinge SUA să rămână în Siria. La un moment dat, Riadul s-a oferit chiar să trimită trupe pentru a patrula zona alături de SUA şi YPG. Prin urmare, „Izvorul păcii” poate fi considerată o lovitură majoră pentru eforturile saudite de a ţine Ankara în afara Siriei.

De asemenea, Israelul a condamnat operaţiunea militară turcă şi şi-a exprimat simpatia pentru YPG. Israelul a fost întotdeauna un susţinător constant al separatismului kurd. Înfiinţarea unui Kurdistan mare este privită de Israel şi de unele cercuri din Arabia Saudită ca un mijloc de slăbire a puterilor majore din regiune, precum Turcia, Iranul, Irakul şi Siria.

În mod surprinzător, partenerii Turciei din formatul Astana, Rusia şi Iran, au demonstrat multă flexibilitate. Moscova a declarat că înţelege preocupările de securitate ale Turciei în nordul Siriei şi şi-a unit forţele cu SUA (!?) pentru a bloca o declaraţie elaborată de UE la Consiliul de Securitate al ONU, care solicita Turciei să încheie operaţiunea militară.

Şi Iranul a exprimat o poziţie similară. Acest lucru semnalează o schimbare majoră în politicile celor două ţări faţă de iniţiativa turcă, dat fiind că la începutul acestui an, atât Moscova, cât şi Teheranul, şi-au exprimat opoziţia faţă de planurile Ankarei de a crea o „zonă sigură” în nordul Siriei. Acum, însă, Iranul nu este în măsură să contracareze Turcia, în timp ce se confruntă cu sancţiuni impuse de SUA.

Moscova se bazează pe cooperarea Turciei, pentru a pune capăt conflictului din Siria. În plus, preocuparea majoră a Rusiei în acest moment este de a „alunga” SUA din Siria, de a-i pedepsi pe kurzi pentru că s-au aliat cu Washingtonul şi de a-i împinge înapoi în poala regimului sirian.

Ceea ce se şi întâmplă... După ce au fost abandonaţi de Washington, kurzii nu au unde să se ducă, fiind forţaţi să revină la vechiul lor aliat, regimul Assad. Drept urmare, au încheiat un acord cu regimul sirian şi au solicitat acestuia să-şi desfăşoare forţele la graniţa cu Turcia (o schimbare majoră în alianţele interne care modelează conflictul din Siria).

Acest nou aranjament va îndrepta forţele regimului sirian împotriva Turciei şi a opoziţiei siriene susţinute de turci. Vor susţine Iranul şi Rusia regimul sirian în această luptă aşa cum au făcut-o la Idlib?

Probabil că, în această etapă, Moscova va încerca să încheie un acord între Turcia şi regimul sirian, să reînvie Acordul Adana din 20 octombrie 1998 privind securitatea frontierei între cele două părţi şi să stabilească un status quo acceptabil pentru toţi. Moscova a făcut aranjamente similare în Afrin şi în zonele afectate de operaţiunea „Scutul Eufratului” din Turcia.

Moscova doreşte în cele din urmă ca toate forţele străine să părăsească definitiv Siria, dar caută să se asigure prioritar de plecarea SUA înainte de orice altceva. Odată ce Washingtonul se va dezangaja, Moscova va putea decide singură soarta Siriei şi va manipula acţiunile tuturor celorlalţi actori implicaţi în conflict, inclusiv Turcia, Iranul, Arabia Saudită şi Israel.

Turcia şi UE

Când operaţiunea a început, partenerii europeni ai Turciei au acţionat ca şi cum intervenţia ar fi fost doar un act impulsiv de agresiune împotriva kurzilor sirieni. UE nu numai că a condamnat cu fermitate operaţiunea, dar, în plus, membrii acesteia au solicitat rapid o şedinţă a Consiliului de Securitate al ONU pentru a emite o declaraţie comună împotriva Turciei. Deşi iniţiativa nu a avut succes din cauza opoziţiei Rusiei şi a SUA, membrii europeni au emis o declaraţie separată care critică Ankara.

Efortul european de „mustrare” a Turciei nu s-a oprit aici. La începutul săptămânii trecute (luni, 14 octombrie), miniştrii de externe ai UE s-au întâlnit din nou la Bruxelles pentru a face presiuni suplimentare asupra Ankarei. Într-o declaraţie comună, aceştia au denunţat operaţiunea militară a Turciei, susţinând că „subminează grav stabilitatea şi securitatea întregii regiuni”. Deşi, în cadrul acestei reuniuni, miniştrii de externe nu au ajuns la un consens privind impunerea unui embargo la nivelul întregii UE asupra livrării de arme către Ankara, mai multe ţări europene – Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania şi Italia – au anunţat că vor opri exporturile de arme către Turcia.

Dar replica Ankarei nu s-a lăsat aşteptată, principalul mesaj acuzând statele membre ale UE că se poziţionează împotriva Turciei, candidat la aderare şi aliat NATO, pentru o operaţiune împotriva unui grup armat, catalogat drept „organizaţie teroristă”. Dar, aceleaşi ţări europene nu văd nicio problemă în continuarea vânzărilor de arme către o ţară precum Arabia Saudită, care este responsabilă pentru un război în Yemen, care a provocat deja moartea a zeci de mii de civili... !? De ce această „preocupare”? Turcia menţine între graniţele ei aprox. 4 milioane de refugiaţi. Şi mare parte dintre aceştia tind să ajungă în UE ...deja îngrijorată de perspectiva unei deschideri a graniţelor, ameninţare deja proferată de preşedintele turc! Şi nici SIIL nu a fost complet eliminat...

Perspectiva unui război de durată între turci şi kurzi în nord-estul Siriei este un scenariu de vis pentru un SIIL slăbit, ale cărui elemente remanente păreau deja angajate într-un proces de redresare lentă. Peste 11.000 de membri ai organizaţiei teroriste sunt deţinuţi în facilităţi improvizate pe teritoriul controlat de FDS, aproximativ 15% fiind în zona vizată de Ankara. Şi nu trebuie ignoraţi membrii disimulaţi în rândul populaţiei. Un mediu de securitate instabil ar constitui un teren fertil pentru renaşterea SIIL...

Prin retragerea din poziţiile de la graniţa cu Turcia, Statele Unite desfiinţează mecanismul de securitate implementat în colaborare cu YPG, chiar dacă acesta oferea o oportunitate de stabilitate într-una dintre cele mai volatile regiuni din lume. Preşedintele Trump a sugerat că „Turcia va fi acum responsabilă pentru toţi luptătorii SIIL din zona capturată în ultimii doi ani”. Dar este dificil de imaginat procesul unei predări „line” a controlului închisorilor de la miliţiile kurde către forţele militare turceşti.

Dar, potrivit unei afirmaţii ironice şi pragmatice a preşedintelui Trump, şi refugiaţii, şi luptătorii SIIL, sunt mai aproape de Europa decât de America!