Intensificarea schimbului de informaţii între partenerii NATO - un deziderat valabil şi în 2019

Lucrurile nu sunt în ordine în ceea ce priveşte capacităţile de intelligence ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, dar nimeni nu ştie exact ce să facă în acest sens. Soluţia teoretică , dar şi practică, necesară, a problemei este contribuţia rapidă cu intelligence relevant a tuturor statelor membre ale Alianţei. Fără un sistem comun de intelligence, Alianţa este practic sortită unei îndelungate aşteptări a succesului.

La prima vedere, cele două paragrafe par să fie parte dintr-un construct unic, alcătuit în jurul ideii principale a semnificaţiei pe care ar trebui să o aibă, la nivelul NATO, punerea în comun, integrarea şi schimbul de informaţii obţinute de fiecare dintre statele membre.

Doar că, dacă primele aserţiuni sunt extrase dintr-o analiză realizată de RAND Corporation, luna trecută, afirmaţiile care urmează sunt făcute de general maior Edward B. Atkeson în ... 1984, într-un raport intern intitulat sugestiv Intelligence-ul NATO: O contradicţie în termeni, desecretizat şi făcut public în 2008.

Mai întâi, pe scurt, concluziile evaluării făcute acum mai bine de 30 de ani de către Edward B. Atkeson:

● există acorduri bilaterale pentru cooperare în domeniul informaţiilor, iar NATO a dezvoltat proceduri elaborate pentru topirea contribuţiilor de informaţii naţionale în timp de pace, inclusiv studii şi acorduri de standardizare care reglementează gestionarea informaţiilor în cadrul Alianţei;

● ceea ce nu există, însă, într-o formă utilă, este o modalitate consacrată cu privire la ce informaţii se poate aştepta Alianţa să primească într-un context dinamic, cu stres ridicat (cum ar fi războiul), de unde şi în ce mod vor veni informaţiile respective, cum îşi pot exprima comandanţii NATO opiniile operaţionale către contribuabilii naţionali şi cum pot primi răspunsuri înainte ca întrebările lor să fie depăşite de evenimente;

● înalţi oficiali ai NATO consideră că 90% din informaţii provin din surse de la Pentagon, ceea ce reprezintă o mărturie elocventă a marilor discrepanţe în colectarea informaţiilor şi a capacităţilor analitice între SUA, care a dezvoltat sisteme globale de culegere a informaţiilor ce nu pot fi egalate, şi restul statelor NATO. În ceea ce priveşte informaţiile transmise în cadrul NATO, SUA reprezintă un uriaş printre pigmei;

● există o practică NATO nocivă, aceea de a trata intelligence ca o responsabilitate naţională, ca şi cum fiecare dintre membri şi-ar putea satisface nevoile propriilor forţe atât în război, cât şi în timp de pace, doar bazându-se pe informaţii furnizate de la nivel naţional. Această doctrină nu ia în considerare beneficiul obţinut prin stabilirea legăturilor dintre forţele non-americane şi sistemul de intelligence al SUA;

●  dacă problemele, evaluările şi soluţiile  relevante ar fi înţelese în mod adecvat, SUA ar fi în măsură să conceapă o abordare mult mai bună a arhitecturii de intelligence a Alianţei.

De ce nu se întâmplă astfel?

● în primul rând, este vorba de absenţa conştientizării clare a responsabilităţii. Mulţi jucători de la Washington şi din teren sunt preocupaţi de proiecte ce vizează părţi ale problemei, fără să existe un consens asupra a ceea ce trebuie făcut / de către cine. Pe de altă parte, există persoane în comunitatea americană de informaţii care plasează această responsabilitate la nivel european, considerând că problemele de intelligence ale NATO provin, în primul rând, din constrângerile politice ale guvernelor europene. Pentru aceste state, priorităţile strategice sunt descurajarea (atribut al SUA) şi controlul armamentelor, mai puţin apărarea, caz în care investiţiile în sisteme de informaţii nu sunt atât de justificate;

● în al doilea rând, de multe ori se aduce în discuţie reglementarea protecţiei surselor şi metodelor sensibile de intelligence. Într-o astfel de abordare, consolidarea legăturilor internaţionale în intelligence este percepută ca o incursiune în secretele cele mai adânci ale SUA;

●  în al treilea rând, există diferenţe de opinie dacă SUA să deţină sau nu o poziţie de conducere în materie de intelligence al Alianţei.

Trebuie avut în vedere că intelligence-ul este un serviciu de asistenţă, nu un scop în sine, al cărui obiectiv este furnizarea de informaţii necesare detectării şi interpretării în mod corespunzător şi rapid a ameninţării, pentru a permite adoptarea de decizii în consecinţă.

Soluţia: contribuţia rapidă cu intelligence relevant a tuturor statelor membre ale Alianţei.

Statele au capacităţi de informaţii atât de variate, încât pot promova opinii operaţionale contradictorii, iar fără un sistem comun de intelligence, coordonat de către o autoritate, Alianţa este sortită doar să trateze simptomele necorelate ale  unei boli care are o mare probabilitate de a se dovedi fatală.

Este necesară o rebalansare în ceea ce priveşte capacitatea de colectare şi procesare a informaţiilor a Statele Unite şi cea a aliaţilor săi, precum şi o rebalansare între nevoile SUA de protecţie a surselor şi metodelor de informaţii sensibile şi urgenţa de a oferi Alianţei un sistem de informaţii coerent.

Aceasta nu este o sarcină pentru birocraţii slabi sau cei mediocri. Ea cere imaginaţie, răbdare şi perseverenţă.

Ce s-a mai întâmplat de la analiza respectivă, desecretizată în SUA în 2008?

Câteva repere cu relevanţă pentru evoluţia intelligence la nivel NATO:

Rezultat al instabilităţii în fosta Iugoslavie, NATO s-a angajat pentru prima dată în operaţiuni în afara zonei, iniţial în Bosnia în 1995 (IFOR / SFOR) şi apoi în Kosovo (KFOR) în 1999. În afara Allied Military Intelligence Battalion (AMIB) din Bosnia, intelligence-ul la nivel NATO a beneficiat de contribuţii naţionale prin intermediul celulelor naţionale de informaţii (National Intelligence Cells - NIC), la nivelul cărora s-au dezvoltat proceduri informale pentru schimbul de informaţii şi dezbaterea problemelor curente.

În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Alianţa a invocat Articolul 5 pentru prima şi singura dată în istoria sa, iar în anul următor, la Summit-ul NATO de la Praga, s-au pus în discuţie provocările cu care se confrunta Alianţa şi nevoia de noi capacităţi operaţionale în domenii critice, printre propunerile de transformare fiind şi aceea de îmbunătăţire a intelligence la nivel de organizaţie.

În 2007, îşi atinge capacitatea operaţională completă NATO Intelligence Fusion Centre (NIFC), crearea sa având drept scop de a oferi Alianţei o organizaţie de intelligence obiectivă şi robustă pentru a sprijini cerinţele operaţionale şi strategice ale NATO pentru operaţiuni în afara zonei. În terminologia oficială a NATO, NIFC este o Multi-National Memorandum of Understanding (MOU) Organization cu sponsorizare americană ca naţiune cadru (Framework Nation), autorizată în 2005 şi operaţionalizată în 2006 ca NATO Military Body cu International Military Headquarters Status. Altfel spus, era creată  o entitate de informaţii cu statut şi structuri de comandament militar internaţional.

Înfiinţarea NIFC lua în considerare deplasarea accentului de la protecţia informaţiilor la schimbul de informaţii (SACEUR James Jones preciza: scopul acestui centru este să împărtăşească, nu să protejeze …  încrederea şi cooperarea reciprocă sunt esenţiale pentru succesul misiunii).

În 2010, toate naţiunile NATO, cu excepţia Islandei şi Luxemburgului, aveau reprezentare la NIFC.

Odată cu schimbarea mediului de securitate, NATO a considerat necesară o abordare care să implice o mai bună coordonare a analizei informaţiilor şi a schimbului de informaţii.

Înfiinţarea, în 2017, a Joint Intelligence and Security Division (JISD) la sediul NATO din Bruxelles este parte a acestui proces şi e înţeleasă ca fiind cea mai importantă reformă din istoria cooperării la nivel de intelligence în cadrul NATO, un răspuns la mediul provocator creat de o Rusie autoritară şi la creşterea ameninţărilor teroriste, o entitate destinată evaluării acţiunilor hibride, alimentată cu informaţii provenind din surse militare şi civile, clasificate şi deschise.

Civilian Intelligence Committee (CIC), singurul organism care se ocupa anterior de intelligence-ul civil, oferind consiliere NATO cu privire la chestiuni de spionaj şi ameninţări teroriste sau conexe, a fost integrat Joint Intelligence and Security Division.

Tot în 2017, a fost acreditat ca NATO Military Body, NATO Counter Intelligence Centre of Excellence (NATO CI COE), situat în Cracovia, ca principal hub al expertizei NATO în domeniul contraspionajului militar. NATO CI COE îşi propune să contribuie la creşterea interoperabilităţii, prin susţinerea dezvoltării, promovării şi implementării de noi politici, concepte, strategii şi doctrine.

În acelaşi an, pentru a susţine schimbul cu partenerii, UE şi NATO au inaugurat, la Helsinki, European Centre of Excellence for Countering Hybrid Threats (Hybrid CoE), o platformă destinată schimbului de bune practici între naţiunile participante, dezvoltării de noi capacităţi, testării de noi idei, toate în scopul contracarării ameninţărilor hibride.

Pare că ideile generalului Edward B. Atkeson - fost adjunct al Staff for Intelligence (U.S. Army Europe), fost membru al National Intelligence Council şi angajat al Bureau of Politico-Military Affairs (Departamentul de Stat) - au fost luate în considerare, şi nu numai, fiind chiar şi materializate.

Şi totuşi...

Rapiditatea cu care Moscova a acţionat în Crimeea a uimit NATO şi s-a vorbit de un eşec al intelligence, de faptul că informaţiile militare occidentale nu au fost suficient de bune înainte de criza Ucrainei (generalul Philip Breedlove).

Intelligence-ul NATO se poate împiedica încă de principiile suveranităţii naţionale şi de paritatea între statele membre, uneori chiar mult mai mult decât a făcut-o în anii '50. Eforturile de armonizare, standardizare şi raţionalizare prezintă riscul de a fi contraproductiveDialogul este util, dar schimbul de puncte de vedere şi practici este mai potrivit. (Bob de Graaff, profesor de studii de securitate şi intelligence, Universitatea din  Utrecht). Iar la acest stadiu, se pare, încă nu s-a ajuns pe deplin.

Şi iată că, în 2019, RAND Corporation reia subiectul şi recomandă intensificarea schimbului de informaţii între membrii NATO şi perfecţionarea modului în care ele sunt corelate, precum şi diseminarea rapidă a produselor de intelligence între toţi aliaţii.

Aspect cu care este de acord chiar un membru din conducerea Alianţei. Pentru Arndt Freytag von Loringhoven, prima persoană numită secretar general adjunct pentru informaţii şi securitate al NATO, este important ca naţiunile să aducă la cunoştinţa celorlalte ceea ce văd că se întâmplă. Dar consideră că este o provocare pentru serviciile de informaţii să facă faţă acestui lucru, să contribuie la schimbul de intelligence, dat fiind că este nevoie să vorbească depre vulnerabilităţi potenţiale din propriile ţări (la întâlnirea Military Intelligence Committee al NATO, din 2018 de la Otawa).

Constatarea că încă nu au fost rezolvate toate aspectele circumscrise schimbului de informaţii, este evidenţiată prin exemplul organizaţiei Five Eyes Only: Canada, SUA şi Marea Britanie, trei membri fondatori ai NATO, fac parte şi din comunitatea internaţională respectivă, care produce informaţii de nivel ultrasecret. Câte din acestea trebuie să fie aduse şi la cunoştinţa diviziei de intelligence a NATO? Răspunsul acordat de oficial: depinde de cât decide fiecare ţară.

La finalul acestui an, David Cattler îl va înlocui pe Arndt Freytag von Loringhoven, un diplomat german, fost director adjunct al Serviciul Federal German de Informaţii / BND. Cattler, din 2017 membru al staff-ul Casei Albe (adjunct al preşedintelui pentru afaceri regionale), a deţinut diverse poziţii de conducere în cadrul comunităţii de informaţii şi Departamentului Apărării.

Presa americană (New York Times) se întreabă dacă, în timp ce unii oficiali americani speră ca numirea respectivă să consolideze capacitatea de sprijin pentru alianţă a Statelor Unite, nu cumva demersul să pună o marcă americană într-un domeniu în care esenţial este consensul dintre membrii Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord cu privire la chestiuni controversate de intelligence.

Aceeaşi presă apreciază că neînţelegerile cu privire la intelligence-ul american continuă să fie adânci, la mai bine de un deceniu şi jumătate după îndoielnica evaluare a Statelor Unite cu privire la existenţa armelor de distrugere în masă din Irak.

Dar poate că este totuşi o alegere inspirată (Douglas Wise, ex CIA), David Catler cunoscând atât latura civilă a intell, cât şi partea politică şi cea militară. În plus, în calitate de oficial american cu acces la informaţiile cele mai sensibile ale Statelor Unite, va putea solicita agenţiilor ca acestea să fie comunicate şi aliaţilor.

Rămâne de văzut dacă tensiunea eternă dintre nevoia de schimb de informaţii şi cea de protecţie a surselor şi a metodelor păzite cu străjnicie de agenţiile de informaţii (Joseph S. Gordon, US Army Reserve) va putea fi depăşită pentru obţinerea acelei înţelegeri comune şi imagini comune a situaţiei, condiţie prealabilă pentru acţiuni comune (Jens Stoltenberg).

Însă … numai dacă problema de fond adânc încastrată în decenii de obiceiuri şi practici (Edward B. Atkeson), atât de greu de depăşit, va fi până la urmă rezolvată.