Inteligenţa artificială – de la Skyborg la Cyborg

Cum s-a ajuns aici? Încotro ne îndreptăm?

Deşi e o sintagmă controversată, inteligenţa artificială devine din ce în ce mai mult un subiect al dezbaterilor publice, al căutărilor în tehnologie şi, în ultima perioadă, un mod de asigurare a securităţii pentru cei care pot transfera unui terţ computerizat o parte, din ce în ce mai importantă, din responsabilităţile ducerii acţiunilor de luptă.

Desigur, inteligenţa unei maşini e, prin definiţie, în raport direct cu inteligenţa presupusă a emana de la cel care o proiectează, iar utilizarea acesteia pentru acte de război s-ar putea presupune că nu face parte chiar din această sferă. Şi, totuşi, avansul extrem de rapid al tehnologiilor militare a impus utilizarea acesteia inclusiv în concepţia modului de răspuns la acţiuni ofensive ale unui adversar cu o înaltă dotare militară, ba chiar şi în conceperea de lovituri de descurajare.

Cum s-a ajuns aici?

Poate datorită faptului că dezvoltarea calculatoarelor a fost exponenţială, încă de la începutul anilor 70 ai secolului trecut, dublându-şi capacităţile la intervale regulate de 18 luni.

Poate datorită faptului că populaţia a devenit din ce în ce mai dependentă de informaţiile online, consumându-le în cantităţi de neimaginat.

Poate pentru că numărul instrumentelor conectate la Internet este în acest moment de 3-4 ori mai mare decât populaţia globului. În doi ani, cantitatea de informaţie procesată online se dublează şi singura tehnologie care permite o anumită filtrare şi ordonare a acestui torent de date este inteligenţa artificială.

Nu este o noutate faptul că dacă producţia de computere şi, ulterior, de tehnologii digitalizate, a cunoscut o creştere relativ lineară, capacităţile acestora s-au dezvoltat în ultima perioadă exponenţial. Aceasta a permis obţinerea unor performanţe de neimaginat anterior. O serie de studii anticipează realizarea unui calculator cu performanţele creierului uman la mijlocul acestui deceniu, iar unul care să însumeze capacităţile tuturor locuitorilor planetei doar douăzeci de ani mai târziu. Adică în timpul vieţii majorităţii locuitorilor actuali ai Terrei. Adică, în termeni literari, chiar mâine.

Această evoluţie are implicaţii inclusiv asupra aspectelor legate de pregătirea militară, de ducerea operaţiilor militare, de asigurarea securităţii unui stat. Inteligenţa artificială nu se manifestă doar printr-o capacitate, practic nelimitată, de analiză a datelor şi de oferire a celei mai bune soluţii. Dezvoltările s-au produs şi în domenii care solicită acte de voinţă specifice, strategii, chiar acţiuni de mascare a intenţiilor, de înşelare a adversarului. Inteligenţa artificială permite antrenarea în paralel cu un instructor uman, preluarea dexterităţilor acestuia, inclusiv pe cele personalizate, şi, după parcurgerea unui număr de încercări, depăşirea capacităţilor acestuia.

Un simulator de zbor dotat cu tehnologie de acest tip poate crea pentru pilotul care se antrenează provocări care merg până la determinarea intenţiilor de acţiune ale acestuia. Rezultatul, într-o luptă reală, ar fi pierderea de către pilot a tuturor bătăliilor aeriene pe care le-ar purta cu omologul lui „artificial”.

Dar inteligenţa artificială are şi aplicaţii în crearea unei realităţi paralele, prin modificarea imaginilor preluate de sateliţi, prin crearea de materiale video creatoare de evenimente sau care permit construirea de scenarii paralele cu cursul evenimentelor. Reconstruirea de identităţi individuale sau colective şi plasarea acestora online este o altă posibilitate utilizată mai ales în mediile economic şi politic, dar şi activităţi criminale.

Multe din aceste „realizări” sunt posibile şi datorită faptului că suntem mai curând înclinaţi să credem o informaţie falsă decât să dăm credit adevărului. Ştirile false se răspândesc cu o viteză de 6 ori mai mare decât cele adevărate, de aceea realităţile virtuale senzaţionaliste şi conspiraţioniste sunt mai atrăgătoare pentru mulţi dintre noi decât banalele adevăruri care ni se transmit oficial.

Poate cea mai actuală utilizare a inteligenţei artificiale este capacitatea de monitorizare umană care există în anumite state şi în anumite locaţii, în special, marile oraşe, care permite funcţionarea unui control social strict, prin scanarea executată de către camere video care acoperă, practic, întreaga suprafaţă urbană.

Algoritmul nu se aplică doar pentru situaţii individuale, când este percepută o anumită ameninţare, ci extins la nivelul întregii comunităţi, unde fiecare persoană este scanată comportamental. Aceasta are ca rezultat crearea unui studiu individual ce permite poziţionarea „ţintei” pe un grafic care include activităţile „pozitive” şi cele „negative”, media acestora şi nivelul de încredere socială. Acest „cazier” comportamental califică persoana pentru o profesie sau alta, pentru funcţii publice, pentru călătorii externe.

Din această introducere s-a înţeles deja, cred, că e vorba mai ales de China, acolo unde tehnologia de supraveghere socială a atins un nivel unic pe plan internaţional. Între primele 10 mari oraşe acoperite de camere video, 8 se află în China, primul dintre acestea, Chongqing, o metropolă de 15 milioane de locuitori având, la nivelul anului 2019, 168 de camere video la 1000 de locuitori. Londra e de-abia a 6-a, iar Atlanta se situează pe locul 10 (cu 16 camere la 1000 de persoane, de zece ori mai puţin!).

Inteligenţa artificială, supravegherea generală, alte utilizări

Un rezultat al acestor dezvoltări explozive tehnologice în domeniul mediului virtual este faptul că lumea, aşa cum o ştim, aşa cum am învăţat că este structurată, va înceta să existe.  Desigur, acest tip de viitor nu este chiar ceea ce am aşteptat o parte dintre noi, dar venirea lui, într-o formă aproape distopică (deformată, apocaliptică, poate chiar totalitară etc.) nu pare a putea fi oprită.

Unele aplicaţii ar putea veni din direcţii instituţionalizate (FBI deja dispune de fotografii culese online care pot oferi informaţii despre aproximativ 400 milioane de persoane), altele private, corporatiste (Facebook are o aplicaţie specială de scanare care permite aflarea datelor personale, de către orice utilizator, despre oricare din cei 3 miliarde de posesori de conturi FB).

Utilizând modelul „civil” de folosire a dronelor pentru crearea de gigantice jocuri de lumini şi graffitti aeriene, militarii au descoperit că „inteligenţa artificială” permite coordonarea unui roi de drone care să execute manevre similare unor forţe de luptă umane, dar cu forţă distructivă şi letală net superioară. Desigur, uşurinţa cu care pot fi adaptate şi programate astfel de sisteme, poate fi şi un handicap într-o lume în care şi adversarul, chiar şi cel cu mult mai puţine posibilităţi, are acces la aceste tehnologii. Într-o vizită recentă în Mosul, şefului Forţelor Speciale americane / Joint Special Operations Command  / JSOC, generalul Raymond Thomas, i-a fost prezentată o dronă, descoperită într-un depozit capturat, modificată de gruparea teroristă ISIS pentru a putea  transporta şi utiliza un lansator de grenade cal. 40 mm.

Poate nu foarte multă lume ştie, dar pentru o bună parte a campaniei militare irakiene de recucerire a teritoriului ocupat de ISIS, această grupare teroristă a „beneficiat” de o anumită superioritate aeriană asupra forţelor irakiene, prin utilizarea extensivă a dronelor, zilnic numărul militarilor irakieni ucişi în atacurile acestora depăşind 30.

Pentru a preîntâmpina pierderea iniţiativei în acest domeniu, există atât o competiţie între principalele puteri militare, care îşi dezvoltă tehnologiile şi doctrinele pentru noul tip de conflict, dar şi între entităţile statale şi cele private, acestea din urmă, de obicei, teroriste, pentru a nu le permite să-şi realizeze capacităţi distructive autonome.

Dar ca să rămâi în frunte e nevoie de investiţii. China a dat lumină verde unui plan de dezvoltare a inteligenţei artificiale, în valoare de 150 de miliarde de dolari. În următorii câţiva ani, Beijingul îşi propune să devină un „centru inovator” în acest domeniu. Modelul este urmat atât de Rusia, cât şi de Statele Unite. 

Producţia de drone merge mână în mână cu perfecţionarea capacităţilor lor de a acţiona în „echipă”, testele realizate până în prezent indicând posibilitatea ca formaţiuni din ce în ce mai complexe şi numeroase de drone să fie capabile să domine câmpul de luptă viitor, având nevoie doar de inputuri minime din partea operatorilor umani.

Cum comunicaţiile se realizează într-un cyber spaţiu, se pune problema, la fel ca orice utilizări ale acestei tehnologii, de protecţie şi a canalelor de transmitere a  datelor, de protejare a operatorilor. Astfel că acest conflict virtual se poartă nu numai în spaţiul propriu-zis de luptă, dar şi pentru controlul reţelei care asigură funcţionarea sistemului.

Această nouă dimensiune a tehnologiilor militare aduce cu ea o serie de transformări în doctrina utilizării forţelor, în planificarea operaţiilor, în desfăşurarea acestora, în asigurarea suportului tehnologic.

Poate cele mai importante efecte asupra dezvoltărilor militare viitoare sunt următoarele:

● pragul de utilizare a forţei va fi din ce în ce mai jos, operaţiunile în mediul virtual nefiind încadrate în limitările clasice care blochează utilizarea anumitor armamente şi muniţii;

● acţiunile ofensive sunt favorizate faţă de cele defensive, de aceea acţiunile preventive ar putea deveni normă pentru confruntările ce vor veni, chiar dacă în termeni fizici, acestea nu vor avea masivitatea operaţiilor standard;

● cursa înarmărilor va fi încurajată, accesibilitatea la anumite tehnologii, nu întotdeauna cele de ultimă concepţie şi inovaţie, creând iluzia unei democratizări a accesului la acestea, de care vor încerca să profite chiar şi actorii minori ai relaţiilor internaţionale.

În domeniul mediilor vehiculate pentru utilizarea inteligenţei artificiale (cu speranţa că încă ne menţinem la acest nivel, al ipotezelor) este şi posibilitatea utilizării acestei tehnologii pentru controlul şi comanda arsenalului nuclear. Nevoia de ripostă imediată şi coordonată pare a dicta o asemenea abordare, intrarea, însă, pe un teren în care absenţa controlului uman poate duce la incidente cu consecinţe ireparabile îndeamnă la reţinere.

De asemenea, transferul competenţelor luptătoare de la cetăţenii care îşi apără patria, teritoriul etc. către entităţi surogat, modifică arhitectura afectivă care leagă individul de comunitatea din care face parte. Individul este considerat a nu mai fi atât de eficient în protecţia acesteia, strategiile defensive şi ofensive vor fi dictate mai curând de oportunităţi tehnologice şi secvenţiale, decât de acumulări afective publice. „Ostaşul cetăţean” al lui Clausewitz ar putea fi înlocuit de operatorul care dirijează, nu în totalitate, „luptătorul surogat”, eficient şi funcţionând în cadrul moral al „Jus ad Bellum” (legilor războiului, n.n.) doar dacă tehnologia are inserat pe undeva un protocol de reţinere în faţa unor cazuri predeterminate. Altfel, drona nu se lasă influenţată de vederea sângelui şi nu îşi face semnul crucii (sau similarele) după executarea misiunii.

După Skyborg urmează Cyborg?

Atingerea acestui prag, al posibilităţii utilizării inteligenţei artificiale în rezolvarea disputelor pe care state şi entităţi le au în acest mediu contemporan confruntaţional în care ne aflăm, este desigur un succes tehnologic, dar nu neapărat şi unul care să ne aducă linişte.

Deja de aproape zece ani, armele, deocamdată cele individuale, pot fi realizate la imprimante 3D, iar proiectele sunt publice. În atacul terorist executat asupra unei sinagogi din oraşul Halle, Germania, în 9 octombrie 2019, atacatorul a avut asupra lui, dar, din fericire, nu a putut utiliza, o armă realizată prin acest procedeu.

Dar acesta este doar un exemplu minor.  

Escadrile de aviaţie ar putea zbura şi executa misiuni de luptă, având un singur pilot echipat cu tehnologia necesară, restul avioanelor fiind, de fapt, drone luptătoare. Forţele Aeriene ale SUA au lansat un program de creare a unui prototip „Skyborg”, o dronă capabilă de acţiuni complexe şi autonome, realizabilă la nivelul anului 2023.

Tehnologia ar putea ajunge şi la momentul în care ar putea permite unor cetăţeni obişnuiţi, neantrenaţi, dar echipaţi cu costumele bine garnisite cu gadgeturi şi senzori, să piloteze avioane de luptă complexe în care se urcă pentru prima dată. De fapt, experimente în acest sens s-au făcut deja, DARPA / Defense Advanced Research Projects Agency, anunţând, cu câţiva ani în urmă, că s-a reuşit ca şi o persoană paralizată să poată conduce un aparat extrem de complex, precum F-35, doar prin utilizarea impulsurilor neuronice, altfel spus nu a avut nevoie nici măcar de  joystick-uri pentru a realiza pilotarea acestuia.

Deci unde suntem?

Probabil, la un punct de cotitură în dezvoltarea noastră, un moment în care evoluţiile tehnologice par a fi mai rapide decât capacitatea noastră de acomodare cu utilizarea acestora. Şi nu e doar „vina” noastră:

● dezvoltarea noilor tehnologii este exponenţială, nu există un răgaz pentru aprofundarea noilor inovaţii, invenţii, adaptări care apar cu o viteză ce impune alte tehnologii pentru a putea fi integrate în ceea ce ştim şi putem manageria ca fiinţe umane;

● dezvoltarea accelerată permite realizarea de echipamente cu preţuri din ce în ce mai scăzute, făcând astfel aceste noi produse valabile unei distribuţii în masă. Această proliferare are loc atât în plan vertical, cât şi orizontal. Aceasta presupune că există un acces din ce în ce mai larg la aceste produse şi pentru instituţii de stat, şi pentru comunităţi, şi pentru entităţi non statale, nu toate animate de cele mai bune intenţii, şi pentru persoane individuale, nici ele, toate, morale şi bine intenţionate;

● desigur, „noutăţile” rămân monopol al statelor puternice, dar nici această stare nu durează foarte mult, etapizat produsele devenind accesibile şi celorlalţi. Perioada în care se menţine acest monopol devine şi ea din ce în ce mai scurtă;

● pătrunderea inteligenţei artificiale în toate laturile vieţii sociale – prin dependenţa de datele şi informaţii oferite online, echipamentele robotizate pe care le utilizăm, serviciile online pe care le executăm „de acasă” – are efecte profunde asupra relaţiilor sociale;

● şi oricât ar părea că există o anumită democraţie în distribuirea inteligenţei artificiale, lucrurile nu stau chiar aşa, doar două state, China şi Statele Unite, fiind în acest moment, cele care dau linia în dezvoltarea noilor tehnologii. În spaţiul dintre cele două există, desigur, şi o serie de „performeri” pe domenii distincte, unul dintre aceştia fiind Israelul, poate şi Coreea de Sud, poate Rusia, mai greu cu reprezentarea europeană;

●  posesia inteligenţei artificiale asigură baza unei autonomii tehnologice, care poate fi utilizată şi domeniul asigurării securităţii naţionale. De aceea, statele care posedă această tehnologie, vor continua în investirea acesteia cu responsabilităţi noi, cum spuneam, chiar şi cu cele de desfăşurare a operaţiunilor militare. Aceasta nu va face din lumea viitoare un spaţiu mai puţin confruntaţional decât astăzi, poate mai curat în ceea ce priveşte ecologia conflictelor, dar şi, potenţial, mult mai uşor de distrus;

●  de aceea, probabil, nevoia de identificare a unui sistem de control şi monitorizare globală a proliferării acestor tehnologii, nu ar fi chiar o idee proastă. tot mai multe voci, desigur nu şi cele ale principalilor combatanţi, cer, astfel,  stabilirea unui set de reguli care să asigure funcţionarea unui mediu internaţional predictibil şi guvernabil, chiar în contextul acestei explozii tehnologice. Intrarea pe terenul necunoscut al posibilităţilor deschise de capabilităţile inteligenţei artificiale ar trebui să se facă reglementat, cu norme asumate, dar un astfel de demers, într-o lume bipolară a competiţiei, este extrem de dificil de realizat.

Inteligenţa artificială, deşi poate fi definită şi ca un concept al unui nivel tehnologic superior, nu este o noţiune care îşi păstrează neutralitatea. Chiar şi faptul că poate integra o cantitate de informaţie care se află dincolo de posibilităţile creierului uman creează cel puţin un disconfort, dacă nu un risc implicit. Într-o formă incipientă, pericolele acestei situaţii au fost deja relevate, de exemplu, pe timpul campaniilor electorale recente, când procesarea unei cantităţi imense de date aflate online a permis realizarea unui tablou social de preferinţe, simpatii, antipatii etc. manipulabil prin instrumentele acestei tehnologii.

Într-o potenţială confruntare, în care uzul inteligenţei artificiale va fi majoritar, va fi dificil de decelat ce este virtual şi ce este real din ameninţările şi riscurile care par a exista la un moment dat. Va fi lăsată hotărârea cursului unui conflict în seama generalului „cyborg” şi a „luptătorului surogat”?