Întâlnire Donald Trump – Kim Jong-un: Abordare directă sau prin intermediari?

Aşa cum intuiam în precedentul articol din Monitorul Apărării şi Securităţii din 28 aprilie a.c., referitor la obiectivul strategic principal al întâlnirii de 12 ore a liderilor Coreei de Sud şi Coreei de Nord (Moon Jae-in, respectiv  Kim Jong-un), foarte repede a venit confirmarea materializării acestuia, de la preşedintele SUA, Donald Trump. Pe timpul întrevederii de la Casa Albă cu Angela Merkel (28.04.), acesta a specificat că, în câteva săptămâni, se va întâlni cu preşedintele Coreei de Nord, Kim Jong-un “cu care are bune relaţii de lucru”. Cel mai probabil, aceasta va avea loc într-una din următoarele două locaţii: Singapore sau Mongolia. Foarte interesantă opţiunea pentru aceste două ţări...

Rezultatele probabilei întâlniri dintre liderii SUA şi Coreei de Nord vor putea fi privite şi ca un barometru al stadiului actual al puterii de impact strategic a democraţiei sau a autoritarismului asupra deciziilor de securitate cu impact global.

În dimineaţa zilei de 28 aprilie a.c., preşedintele Trump a fost informat de omologul său sud-coreean, Moon Jae-in în legătură cu rezultatele pozitive ale întâlnirii sale cu liderul nord-coreean, şi mai ales în legatură cu „Declaraţia de la Panmunjom pentru pace, prosperitate şi unificare a Peninsulei Coreeană”.

Anterior anunţului legat de viitoarea întâlnire cu Kim Jong-un, preşedintele Trump s-a consultat cu lideri ai Japoniei şi Chinei, cărora le-a transmis că nu va repeta erorile precedentei administraţii de la Casa Alba şi că va pune presiune pe subiectele denuclearizare şi inspecţii pe timpul întâlnirii cu liderul nord-coreean. Acestea se pare că vor fi ţintele principale de interes strategic atât pentru SUA (şi implicit pentru Coreea de Sud şi Japonia), cât şi pentru Coreea de Nord (şi implicit pentru China şi Federaţia Rusă).

Întâlnirea Trump – Kim Jong-un poate reprezenta un punct major de cotitură pentru securitatea globală, cu implicaţii greu de cuantificat acum, dar şi un moment cu mare ecou asupra scenei politice interne americane. Să încercăm să ne explicăm afirmaţiile.

În „Declaraţia de la Panmunjom pentru pace, prosperitate şi unificare a Peninsulei Coreeană”, la punctul 3, subiectul 3 se specifică faptul că, pe parcursul anului 2018 - an ce marchează a 65-a aniversare a Armistiţiului, cele două Coreei au convenit asupra unor întâlniri care să permită implicarea - pe lângă Coreea de Nord şi Coreea de Sud, a SUA (format trilateral) sau a SUA şi a Chinei (format cvadrilateral). Obiectivul urmărit declararea încetării războiului coreean şi stabilirea unui regim de pace permanent şi solid.

Acest aspect reprezintă esenţa viitorului stabilităţii regionale, dar şi a celei globale, pentru că, implicit, presupune o înţelegere şi o acceptare comună a ideilor de ”denuclearizare” şi ”verificare”. Este important să nu se scape din vedere faptul că este vorba de înţelegerea şi acceptarea aceloraşi  concepte într-un stat democratic, pe de o parte (Coreea de Sud, sprijinită de SUA) şi un stat cu regim autoritar, pe de altă parte (Coreea de Nord, sprijinită direct de China şi indirect de Federaţia Rusă). Legat de acest aspect al abordării conceptelor de mai sus, cei doi lideri, nord şi sud - coreeni, au convenit asupra unei întâlniri comune, în 15 iunie a.c., cu participanţi de la toate nivelurile - guvernamental, parlamentar, ai partidelor politice, puterilor locale, organizaţiilor civile etc. La prima vedere, lucrurile par a fi în ordine, dar să nu se uite că în Coreea de Nord există un partid unic, ce dictează linia de conduită tuturor formelor de organizare socială existente în această ţară.

Întrebarea cheie care se pune şi în perspectiva probabilei întâlniri  Donald Trump – Kim Jong-un, dar şi a reuniunii inter-coreene din 15 iunie a.c., este legată de continuarea folosirii de către nord-coreeni a sintagmei denuclearizare în regiune, cu semnificaţia că nici SUA nu ar mai trebui să asigure umbrela nucleară protectoare oferită Coreei de Sud şi Japoniei, în contrapartidă cu eventualele compromisuri pe care Phenianul ar putea să le accepte. Dacă această premiză se va materializa, atunci Kim Jong-un va fi un jucător strategic, nu numai în zona Peninsulei Coreene, ci în întreg continentul asiatic şi nu numai.

Indirect, liderul nord-coreean devine un pion înaintat al Chinei, în primul rând, având în vedere faptul că principalii doi competitori ai Beijing-ului în regiune, Japonia şi Coreea de Sud, vor trebui să identifice noi aranjamente strategice de securitate, cu alt rol pentru SUA, decât cel pe care îl are în prezent.

În al doilea rând, dacă linia de conduită a Phenianului va fi de continuitate în ceea ce priveşte ideea de denuclearizare a Peninsulei Coreene şi dacă aceasta va duce la rezultate pozitive,  Federaţia Rusă va deveni  un câştigător strategic indirect, prin faptul că SUA îşi poate pierde din relevanţa strategică în regiune. Asta poate determina Moscova să considere evenimentul coreean un precedent ce ar trebui exploatat şi în alte regiuni ale globului.

În acest context, definit de „Declaraţia de la Panmunjom pentru pace, prosperitate şi unificare a Peninsulei Coreeană”, greutatea pasului făcut de preşedintele Donald Trump este în acelaşi timp de mare impact strategic dar şi de mare risc pentru relevanţa SUA ca actor global. În acest fel, Washingtonul şi-a asumat direct consecinţele implicării în problematica coreeană, pe când Beijingul şi Moscova au preferat să apeleze la conceptul de confruntare prin proxi.

Rămâne să vedem dacă flerul, intuiţia şi potenţialul de bun negociator ale lui Donald Trump vor determina sau nu recursul la alte atribute ce ar trebui să întregească comportamentul celui mai puternic om de pe planetă.