09 iulie 2020

Industria naţională de apărare în circuitele internaţionale – doar un deziderat?

Ştefan Oprea

Reconectarea industriei naţionale de apărare la ritmul de dezvoltare tehnologică, necesar participării cu produse competitive la programele majore de înzestrare pe care le derulează Armata României, exprimă, teoretic, viziunea strategică a Guvernului României în acest domeniu. Existenţa unui Plan pentru înzestrarea armatei, la nivelul MApN, care se întinde pe parcursul a 10 ani şi a unui acord cu Ministerul Economiei privind implicarea industriei româneşti de profil, confirmă existenţa dorinţei ca acest lucru să se întâmple.

Sursă foto: Mediafax

Au trecut 30 de ani

Dacă urmărim declaraţia de presă a ministrului apărării naţionale, Nicolae Ciucă, în care afirma că „...bugetul MApN să fie angajat în aşa fel încât, împreună cu Ministerul Economiei, mai precis cu industria de apărare, să putem să folosim aceşti bani obţinând maximum de eficienţă”, dar şi pe cea în care afirmă că „... este o oportunitate ca la nivelul MApN să identificăm acele linii de agregare în aşa fel încât cercetarea şi dezvoltarea din instituţiile militare care au atribuţii specifice în acest domeniu să se transpună cât se poate de concret într-o colaborare şi dezvoltare cu industria de profil”, am putea spune că intenţia are toate şansele să fie implementată în practică.

România doreşte să-şi construiască acele forţe armate capabile să facă faţă ameninţărilor cu care ne confruntăm, o armată eficientă căreia să i se subordoneze un complex militar-industrial, care să susţină nevoile sale, şi o poate face construind capabilităţi în concordanţă cu cerinţele şi nu invers. Finalizarea Analizei Strategice a Apărării, cu siguranţă, va influenţa remodelarea acestor opţiuni.

Fără a mai pătrunde în tenebrele evoluţiei industriei de apărare din România, concluzia, fără teama de a greşi, este că, înainte de 1989, am avut o industrie puternică, fiind printre cei mai importanţi exportatori de armament şi muniţii, urmată apoi de o perioadă de declin accentuat. Cele mai recente date evidenţiază faptul că România se bazează pe importuri, iar la capitolul exporturi, conform datelor prezentate de Departamentul pentru Controlul Exporturilor din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, indiferent de dimensiunea acestora, acestea sunt rezultatul, în procent de peste 70%, al vânzărilor de produse militare excedentare, atipice sau dezmembrate, aflate în depozitele MApN.  

Pierzându-şi, în doar 30 de ani, poziţia de competitor pe piaţa produselor militare, companiile româneşti din industria de apărare au rămas doar cu experienţă în întreţinerea şi repararea echipamentelor militare. Lipsa investiţiilor în cercetare a dus, inevitabil, la diminuarea până la dispariţia experienţei şi abilităţilor în proiectarea, dezvoltarea şi producţia de echipamente performante, avansate din punct de vedere tehnologic. În plus, incapacitatea de a atinge standardele NATO şi UE, pentru utilajele şi instalaţiile de producţie, face imposibilă intrarea pe piaţa concurenţială specifică, la nivel internaţional.

Surprinzător, însă, există în România multe companii cu capital privat care produc piese şi subansamble pentru industria de apărare din întreaga lume.

O evoluţie dinamică a industriei de apărare, în întreaga lume, determinată de natura războiului şi nivelul cheltuielilor de apărare, a impus trecerea de la marile arsenale de arme tradiţionale la noile sisteme de arme care promovează o implementare rapidă şi o precizie extremă. Într-un astfel de context, alianţele strategice şi apariţia consorţiilor au devenit din ce în ce mai populare, întreprinderile comune transformându-se, astfel, într-un amortizor de risc asociat programelor de achiziţii. După ce aproximativ 25% din companiile de profil au părăsit acest tip de industrie, comunitatea de securitate internaţională, colaborativă, părea să reprezinte soluţia miraculoasă. Ulterior, diminuarea continuă a cheltuielilor de apărare a presupus ajustarea preocupărilor în acest domeniu pentru a satisface cerinţele unor structuri de forţe mobile, în care accentul s-a pus pe logistică, suport pentru ciclul de viaţă şi prelungirea acestuia. În acelaşi timp, utilizarea unor noi tehnologii comerciale („de raft” / Commercial off-the-Shelf - COTS) se dorea a fi o soluţie „mai ieftină” acolo unde existau posibilităţi.

Decizia utilizării celor 2% din PIB disponibili pentru cheltuieli militare a reprezentat un impuls într-un alt moment de răscruce al industriei de apărare. „Parfumul” celor două procente a sensibilizat producătorii de echipamente militare, industria specifică suportând o presiune enormă, nu doar pentru a câştiga contracte, ci, mai ales, pentru a se asigura că, atunci când o face, livrează la timp şi în bugetul prevăzut, în condiţiile unui mediu internaţional extrem de volatil. De asemenea, preocuparea pentru a se asigura că ceea ce furnizează rămâne potrivit scopului pe toată durata de viaţă prevăzută, devine prioritară pentru companii, aceasta reprezentând contractul de mentenanţă.

Din întâmplare sau nu, industria de apărare din România nu a putut face faţă acestor provocări. Dorinţa de a ne integra în NATO, nevoia, imediată, de comunicaţii performante, de tehnică interoperabilă etc., la standardele impuse tuturor aliaţilor, au creat oportunităţi de afaceri care au generat suficiente comentarii defavorabile. În plus, managementul companiilor de stat nu a putut, nici până astăzi, să abordeze provocările economiei de piaţă, preferând să rămână ancoraţi în „economia planificată”,  aşteptând comenzi din partea MApN.

Câteva flori ale unei primăveri

Exista însă şi câteva acţiuni care au marcat un reviriment al industriei aeronautice din Romania şi, mai recent, al celei navale.

Cea mai longevivă iniţiativă de business din industria de apărare autohtonă o reprezintă asocierea dintre Compania Aerostar Bacău şi cea israeliană Elbit care, începând din anul 1992, a participat la modernizarea a peste 60 de MIG-uri 21 din dotarea armatei române. Cu o serie de contracte cu statele care au / au avut în dotare acest avion de luptă, compania parcurge cu succes întreaga perioadă până în zilele noastre. Astăzi, Aerostar Bacău este printre puţinele companii care şi-a schimbat strategia, concentrându-se pe mai multe contracte din sectorul civil, capacităţile tehnologice duale reprezentând una din soluţiile „câştigătoare” pentru industria română de apărare.

În anul 2002, Airbus Helicopters România, o asociere comună între Airbus Helicopters (51%) şi IAR Braşov (49%), duce la crearea, în anul 2016, a Airbus Helicopters Industries, companie al cărei obiectiv principal era producerea elicopterului H215M. O serie de evoluţii, care de care mai contradictorii, fac ca acest proiect să fie suspendat în anul 2019, urmând, probabil, relocarea proiectului în altă parte.

Constituirea Clusterul aerospaţial Transilvania, în zona Braşovului, ar putea reprezenta un alt semn, suficient de timid, pentru a poziţiona România ca destinaţie europeană pentru companiile din industria aeronautică.

Privind industria navală, aceasta, bazându-se pe o colaborare ce datează, încă, din anul 1938, când începea construcţia primei nave moderne de război a Marinei Regale Române, puitorul de mine NMS Amiral Murgescu, proiectată de NV Ingenieurskantoor voor Scheepsbouw la Haga, Olanda, aceasta reia colaborarea cu grupul Damen Shipyards în anul 1994. Grupul Damen preia Şantierul Naval Galaţi în 1999 şi, la sfârşitul anului 2017, achiziţionează şi acţiunile Daewoo ale Daewoo-Mangalia Heavy Industries (Şantierul Naţional 2 Mai Mangalia cumpărat de sud-coreeni în anul 1997) şi preia controlul operaţional asupra acestuia în vara anului 2018. Nu este scopul analizei să prezinte realizările grupului în domeniul construcţiilor navale civile dar trebuie să remarcăm faptul că o comandă pentru construirea a patru corvete pentru armata Pakistanului are deja implicaţii majore pentru industria de apărare. Raportul Departamentului pentru Controlul Exporturilor (ANCEX), pe primul trimestru al anului 2020, evidenţiază faptul că livrarea primei nave către beneficiar, cu cei 10,5 milioane de euro, a reprezentat peste 25% din valoarea exportului de echipamente militare a României. 

Intenţionat mă opresc aici cu exemplificările pentru că o serie de contracte de achiziţii se află în derulare la MApN şi au drept clauze transferul de tehnologie în vederea relocării producţiei echipamentelor importate de România. Teama că auditul companiilor câştigătoare, efectuat pentru a identifica potenţialii parteneri din industria de apărare autohtonă, va arăta că nu există capacităţi de producţie adecvate şi că un transfer de tehnologie nu este justificat de volumul comenzii, mă determină să fiu sceptic, deocamdată, că investiţiile strategice în acest domeniu vor apărea în România.

O primă concluzie evidenţiază, totuşi, faptul că:

  • România resimte din plin nevoia de achiziţii în domeniul apărării pentru a-şi asigura securitatea şi apărarea;
  • industria de apărare autohtonă se află în imposibilitatea de a satisface necesarul de capabilităţi prin producţie proprie;
  • părţile interesate din industria de apărare din România au nevoie de o mai bună coordonare şi de un cadru legal adecvat pentru a permite asocierea cu companii străine în vederea maximizării valorii pieţei naţionale;
  • sunt necesare o comunicare şi o transparenţă totală, fără ambiguităţi, în ceea ce priveşte anunţarea Programelor de achiziţii, lansarea acestora, valoarea, intervalul de timp pentru derulare şi alte detalii cu privire la acestea;
  • identificarea celor mai bune practici de compensare (offset), ca element cheie al strategiei şi politicii industriale naţionale, rămâne o cerinţă stringentă;
  • este necesar ca mentenanţa, pe întreg ciclul de viaţă al produsului, să se realizeze în ţară.

 

Nevoile naţionale trebuie să dicteze agenda achiziţiilor

Cum România, începând cu anul 2017, se numără printre ţările NATO ce îşi îndeplinesc constant angajamentul privind cheltuielile militare la nivelul celor 2% din PIB, are tot dreptul, dar şi obligaţia, de a elimina din practica actuală acele inadvertente care au generat controverse, dar şi deficienţele în derularea unor programe de achiziţii. Chiar dacă majoritatea programelor de achiziţie pentru Armata României au fost aprobate în parlament încă din 2017, există doar câteva care decurg conform calendarului asumat, iar celelalte, cu sincope, în diferite faze de evoluţie. Definirea unei strategii de dezvoltare pentru industria de apărare, focalizată pe domenii cheie care pot face diferenţa şi bazată pe politici, cadru legal, stimulente fiscale şi guvernanţă, va reprezenta cadrul propice pentru atragerea de investitori, dezvoltarea capabilităţilor pentru o abordare a pieţei regionale şi, nu în ultimul rând, consolidarea profilului de partener credibil.

Două exemple edificatoare, deşi foarte diferite, de pe alte meleaguri, stau la baza afirmaţiilor de mai sus.

Programul australian de achiziţie de submarine „SEA 1000” este, la ora actuală, poate unul dintre cele mai interesante programe în domeniul achiziţiilor militare, „un model de studiat”. Fără a intra în detaliile acestei tranzacţii, programul, catalogat drept exorbitant de scump şi un caz clasic de leadership slab, a presupus selectarea contractantului pentru 12 submarine, un model neproiectat încă, reprezentând astfel, cea mai riscantă opţiune posibilă. Un cost iniţial (deja considerat mărit artificial) de 50 de miliarde de dolari ajunge la 80 de miliarde doar după doi ani de la semnarea contractului, cu un cost de susţinere estimat la 145 de miliarde de dolari, până în anul 2080. Astfel, un contract semnat în anul 2016, la un program de achiziţie pe durata de 35 de ani, cu primul submarin preconizat a intra în serviciu în anul 2034, fără clauze clare privind nerespectarea prevederilor contractuale, se află în atenţia autorităţii naţionale de audit şi pune mari semne de îndoială privind derularea, în continuare, a acestuia.

Al doilea exemplu, de astă dată din Europa, ne demonstrează că, acolo unde se doreşte, lucrurile se pot întâmpla numai şi numai în favoarea ţării. Este vorba despre Programul Fregate MKS 180, adjudecat de armata Germaniei. O licitaţie europeană, cea mai mare din istoria marinei germane, lansată în anul 2017, se finalizează anul acesta, pe 19 iunie. Proiectul presupune livrarea a patru fregate în perioada 2027 – 2031, pentru o sumă de aproximativ 4,6 miliarde de euro, cu posibilitatea de a furniza încă două fregate după anul 2032. Damen Shipyards Group este principalul contractant pentru acest proiect complex pe care îl derulează, împreună cu partenerii Blohm + Voss şi Thales. Până aici nimic interesant. Analizând însă cerinţele şi condiţiile impuse de Germania pentru derularea acestui contract, se evidenţiază clar caracterul naţional al acestuia. Navele vor fi construite la şantierul naval Blohm + Voss din Hamburg, parţial şi în alte locaţii ale şantierelor navale din Germania, inclusiv Bremen, Kiel şi Wolgast. Aproximativ 100 de companii mici şi mijlocii din industria maritimă şi inginerie mecanică vor fi implicate în implementare. Şi pentru că nu era suficient, compania Thales primeşte aceleaşi cerinţe. Sistemele achiziţionate de la aceştia, în proporţie de aproximativ 70%, vor fi furnizate de sucursalele germane ale lui Thales din Kiel şi Wilhelmshaven (o altă oportunitate pentru dezvoltarea pe orizontală a cooperării dintre subcontractanţi). Un alt aspect, demn de reţinut, este că toţi aceşti participanţi germani la realizarea proiectului, provin din aproape toate landurile germane.

Final cu optimism moderat

Cu o viziune strategică privind derularea programelor majore de înzestrare, Guvernul României îşi dovedeşte, scriptic, ambiţia de a moderniza forţele sale armate, convins fiind că echipamentele planificate sau aflate în diferite faze de achiziţii sunt necesare şi corespund cerinţelor operaţionale. Fără a pune la îndoială dorinţa de a regenera industria de apărare, prin includerea în conţinutul contractelor de achiziţii a obligativităţii fabricării şi transferului de tehnologie în ţară, ea trebuie, însă, să devină efectivă. Acest demers vine după o perioadă lungă, fără investiţii în apărare. De aceea, este posibil, totuşi, ca derularea unor astfel de activităţi, complexe şi foarte costisitoare, să evidenţieze o lipsă de experienţă în gestionarea acestora, cu repercusiuni asupra întregului proces.