Incidentul naval din strâmtoarea Kerci - Lecţii învăţate

Incidentul din strâmtoarea Kerci, în urma căruia trei nave ucrainene, dintre care două de luptă, care încercau să treacă spre Marea Azov, au fost capturate de către Rusia, după ce a folosit forţa armată, a generat o situaţie aproape de declanşarea unui război deschis între cele două ţări. Deşi era de aşteptat, în condiţiile în care ambele părţi „s-au pregătit” pentru acest moment, situaţia apărută arată pericolul unei păci hibride, nici pace, nici război, între Ucraina şi Rusia. În final, probabil că situaţia se va stabiliza, cel puţin pentru moment nici una din părţi neavând intenţia să declanşeze un conflict deschis, dar lecţiile pericolul sunt vizibile: avem un război în desfăşurare, chiar dacă este nedeclarat, la graniţa noastră de est şi acest război s-a extins pe mare.

Incidentul din strâmtoarea Kerci

Cele trei nave ucrainene au încercat să intre în Marea Azov prin strâmtoarea Kerci (25.11), repetând ceea ce alte nave ucrainene au făcut cu câteva săptămâni înainte, când Rusia le-a permis trecerea. Mişcarea acestora face parte dintr-un plan de redislocare a navelor militare ucrainene în Marea Azov, în contextul în care Rusia şi-a consolidat prezenţa militară în această mare, iar tensiunile dintre cele două părţi au crescut.

Prin construirea podului care leagă Crimeea de Rusia, strâmtoarea Kerci a fost redusă la o trecere îngustă pe sub arcada centrală a podului. Navele ucrainene, care încercau să se îndrepte spre această trecere, au fost interceptate de către cele ruse. Acţiunea a avut loc în apele teritoriale ale Crimeei, de jure ape teritoriale ucrainene, de facto, după anexarea ilegală a peninsulei, considerate ape teritoriale de către Rusia.

Navele ruse au încercat să le împiedice pe cele ucrainene, efectuând manevre cu scopul de a le lovi, fapt reuşit cel puţin într-un caz. Superioritate navală cantitativă şi calitativă rusă a fost evidentă pe tot parcursul confruntării.

Este memorabil momentul în care o modernă navă de patrulare rusă loveşte un „antic” remorcher ucrainean. Chiar imaginile transmise de pe nava de patrulare rusă arată cine pe cine a lovit.

În această fază a înfruntării, regulile de angajare ale navelor ruse au avut limite, evitându-se deschiderea focului. Înregistrările radio arată că navele ruse au primit ordin să lovească navele ucrainene, mai ales remorcherul, acesta având viteza, respectiv manevrabilitatea reduse.

Rusia a ridicat aviaţia (avioane de atac la sol Su 25 şi elicoptere de atac Ka 52) şi a blocat strâmtoarea cu o navă comercială, care a ancorat sub pod.

Navele ucrainene care se retrăgeau au fost interceptate de către forţele speciale ruse, care, deschizând focul, i-au obligat pe cei 24 de marinari ucraineni să se predea, existând răniţi. Regulile de angajare ruse s-au modificat: „capturaţii cu orice preţ, inclusiv deschizând focul”, semn că puterea centrală a intervenit direct în deciziile luate.

Dacă acţiunea iniţială a avut loc în apele teritoriale ale Crimeei (12 mile marine de la litoral), abordarea de către forţele speciale ruse a navelor ucrainene a avut loc în apele internaţionale, în afara celor 12 mile marine de la litoralul peninsulei, în condiţiile în care navele ucrainene se întorceau spre vestul Mării Negre, strâmtoarea fiind, deja, blocată.

Rusia şi-a motivat acţiunea prin dreptului său suveran de a asigura securitatea teritoriului naţional. Ucraina a considerat acţiunea un act de război, incidentul fiind prima înfruntare armată asumată de către Rusia. Preşedintele ucrainean, Petro Poroşenko, a decretat starea de urgenţă pe o perioadă de 30 de zile, iar Rada a aprobat această decizie. Rusia, dar şi Ucraina au cerut şedinţe de urgenţă ale CS al ONU. Ucraina a alarmat unităţi militare, mai ales cele din regiunea Odesa, existând informaţii că şi Rusia a procedat la fel cu unităţile de la frontiera cu Ucraina.

Contextul în care a avut loc incidentul

Conflictul din Marea Azov şi Strâmtoarea Kerci este o continuare a conflictului hibrid din Donbas şi a ocupării Crimeei de către Rusia. Nedeclarat, cele două state sunt în stare de război încă din momentul în care primul militar rus a primit misiunea de a ocupa obiective din Crimeea.

Şi acolo, ca şi în Donbas formaţiunile militare apărute (şi apoi, după ce şi-au îndeplinit misiunea, dispărute) nu au fost decât perdeaua care să permită Rusiei să manipuleze dreptul internaţional şi mass-media în scopul acoperirii unei agresiuni armate. De aceea avem şi primul element de continuitate în Donbas: nu ajungem la un conflict îngheţat, existând o încălcare a focului zilnică, pentru că s-a decis că este nevoie de unul călduţ, care să poată fi escaladat uşor.

Marea strategie a Rusiei este simplă: să restabilească controlul asupra Ucrainei, punând-o în genunchi economic, dacă nu poate militar (datorită reacţiei politice a Vestului). Aşa se explică conflictul din Marea Azov: blocarea traficului naval pentru a lovi economic în oraşul Mariopol, respectiv în întreaga coastă ucraineană de la Marea Azov. De aceea, nici ucrainenii, nici ruşii nu au avut nici o reţinere în a lupta cu îndârjire la Kerci (ucrainenii nu au deschis focul pentru a nu fi ei primii care trag), pentru că ei ştiu că sunt în război, deşi o lume întreagă nu vrea sau nu poate să recunoască acest lucru.  

Faptic, tensiunile din Marea Azov au început atunci când ucrainenii au început controlarea navelor ruseşti pentru a identifica navele care veneau din Crimeea. Rusia a replicat prin extinderea sistematică a acestui control la toate navele, inclusiv la cele care trec prin strâmtoarea Kerci, creând premizele împiedicării, până la blocare, a traficului naval.

Dacă nu reacţionau prin trimiterea navelor militare în strâmtoarea Kerci, ucrainenii se lăsau la mila ruşilor, milă care…nu există. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât Rusia a transferat un număr mare de nave militare, aparţinând FMN sau Pazei de Coastă (subordonată FSB), având o superioritate navală evidentă în Marea Azov, dincolo de cea pe care o au în Marea Neagră. În plus, au şi superioritatea aeriană. Ridicarea aviaţiei (avioanele de sprijin la sol SU 25 şi elicopterele de atac Ka 52) pare superfluă, dar a fost o demonstraţie de forţă necesară în condiţiile în care urma abordarea, cu deschiderea focului, a navelor ucrainene: ambele părţi erau pregătite să facă următoarea mutare, iar Kremlinul i-a reamintit Kievului că are toate atuurile (inclusiv supremaţia aeriană) de partea sa, încercarea de intervenţie în sprijinul navelor sale fiind fără şanse.  

În perioada precedentă, Rusia a transmis, prin purtătorii de cuvânt ai preşedinţiei şi MAE că va continua să îngreuneze traficul naval în Marea Azov…apelând la dreptul internaţional, pe care îl interpretează cum vrea. 

Apelarea la dreptul internaţional

Rusia a menţionat respectarea dreptului internaţional, la fel cum a făcut şi Ucraina, apelând la libertatea de navigaţie prin strâmtoarea Kerci. Rusia a invocat dreptul de a îşi apăra teritoriul naţional, respectiv apele teritoriale împotriva unei ameninţări, dar nu are nici un argument în acest sens:
- prima problemă: apele teritoriale ale Crimeei sunt considerate ape teritoriale ruse doar de către Rusia (şi câţiva subiecţi de drept internaţional pe care nici ruşii nu şi-i amintesc care sunt), restul lumii considerându-le ape teritoriale ucrainene, deoarece nu recunosc anexarea Crimeei. Deci ucrainenii se aflau în propriile ape teritoriale;
- a doua problemă: strâmtoarea Kerci a fost, dintotdeauna, deschisă navigaţiei spre Marea Azov (ape interioare), atât navelor ruse, cât şi celor ucrainene. Rusia nu a anunţat schimbarea statutului acesteia, ci doar că strâmtoarea „nu a fost niciodată deschisă navelor străine” (oare?), dar navele ucrainene nu pot fi nave străine pentru Marea Azov şi strâmtoarea Kerci;
- a treia problemă: navele ucrainene, inclusiv cele militare (două mici nave de patrulare), fiind obligate să treacă prin „apele teritoriale ruseşti”, s-au prevalat de „dreptul de trecere inofensivă” („innocent passage”) din dreptul mării care permite ca o navă să treacă prin apele teritoriale ale unui alt stat. Trecerea este inofensivă dacă nu aduce „atingere păcii, bunei ordini sau securităţii statului”. Navele ucrainene nu au încălcat, nici un moment, aceste cerinţe ale „trecerii inofensive”. Mai mult, ucrainenii afirmă că i-au anunţat, din timp, pe ruşi, de intenţia de a naviga spre strâmtoarea Kerci, ridicând orice suspiciune privind o ameninţare la „securitatea statului”.

De fapt, nu e vorba de nici un drept internaţional.

Partea rusă l-a invocat din lipsă de orice alt argument, ea fiind hotărâtă, de la început, să nu permită trecerea prin strâmtoare a navelor ucrainene. Nici ucrainenii nu şi-au făcut nici o iluzie: acţiunea lor a fost una „kamikaze”, cu scopul de a demonstra faptul că ruşii închid, ilegal, strâmtoarea Kerci.

Din perspectiva rusă, aceasta a fost o provocare, dar nu cel care a provocat demonstrarea unei ilegalităţi este de blamat, ci cel care este hotărât să acţioneze ilegal, provocat sau nu, adică Rusia. Vina Ucrainei este că nu acceptă să moară fără să ţipe, iar ucrainenii asta au făcut: au generat o situaţie în care lumea întreagă să vadă cum Rusia decide să închidă strâmtoarea şi nu numai, să atace navele care au încercat să treacă, de fapt, cum îi omoară economic regiunea limitrofă Mării Azov, blocând strâmtoarea Kerci, respectiv traficul naval prin Marea Azov, atunci când vrea şi cum vrea.

În plus, Rusia se prevalează şi de o cedare ucraineană anterioară: Kievul a acceptat, în acordul din 2003, ca Marea Azov să rămână „apă interioară gestionată în comun”, pierzând ocazia partajării ei.

Reacţii internaţionale la incident

Sprijinul occidental a fost imediat şi neechivoc. SUA, NATO, UE şi marile state europene au condamnat acţiunea rusă, cerând eliberarea echipajelor şi a navelor. Consultările telefonice ale preşedintelui ucrainean cu lideri occidentali importanţi au demonstrat solidaritatea existentă, dar … s-a cerut reţinere ambelor părţi, de fapt, sugerându-se că „asta este, nu-i provocaţi că vă vor ataca şi, în această situaţie, nu putem face prea multe”. Firesc, problema aici nu este cine are dreptate şi cine este agresorul (este evident chiar şi pentru admiratorii Rusiei), ci ca agresorul să fie ţinut în frâu, respectiv Rusia să nu agreseze şi mai mult Ucraina.

Pentru că Ucraina are o problemă la fel de mare ca agresiunea rusă, fragilitatea sa economică, politică şi socială, pe care o datorează elitei sale, inclusiv liderilor de astăzi, care sunt buni să apere Ucraina de alţii, dar nu şi de ei înşişi.

La CS al ONU, şedinţa convocată de Rusia nu a durat decât până la … respingerea agendei. Rusia a fost izolată, reprezentantului ei nerămânându-i decât să ţină un discurs care a mers de la dreptul internaţional al Rusiei de a se apăra de Ucraina şi „fascismul de la Kiev”, la faptul că ucrainenii au făcut provocarea la îndemnul occidentalilor şi la acuzarea de antirusism a celor care nu sunt de acord cu ceea ce face Rusia. În final, a doua şedinţă a CS al ONU, convocată la cererea Ucrainei, a reflectat poziţiile occidentale, dar…reprezentantul rus nu a mai participat.

Fireşte, şi poziţiile occidentale şi cele ucrainene sunt pro domo, dar comportamentul Rusiei, inclusiv la ONU, arată că apelarea la dreptul internaţional a devenit doar un instrument golit de sens folosit doar pentru a se atinge un scop, indiferent de legalitatea lui. 

Chiar şi poziţia germană, încercând să fie cât mai la mijloc şi să construiască punţi, nu a reuşit prea mult, cel puţin până în prezent.

Consecinţe ale incidentului

Relaţiile dintre cele două state se vor înrăutăţii, dacă mai există loc de aşa ceva între două state aflate în stare de război nedeclarat de nici o parte şi neasumat de partea agresoare.

Ameninţarea sancţiunilor va pondera, pentru moment, planurile ruse de război. Acţiunea ucraineană a avut şi acest scop, acela de a releva încălcarea de către Rusia a dreptului maritim şi blocarea traficului său naval, obligându-i pe occidentali să aplice noi sancţiuni Rusiei. Probabil, vor exista sancţiuni, relativ reduse, din partea UE şi SUA. Realismul, indiferent de sprijinul occidental, obligă, însă, Kievul să accepte un război nedeclarat ţinut la un nivel redus, decât o escaladare: în orice situaţie de război, Ucraina va trebui să lupte singură cu un stat mai puternic, care are o armată mai mare şi mai bine înzestrată, neavând şanse mari de a rezista.

Dacă ucrainenii au avut în plan să îi strice lui V.Putin întâlnirea cu Donald Trump, acţionând în săptămâna pregătitoare, au reuşit, cu ajutorul lui … V.Putin, care a decis că e momentul să îi pună la punct pe ucraineni şi în strâmtoarea Kerci. Întâlnirea cu „prietenul„ Donald Trump, deşi se va axa pe alte probleme mai importante (INF, unde ruşii au făcut o nouă mişcare: Ryabkov a pus pe tapet (26.11) problema lansatoarelor Mk41 ale sistemului antirachetă Aegis Ashore, care ar încălca INF), va fi marcată şi de exacerbarea problemei ucrainene.

Rusia va continua, pentru moment, strategia morţii prin strangulare a Kievului, evitând conflictul deschis. Rusia a anunţat, deja, că va îngheţa formatul normand (gata cu povestea cu forţe ONU de menţinere a păcii în Donbas) şi indirect, că nu va înceta focul în Donbas, pentru că Ucraina nu a respectat Acordurile de la Minsk (nu s-a predat politic, în condiţiile în care Rusia nu respectă armistiţiul militar şi a creat puterea separatistă, legitimată prin alegerile recente).

Rusia aşteaptă degradarea situaţiei politice (urmează alegeri prezidenţiale în Ucraina) şi economice (fără FMI, statul ucrainean nu rezistă) pentru a îşi atinge obiectivele cu o putere mai tolerantă, dacă nu chiar pro-rusă, la Kiev, confruntată cu o situaţie economică complicată. Asta este adevărata cursă acum: va da faliment politico-economic prima Ucraina sau Rusia va ceda sub povara cumulată a scăderii preţului petrolului şi a sancţiunilor. Vom vedea, în măsura în care tendinţele de scădere a preţului petrolului se menţin pe termen lung, iar Rusia nu scapă de sancţiuni.

Jocurile politice interne sunt şi ele importante. Interceptarea rusă a navelor ucrainene a fost condusă de la cel mai înalt nivel, un asemene act, de deschidere a focului asupra unei nave de luptă străine, în apele internaţionale, fără nici o acţiune agresivă, de luptă, din partea acesteia, fiind un act de război pe care îl putea ordona numai şi numai Vladimir Putin. Acesta trebuie să arate ruşilor că este liderul suprem, neezitant, care le aduce iluzia revenirii pe scena internaţională a „Marii Rusii”. Dacă nu poate da pâine ca în trecut, măreşte doza de spectacol politic extern.

De asemenea, decizia de executare a misiunii navelor ucrainene, cu rezultate previzibile, a fost luată la cel mai înalt nivel ucrainean, de către preşedintele P.Poroşenko. Deşi acesta candidează pe o platformă „patriotică”, el trebuie să fie atent ca situaţia să nu se întoarcă împotriva sa. De aceea, a şi redus perioada stării de urgenţă la 30 de zile, precizând că nu înseamnă stare de război şi aducând asigurări că nu se vor face mobilizări şi se vor respecta obligaţiile interne şi internaţionale, inclusiv Acordurile de la Minsk.

Probabil, va exista o încercare de mediere germană, dar şi relaţiile germano-ruse nu mai sunt ce au fost, şi nici nu prea e mult de mediat: predarea ucraineană sau renunţarea Rusiei la agresiune.
Am avut un vârf de tensiune, dar acesta nu a dus la conflict deschis, pentru că el nu se află în calcule.

Escaladarea tensiunii şi folosirea oricăror mijloace, mai puţin trecerea la război deschis, se află însă în planurile de pace hibridă. Acestea vor caracteriza perioada următoare. 

Concluzii pentru cei care cred că „nu li se poate întâmpla nimic”

Dacă Rusia va considera vreodată că a sosit momentul să lămurească lucrurile cu un alt stat, va proceda exact cum procedează acum cu Ucraina: o atacă, dar neagă că o atacă; cucereşte un teritoriu, pentru că apoi să-l anexeze; apoi, îşi apără noua „integritate teritorială” sau creează separatişti, care fac . şi nu fac parte din statul ţintă (nu fac parte atunci când este vorba să fie controlaţi, dar fac parte atunci când pot controla acel stat).

Pentru vecinii maritimi, este de ajuns o platformă, nu un teritoriu, şi apoi să vezi dispută maritimă hibridă, unde eşti singur pentru că Rusia va căuta să acţioneze astfel încât să nu creeze condiţiile activării Articolului 5.

Într-o dispută maritimă cu Rusia, doar mijloacele hard contează: o flotă navală echilibrată (de la nave mici de patrulare şi nave purtătoare de rachete la corvete şi submarine) şi una aeriană superioară (avioane moderne, generaţia 4,5) Chiar dacă eşti membru al Alianţei, condiţiile hibride ale conflictului te pun în situaţia de a fi singur cu agresorul, cel puţin în faza iniţială, a incertitudinilor (vă mai amintiţi când Rusia era în plină ofensivă armată în Donbas, iar Rusia ne ameţea cu povestea: „Poroşenko vrea război…chiar dacă ştie că îl va pierde”?).

Mai ales în situaţia când există vulnerabilităţi şi nu poate fi exclusă perspectiva unor viitoare tensiuni cu Rusia, este recomandabil să nu se dea crezare cântecelor de sirenă ale deschiderii de negocieri, indiferent în ce problemă, pentru că, ulterior, orice cedare la capitolul încredere reciprocă se răzbună: ucrainenii regretă amarnic acordul privind Marea Azov semnat cu Rusia în 2003.

În final, dacă nu vrem să rămânem singuri în calea lupilor, aşa cum este Ucraina, nu numai că trebuie să fim cu ceilalţi, ci să fim la fel ca ceilalţi din club, la toate capitolele: politic, economic, militar şi cultural.