Încep SUA să fie nefrecventabile în Orientul Mjlociu? Summitul de la Istanbul şi consecinţele sale imediate

Gazda reuniunii de la Istanbul, preşedintele Erdogan, a deschis lista participanţilor la summit-ul de la Istanbul cu preşedintele Putin, plasând-o pe d-na Merkel după preşedintele francez Macron • Perspectiva unui atac ruso – sirian asupra enclavei Idlib, care să producă un nou val de refugiaţi spre Europa, a accelerat deciziile liderilor europeni • La Istanbul s-a produs un vot de neîncredere european pentru politicile SUA în regiune. E adevărat, un vot consultativ • Dar fără SUA nu se poate • Preşedintele Macron negociază organizarea unei noi întâlniri într-un format extins, la Paris • Turcia se pregăteşte de Operaţiunea „Ramura de măslin 2.0.” la est de Eufrat.

Propus pentru 7 septembrie, summitul de la Istanbul s-a ţinut pe 27 octombrie. Prea devreme, prea târziu?

Deşi pe postamentul microfonului din faţa sa scria Bosch, preşedintele Erdogan a deschis lista participanţilor la summit-ul de la Istanbul cu preşedintele Putin, plasând-o pe d-na Merkel după preşedintele francez Macron. Cancelarul german nu a fost ultimul pe listă pentru că la summit a participat şi Staffan de Mistura, reprezentantul special ONU pentru Siria, aflat la final de mandat, exilat în auditoriu la momentul prezentării comunicatului final.

Summitul nu a avut loc în septembrie pentru că liderii europeni au apreciat, la acel moment, că era prea devreme. Între timp a intervenit acordul de la Soci, rebelilor sirieni din enclava Idlib li s-a impus o linie de conduită pe care s-o urmeze, unii au respectat-o, alţii nu, mai mult nu. Trupele regimului de la Damasc au început, astfel, să se concentreze în raioane din apropierea liniei de demarcaţie. Şi ca să nu fie, de data aceasta, prea târziu, cancelarul german şi preşedintele francez, altfel spus, Europa, s-au deplasat, la sfârşit de octombrie, la Istanbul pentru o întâlnire, mai plină de semnificaţii, decât de rezultate concrete.

Perspectiva  unui nou val de refugiaţi spre Europa, generat de un iminent atac ruso – sirian asupra enclavei, a accelerat deciziile liderilor europeni. Mai ales că Erdogan a şi calculat rapid că aceştia vor fi tot de ordinul milioanelor.

Summit-ul a fost o victorie pentru cel care nu a participat la reuniune, preşedintele sirian Assad, o recunoaştere a faptului că a câştigat războiul. După începerea procesului de normalizare a relaţiilor cu o serie de state arabe, Kuwait şi Bahrain, de exemplu, regimul de la Damasc poate profita acum de interesul vecinilor, dar şi al statelor europene, pentru stabilitatea zonei, pentru reîntoarcerea refugiaţilor. Schimbarea de regim rămâne o opţiune doar pentru câteva agende naţionale, care ar putea fi, totuşi, convinse de contrariul la o viitoare reuniune mai cuprinzătoare decât cea de la Istanbul.

Prin participarea Franţei şi Germaniei, alături de Rusia, la discuţiile privind Siria, preşedintele Erdogan şi-a atins mai multe obiective strict naţionale decât pentru procesul politic de reglementare a conflictului sirian:
• a adus Europa de partea sa, contrabalansând Rusia, partener în Orientul Mijlociu, dar cu care Turcia are şi relaţii concurenţiale şi, uneori, puncte de vedere divergente;
• a evitat, pentru o perioadă, atacarea enclavei Idlib şi crearea unei noi presiuni a refugiaţilor sirieni asupra graniţelor sale;
• a acţionat cu diplomaţie pentru aducerea la aceeaşi masă a tratativelor a unor state care, în general, fac parte din două grupuri diferite, cel care gravitează în jurul SUA şi care mai include, Franţa, Germania, Arabia Saudită, Marea Britanie, şi cel condus de trio-ul Rusia, Turcia, Iran;
• a demonstrat că Turcia nu este şi nu poate fi izolată, aşa cum s-a creat percepţia după alegerile prezidenţiale şi după problemele diplomatice şi economice cauzate de sancţiunile SUA;
• a impus, indirect, un eventual „road-map” pentru rezolvarea conflictului sirian, prin faptul că, prin invitarea Franţei, s-a auzit şi vocea preşedintelui Trump, care, în discuţia telefonică directă de dinaintea summit-ului, l-a rugat pe preşedintele francez să prezinte „viziunea comună privind Siria”.

Pe timpul summit-ului, preşedintele francez a menţinut discursul privind „responsabilităţile Rusiei” în implementarea acordului privind enclava Idlib, dar cum acordul este realizat tocmai de grupul de state care sprijină Damascul, devine destul de evident că soluţiile de stabilizare propuse de „învingători” încep să fie prevalente, chiar dacă presupun recunoaşterea faptului că în Siria evoluţiile politice şi militare nu au fost cele preconizate la începutul „primăverii arabe”.

De ce vor să discute Merkel şi Macron, cu Putin şi Erdogan?

Pentru Europa, principala ameninţare care vine din zona Orientul Mijlociu / Siria este la adresa securităţii sale şi este reprezentată nu numai de valul de refugiaţi care se poate acumula rapid în cazul unei noi crize, dar şi de pericolul terorist pe care îl reprezintă sutele, miile de cetăţeni europeni radicalizaţi de conflictul prelungit sirian şi din vestul Irakului. Nu mai departe de luna august, a.c., preşedintele Macron avertiza, într-un discurs pe teme de politică externă , că „Europa nu se mai poate baza doar pe SUA pentru securitatea sa”. Iar politica SUA, din ultima perioadă, privind Orientul Mijlociu, este una care produce probleme partenerilor europeni. De aceea, ca şi în cazul dosarului iranian, europenii au alte percepţii privind ameninţările şi modul de soluţionare a conflictelor din regiune.

În discuţiile de la Istanbul a fost destul de clar că, dincolo de alte aspecte bilaterale discutate - fiecare s-a întâlnit cu fiecare şi în acest format -, agenda europeană privind Siria este conturată la acest moment pe trei subiecte / obiective principale:
1. funcţionarea soluţiei privind enclava Idlib, prevenirea unui atac al Damascului;
2. convenirea unui parcurs pentru o reformă constituţională, care să împace solicitările europene şi ale SUA de democratizare a Siriei cu menţinerea actualului regim. E o pilulă amară pe care trebuie să o accepte pentru ca să se obţină stabilizarea ţării;
3. refugiaţii, nu doar cei potenţiali, care ar putea veni din Idlib, dar şi cei pe  care o serie de state europene, dar şi Turcia, deja îi găzduiesc dar pe care îi vor plecaţi înapoi în Siria.

Este o agendă fragilă, greu de susţinut, pentru că, din poziţiile expuse de Rusia şi Turcia pe timpul summit-ului, dar şi de reprezentanţi ai regimului de la Damasc, de oficiali SUA, poziţiile sunt divergente pe multe paliere şi greu de reconciliat.

Pentru Rusia, dar mai ales pentru regimul sirian, acordul privind Idlib este o soluţie provizorie. Forţele militare siriene amplasate în apropierea enclavei au nevoie doar de un incident major şi justificativ pentru a ataca. Regimul de la Damasc a afirmat în repetate rânduri că întreg teritoriul naţional va reveni sub jurisdicţia sa, la un moment dat. 

Reforma constituţională care să demareze prin crearea unui comitet în care 50 de membri să fie nominalizaţi de regim, 50 de opoziţie, iar 50 de Naţiunile Unite a fost deja respinsă de Damasc. Regimul nu poate permite să aibă paritate în acest comitet cu cei pe care i-a înfrânt din punct de vedere militar. Solicitarea europeană pentru organizarea de alegeri libere şi ajungerea opoziţiei siriene democratice la putere este fără perspectivă, la acest moment.

Iar refugiaţii se vor întoarce, poate, cei care au fost plecaţi la ordin.

Şi dacă Europa are mai ales motive de securitate să discute cu Rusia şi Turcia, acestea din urmă adaugă şi raţiuni economice: se doreşte participarea statelor europene la reconstrucţia Siriei. Şi se doreşte ca acest lucru să se întâmple cât mai rapid, fără a aştepta sfârşitul procesului politic. Ceea ce pentru statele europene este aproape imposibil. Chiar şi regimul sirian ştie că, deşi poate miza pe Rusia pentru securitatea sa, pe instruirea forţelor sale armate începând chiar cu educarea gratuită în instituţiile militare ruse a tinerilor studenţi militari sirieni, Moscova nu are potenţialul economic, probabil nici voinţa politică de a se angaja într-o reconstrucţie de durată, costisitoare. De aceea, Damascul este pentru participarea europeană la acest proces, dar nu pare dispus să sprijine Europa decât în problema refugiaţilor. În privinţa caracterului regimului, rămâne cum am stabilit prin anii 60.

De ce SUA nu a fost la Istanbul? Dar unde a fost?

Pentru europeni, politica recentă a SUA în Orientul Mijlociu pune probleme. O spune Joshua Landis , directorul Centrului de Studii pentru Orientul Mijlociu al Universităţii din Oklahoma, care mai afirmă, cu alte cuvinte, şi că la Istanbul s-a produs un vot de neîncredere european în politicile SUA în regiune. E adevărat, un vot consultativ. Ca să prevină eventuale apropieri ale europenilor de poziţiile Turciei, dar, mai ales ale Rusiei, secretarul de stat al SUA, Jim Mattis, a şi precizat , în aceeaşi zi, în Bahrain, într-o intervenţie la Conferinţa anuală „Dialogul pentru Securitate de la Manama”, că „prezenţa Rusiei în regiune nu poate înlocui angajamentul de lungă durată, rezistent şi transparent al Statelor Unite pentru Orientul Mijlociu”.

Declaraţia este şi avertisment şi dar şi o simplă constatare. Prea multe depind în Orientul Mijlociu de Statele Unite, de forţa sa militară, de influenţa sa, de capacităţile economice, pentru ca Europa, chiar şi Turcia şi Rusia, să ignore acest lucru. Dar conjunctura actuală pune Washingtonul în defensivă, prin câteva aspecte punctuale, în care politicile americane şi europene / turce nu se întâlnesc:
• afacerea Kashoggi arată că unele regimuri care destabilizează zona şi care nu împărtăşesc valori democratice au fost şi rămân prietene Casei Albe. Europa foloseşte oportunitatea de a se detaşa de Washington în relaţia cu Riadul, iar Turcia / preşedintele Erdogan are ocazia de a se prezenta drept luptătoare pentru libertatea de expresie (!);
•  sancţiunile împotriva Iranului, puse în operă într-o formă, totuşi, atenuată, sunt văzute critic de europeni care nu vor ca regimul iranian să intre în colaps şi să creeze o criză a refugiaţilor de dimensiuni mult peste criza siriană;
• sprijinul SUA pentru kurzii din Siria este văzut ca destabilizator de către Turcia. Ankara insistă pe faptul că nu poţi declara PKK drept grupare teroristă şi, în acelaşi timp, să colaborezi militar cu aripa sa siriană, YPG. Tendinţele separatiste, care pot afecta securitatea vecinilor Siriei, au fost reliefate şi în comunicatul final de la Istanbul, făcând astfel şi mai clar punctul de vedere al Turciei.

Într-o acţiune de „damage control” / minimalizarea pagubelor, decizia secretarului de stat Mattis pentru impunerea unui termen de 30 de zile în care să se ajungă la un armistiţiu în Yemen, pentru a permite începerea unui proces politic de pace, arată că SUA se pregătesc să închidă unele din dosarele colaterale şi costisitoare militar şi umanitar, dar şi imagologic, din regiune şi să se întoarcă la cele importante, procesul de pace israeliano – palestinian, Siria, problema kurdă.

Summitul de la Istanbul este o etapă pentru o abordare şi mai cuprinzătoare a problematicii siriene, cu implicarea tuturor celor pot face diferenţa dintre pace şi război în Siria. Mai ales a SUA. Conform media , preşedintele Macron negociază organizarea unei noi întâlniri într-un format extins, la Paris.

Până atunci, însă, Turcia se pregăteşte de Operaţiunea „Ramura de măslin 2.0.” la est de Eufrat.

„Într-o noapte, când nu vă aşteptaţi, vom veni...”

Aşa cum a procedat şi la operaţiile anti-kurde anterioare, Scutul Eufratului, 2016, Ramura de Măslin, 2018, desfăşurate pe teritoriul Siriei, preşedintele Erdogan a transmis un mesaj   care anunţă iminenţa unei operaţii militare la est de Eufrat. Într-o întâlnire cu parlamentarii partidului de guvernământ, Erdogan a precizat că pregătirile pentru ofensivă sunt încheiate şi că operaţiile împotriva YPG au început deja. Mesajul, metaforic şi ameninţător, nu e doar pentru consumul politic intern. Pentru Turcia, problema kurdă este de securitate naţională, peste relaţia cu SUA sau Rusia.

De aceea, operaţia la est de Eufrat trebuie văzută ca inevitabilă.

Rusia va permite, probabil, operaţia, aşa cum s-a întâmplat şi în Afrin.

Regimul sirian, la rândul său, nu a apreciat încercările kurzilor de a-şi extinde autonomia. Mai ales când au făcut-o cu sprijin şi arme americane.

Nici Iranul nu va avea o problemă. Autonomii kurde nu sunt dorite nicăieri în regiune.

Rămân SUA, cu cei 2000 de militari dislocaţi alături de Forţele Siriene de Apărare (majoritar kurde).

Kurzii s-ar putea să mizeze pe acest sprijin în continuare, neavând în fapt alternative.

Până într-o noapte, când...

&&&&

1/ https://www.theguardian.com/world/2018/aug/27/europe-can-no-longer-rely-on-us-for-security-says-emmanuel-macron
2/ https://twitter.com/joshua_landis/status/1056260074673451009
3/https://www.rferl.org/a/mattis-says-russia-cannot-replace-u-s-commitment-in-middle-east/29566838.html
4/https://www.aljazeera.com/news/2018/10/leaders-turkey-syria-france-germany-hold-syria-talks-181027181752402.html
5/https://thedefensepost.com/2018/10/30/turkey-erdogan-finalizes-operation-destroy-ypg-syria/