Înaintea summit-ului Trump - Kim din 27-28 februarie 2019

O a doua întâlnire la nivel înalt între preşedintele Donald Trump şi liderul nord-coreean Kim Jong-un a fost anunţată pentru ultima parte a lunii februarie, 2019. Care sunt premisele acestui mult-aşteptat eveniment, menit să ducă la denuclearizarea Peninsulei Coreene şi care sunt aşteptările în planul securităţii bilaterale şi regionale?

Aproape nimic de la Pyongyang

Întâi, în partea mai ermetică a ecuaţiei, la Pyongyang, apar prea puţine indicii privind atitudinea lui Kim Jong-un în cursul întrevederii preconizate a avea loc în Vietnam. Singurul element clar este discursul de Anul Nou al liderului nord-coreean. Acesta arată optimism faţă de reunificarea şi pacificarea Peninsulei Coreene printr-un vag avans („go forward”) către denuclearizare completă.

Totodată, Kim Jong-un promite să nu producă, testeze sau prolifereze arme nucleare, dar condiţionează progresul de „acţiunile practice ”ale Statelor Unite. Dar liderul de la Pyongyang nu face nicio referire la sfârşitul războiului, ci la negocieri multi-partite (vrea şi China să fie parte?). În privinţa Statelor Unite, el afirmă dorinţa de „a făuri o nouă relaţie” cu Washingtonul, cu care „relaţiile bilaterale se pot dezvolta în ritm susţinut, dacă SUA răspunde” intenţiilor regimului nord-coreean. Însă, acest discurs a fost dedicat, în cea mai mare parte, realităţilor interne şi  se pot face doar speculaţii pornind de la menţionarea siguranţei conferite de umbrela nucleară pe care o deţine această ţară.

Presa mai deschide o fereastră de examinare a intenţiilor Pyongyang-ului prin observarea actorilor pe care îi foloseşte Kim Jong-un în logica „poliţistul bun, poliţistul rău”; mai precis, se pare că liderul nord-coreean îl foloseşte pe veteranul dur Kim Yong Chol pentru a transmite un mesaj de fermitate, respectiv pe sora sa cea mică, Kim Yo Jong, atunci când sugerează oferirea unei ramuri de măslin (ea a reprezentat conducerea de la Pyongyang la deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă din Coreea de Sud, după care Kim Yong Chol a participat la închidere). Chiar şi în privinţa primei variante sunt două scenarii puse în practică, unul în care Kim Yong Chol acţionează singur, iar celălalt în care diplomaţi de profesie sunt incluşi în delegaţii (de exemplu Choe Kang Il, dar mai ales Kim Song Hye, văzut ca principalul strateg al viitoarelor relaţii cu SUA).    

Suspiciuni la Washington

Dacă problema elucidării atitudinii Coreei de Nord este lipsa de informaţii, de la Washington acestea nu lipsesc, dar problema atitudinii Statelor Unite este controversa generată de noutatea situaţiei şi contradicţia dintre estimările de intelligence şi intenţia politică. Aici, pentru a fructifica logica dialogului între cele două viziuni diferite, este utilă urmărirea cronologiei evenimentelor recente din capitala americană. 

La 21 ianuarie 2019, Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale (CSIS) din Washington a publicat un raport  Undeclared North Korea, referitor la Baza Operaţională de Rachete de la Sino-ri (în limba coreeană, sufixul ri desemnează cea mai mică diviziune administrativă, deci, aproximativ sat) şi instalaţiile de Forţe Strategice ale regimului nord-coreean. Acest studiu conţine 34 de fotografii din satelit şi susţine că infrastructura prezentată nici nu ar trebui să existe potrivit inventarului recunoscut de Pyongyang, deci Coreea de Nord nu acţionează de loc în sensul acordului de la Singapore.

Se pare că baza de la Sino există din anii ’60, a fost ascunsă comunităţii internaţionale (ca şi alte circa 20 de baze, nedeclarate, de rachete) şi a găzduit succesiv unităţi de rachete, pe măsura înarmării regimului de la Pyongyang (Frog-7, apoi Hwasong-5). În prezent, baza de la Sino găzduieşte rachete balistice cu rază medie de acţiune Nodong-1 şi se pare că este şi comandamentul unei brigăzi de rachete a Forţelor Strategice de Rachete ale Coreei de Nord. În final, autorii raportului susţin faptul că, „deşi diplomaţia este esenţială şi ar trebui să constituie principala cale de a rezolva problema nucleară nord-coreeană, orice acord viitor trebuie să ţină cont de toate instalaţiile balistice operaţionale care constituie o ameninţare contra securităţii SUA şi a Coreei de Sud”. Probabil că incursiunile imperative în domeniul recomandărilor au deranjat autorităţile de la Washington şi comentatorii optimişti ai viitoarelor negocieri.

Curând după acest studiu, la 29 ianuarie, directorul CIA, Gina Haspel, împreună cu şefii celorlalte servicii naţionale de informaţii, a prezentat Senatului SUA evaluarea anuală de intelligence asupra ameninţărilor cu care se confruntă America (Worldwide Threat Assessment). Documentul menţionează: „continuăm să estimăm că nord-coreenii nu vor renunţa la armele nucleare şi la capacităţile de producţie, chiar dacă vor căuta să negocieze paşi de denuclearizare parţială, pentru a obţine concesii cruciale din partea Statelor Unite şi a comunităţii internaţionale”.

Totodată, directorul Comunităţii de Intelligence a Statelor Unite, Daniel Coats, subliniază, reluând pasaje din Evaluarea Ameninţărilor: „În estimarea actuală, Coreea de Nord va căuta să îşi menţină capabilităţile de distrugere în masă... pentru că liderii ei văd în armele nucleare condiţia esenţială pentru supravieţuirea regimului”, iar această concluzie este bazată pe „observaţiile privind activităţi incompatibile cu intenţia de denuclearizare completă”, după exprimarea din Evaluarea Ameninţărilor. 

În acelaşi ton pesimist, alte informaţii recente readuc în atenţie suspiciunile privind capabilităţi nord-coreene în domeniul armelor biologice. Aceste suspiciuni presupun însă doar capabilităţi experimentale limitate, nicidecum posibilitatea de realizare a unei arme biologice, chiar la nivel prototip.

Din partea think-tank-urilor americane, abordarea negativistă este susţinută, între alţii, şi de Bruce Klingner, de la Heritage Foundation (orientare conservatoare). La 24 ianuarie, acesta sublinia că, de la momentul Singapore, nu s-a înregistrat niciun progres către denuclearizare: „Nu este vorba că procesul ar fi deraiat, ci trenul nici măcar nu a plecat din gară”. Ca reprezentant al unei entităţi private, B. Klingner, fost şef al secţiei CIA responsabile pentru Coreea, chiar face recomandări Administraţiei americane: „În cursul summit-ului, Trump trebuie să insiste asupra unor paşi concreţi către denuclearizarea Coreei de Nord, inclusiv prin inventarierea programelor nucleare şi de rachete ale regimului... Trump nu ar trebui să ofere concesii suplimentare şi nici să fie de acord să reducă sancţiunile ONU sau SUA până când Kim nu face mai mult decât gesturi simbolice, ca până acum”.

Critici contra criticilor lui Kim Jong-un

Bineînţeles, cel dintâi critic al avertizărilor de mai sus, răspândite într-un larg consens, este chiar preşedintele Donald Trump, care a reacţionat imediat (24 ianuarie) pe Twitter: „Mass media Ştirilor False preferă să afirme că s-au întâmplat prea puţine de la primul meu summit cu Kim Jong-un. Greşit! După 40 de ani de făcut nimic în privinţa Coreei de Nord... ba chiar pe buza prăpastiei unui război gata să izbucnească, în numai 15 luni am construit relaţii noi, ostateci şi rămăşiţe pământeşti s-au întors la locul lor acasă, nicio rachetă nu a mai fost lansată deasupra Japoniei sau în altă parte şi, cel mai important, nu a mai avut loc niciun test nuclear... Este mai mult decât s-a realizat vreodată până acum cu nord-coreenii şi Ştirile False ştiu asta. Mă aştept la o altă întâlnire fructuoasă în curând, este mult potenţial”. Oricum, se ştie că Donald Trump nu se bazează prea mult pe evaluările de intelligence, având la activ şi trimiterea experţilor de intelligence înapoi la şcoală.

După publicarea evaluărilor comunităţii de intelligence, Reprezentantul Special al SUA pentru Coreea de Nord, Stephen Biegun, a purtat o discuţie publică (la 31 ianuarie, cu analistul Robert Carlin, expert în probleme coreene) la Universitatea Stanford din Palo Alto, California, unde a susţinut poziţia preşedintelui Trump fără să combată violent opiniile contrare. S. Biegun a afirmat că „cel mai urgent este să angajăm Coreea de Nord pe cale diplomatică, pentru a vedea dacă putem schimba traiectoria politicilor acesteia prin schimbarea traiectoriei politicii noastre”.

Oficialul american a mai subliniat că „preşedintele Trump este gata să încheie acest război. Este gata. S-a făcut. Nu vom invada Coreea de Nord. Nu încercăm să răsturnăm regimul nord-coreean”. S. Biegun a caracterizat acest moment ca fiind un „punct de inflexiune” şi a explicat că testul esenţial este îndepărtarea armelor nucleare din Coreea de Nord, dar „problema este mult mai largă decât asta” şi problema armelor nucleare poate fi abordată prin lărgirea contextului de securitate, Administraţia Trump fiind dispusă să contribuie şi la sprijinirea economică a Coreei de Nord. O altă declaraţie semnificativă a lui S. Biegun a fost aceasta: „Nu spunem că noi nu vom face nimic până când voi terminaţi să faceţi totul”, adică Washingtonul poate relaxa unele sancţiuni pe măsura paşilor întreprinşi de Pyongyang. Mai precis, „vom susţine campania de presiune; în acelaşi timp, încercăm să progresăm în campania diplomatică şi trebuie să găsim echilibrul necesar între acestea două”.

Cine are dreptate?

Dacă urmăm sfatul preşedintelui Trump şi ne întoarcem la manuale, constatăm că ambele părţi au dreptate: estimările de intelligence aduc ceea ce trebuie să aducă, în calitate de autoritate epistemică, anume cea mai bună estimare a realităţii din Coreea de Nord. Ceea ce face Administraţia Trump, în calitate de autoritate deontică, este să îşi urmărească intenţiile, în cadrul managementului de risc, prin procedeele pe care le consideră cele mai potrivite. De fapt, Stephen Biegun chiar explică acest lucru, exprimându-şi frustrarea nu faţă de acurateţea evaluărilor, ci faţă de modul în care concluziile de intelligence sunt interpretate: „Produsele de intelligence sunt esenţiale ca fundament pentru politică, dar politica este cea care rezolvă ameninţarea”.

Evaluarea ameninţărilor atrage atenţia asupra persistenţei programului nuclear al Pyongyang-ului, dar nu recomandă nimic preşedintelui.  Este percepţia unor comentatori sau politicieni, cea care înclină către un anumit curs de acţiune, nu documentul în sine, în mod explicit. Dacă cercetaşul raportează comandantului că dincolo de deal se află un tanc inamic, reflexul ar fi dorinţa de distrugere a acestei ameninţări, dar nimic nu obligă pe comandant să decidă distrugerea tancului; comandantul poate decide să distrugă tancul, dar tot aşa poate decide să ocolească tancul, îl poate captura intact sau îl poate ţine sub observaţie.

Diferenţa constă în stil. Preşedintele Trump ar fi putut să spună că mulţumeşte comunităţii de intelligence a SUA pentru estimările valoroase, pe care le va folosi în luarea deciziilor succesive. Dar nu ar mai fi fost el însuşi, iar acest lucru a dus la un aparent conflict de personalitate. Oricum, estimările de intelligence pot fi uşor politizate, nu de către capii din intelligence, ci de către politicienii beneficiari ai produselor de intelligence, pentru că ele vizează interese politice. Astfel, după cum afirma, cu mult spirit specialistul britanic în probleme de securitate, Sir David Omand, unii politicieni se folosesc de estimările de intelligence aşa cum se folosesc beţivii de un stâlp de iluminat public, anume pentru sprijin, nu pentru lumină. Nu este cazul acum, când decidentului nu îi pică bine ceea ce estimările de intelligence sugerează cititorului, printre rânduri.

Criticii estimărilor de intelligence şi ai materialelor referitoare la facilităţile nucleare nord-coreene atrag atenţia că aceste estimări şi comentarii perfect legitime sunt, totuşi, contraproductive, prin cerinţele mari semnalate contra Coreei de Nord, pentru că zgâlţâie barca negocierilor ce urmează între Washington şi Pyongyang. Chiar Administraţia Trump ar fi putut interveni ca să evite această problemă, pur şi simplu cerând Directorului Naţional de Intelligence să prezinte estimările după summit-ul cu Kim Jong-un. Dar managementul de risc este acum victima democraţiei, unde estimările de intelligence, cu un anumit nivel de confidenţialitate, devin publice prin prezentarea lor în Congres. În acest sens, Fred Fleitz, de la Centrul pentru Politici de Securitate şi, până de curând, şef al personalului consilierului de securitate naţională, John Bolton, afirmă că „oficialii comunităţii de intelligence au arătat că este improbabil ca nord-coreenii să renunţe la stocurile lor de arme nucleare. Toţi observatorii ştiu asta. Dar o astfel de declaraţie publică poate afecta poziţia Coreei de Nord la negocieri... şi poate submina eforturile SUA de a convinge Coreea de Nord să renunţe la armele sale nucleare”.   

Unde să plasăm aşteptările privind summit-ul dintre Donald Trump şi Kim Jong-un?

Lăsând însă teoria deoparte, la ce ne putem aştepta ca rezultate ale viitorului summit Donald Trump – Kim Jong-un?

Decidenţii actuali sunt supuşi tirului cu argumente referitoare la eşecul negocierilor anterioare, începând cu cei 25 de ani de negocieri iniţiate de Bill Clinton. Chiar Dan Coats atrage atenţia că statutul nuclear al Coreei de Nord este încă prevăzut în Constituţia ţării. Dar niciun alt predecesor al lui Kim Jong-un nu a schiţat nici măcar un gest de orientare către dezarmare şi nimeni nu se îndoieşte de capacitatea lui Kim Jong-un de a schimba Constituţia. Bineînţeles că regimul de la Pyongyang îşi menţine arsenalul nuclear, şi are, probabil, şi instalaţii încă nedeclarate. Ce ne-am fi aşteptat? Să renunţe deja la orice atu? În fond, încă nu a semnat nimic, iar declaraţia de la Singapore nici nu conţine cuvântul „rachetă”. Joel Witt, fost membru al echipei de negociere dintre SUA şi Uniunea Sovietică privind armele nucleare, subliniază că, în cursul negocierilor bilaterale se constata cel mai ridicat ritm de producere de arme nucleare, tocmai pentru a oferi consistenţă poziţiei delegaţiei proprii la masa negocierilor.

Aserţiunea conform căreia numai posesia armei nucleare poate susţine regimul în plan intern nu se poate susţine, pentru că regimul comunist a ajuns la putere la Pyongyang fără arma nucleară şi poate continua bine-mersi şi fără aceasta, cu unele ajustări de propagandă. Raţionamentul este în plan extern, după cum susţine şi fostul secretar al apărării al SUA, William Perry: „Am avut de a face cu Coreea de Nord mult timp şi am ajuns la convingerea că înţeleg ce îi motivează, iar ceea ce a susţinut programul lor de arme nucleare timp de zeci de ani a fost dorinţa de a deţine o descurajare împotriva Statelor Unite”.

William Perry (acum în vârstă de 91 de ani) este mulţumit de iniţiativa lui Donald Trump şi de întâlnirile cu Kim Jong-un, chiar dacă acestea nu se reflectă imediat în renunţarea la arme nucleare în Coreea: nord-coreenii „au încetat testele, şi asta e bine, şi au încetat testarea rachetelor cu rază lungă de acţiune, şi asta este bine, dar nu făcut nimic să îşi demonteze arsenalul nuclear şi nu există nicio dovadă astăzi că ar avea de gând să o facă”. W. Perry continuă cu observaţia că Pyongyang-ul deţine, în prezent, zece – douăzeci de arme nucleare, pe care Washingtonul le poate tolera; şi continuă: „Au capabilitatea... de a ucide milioane de oameni la Seul şi la Tokyo. Dar de ce ar face-o? Asta ar duce la distrugerea lor. Ceea ce apără cu prioritate este conservarea regimului... iar în clipa în care lansează o rachetă către Seul sau Tokyo sunt terminaţi, şi ei ştiu asta. Astfel, nord-coreenii se auto-descurajează singuri”.  

Dar care ar fi limitele extreme ale rezultatelor? Pentru Kim Jong-un, maxim ar fi să obţină sprijin economic fără să renunţe la armele nucleare. Pentru Donald Trump, maxim ar fi... nici nu îndrăznim să ne închipuim că regimul de la Pyongyang ar ceda totul. Ar fi minunat să îl convingă cineva pe Kim Jong-un că supravieţuirea regimului nu depinde de armele nucleare. Dar şi asta cred că este greu. Un succes extraordinar al SUA ar fi şi un regim de verificare, chiar fără renunţarea la armele nucleare.

La urma urmei, dacă cei doi nu îşi vor declara război sau nu se vor încăiera în public, avem de a face cu o situaţie victorie – victorie, pentru că orice minim avantaj obţinut de Kim Jong-un poate fi prezentat la Pyongyang ca o mare victorie şi, în oglindă, orice concesie oferită de Coreea de Nord poate fi prezentată cu entuziasm la Washington. Şi cred că ambele variante sunt justificate: orice pas înainte pe acest tărâm imposibil de abordat anterior constituie un real progres, indiferent de bazele secrete, încă, operaţionale ale regimului de la Pyongyang.

Astfel, summit-ul planificat pentru această lună este predestinat să fie un succes chiar fără decizii concrete de denuclearizare rapidă a Coreei de Nord.