(In)Securitatea statelor din Zona Mării Negre are nevoie de o soluţie
Stefan DanilaRacordarea la noile tehnologii, adaptarea la noile câmpuri de luptă sunt noi provocări, iar importanţa unei capacităţi proprii de apărare, credibile şi descurajante nu poate fi contestată. Cu ce resurse, cât de mult sprijin poate primi România, de la cine şi de ce, sunt întrebări la care se caută şi trebuie să găsim un răspuns. Ce soluţii au găsit aliaţii noştri din Nord-Estul Europei, pot fi valabile şi pentru România, în ce condiţii?
Marea Neagră nu era o mare foarte cunoscută în afara Europei, înainte de invadarea şi anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă la sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie 2014. Doar rezervele de gaz, nu la fel de importante ca cele din Marea Caspică, reuşeau să mai atragă atenţia, într-o oarecare măsură. De aici, de la Bucureşti, pare o blasfemie acest enunţ, dar este suficient să intrăm în orice birou oficial din Statele Unite, Australia, Japonia sau chiar din Vestul Europei şi vom vedea că epicentrul hărţii nu mai este în România, iar Marea Neagră devine tot mai mică, cu cât distanţa creşte.
Invadarea Crimeei, imediat după victoria Euromaidanului din Ucraina, a produs emoţie, dar nu de aceeaşi intensitate şi, mai ales, nu pentru aceeaşi durată de timp în toată lumea.
Doborârea avionului de pasageri malaiezian MH-17 a readus în atenţia publică această zonă, mai ales că printre victime au fost foarte mulţi cetăţeni olandezi.
Destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat în urmă multe conflicte între fostele republici sovietice, transformate ulterior în conflicte îngheţate. După 2008, aceste conflicte au fost reîncălzite, unele dintre ele cu „rezolvări” care au implicat violenţe, care nu mai păreau a fi posibile în acest secol, în acele locuri.
Statele din proximitatea Mării Negre, chiar şi cele care au fost parte a blocului socialist fără a face parte din Uniunea Sovietică, au fost printre statele cu infrastructura cea mai precară din întreg spaţiul european. Deşi ideologiile dominante s-au schimbat, infrastructura (oricum deficitară) a început să se deprecieze semnificativ, din cauza lipsei de viziune şi eficienţă a guvernărilor care s-au succedat de-a lungul anilor.
Umbra războiului, nesiguranţa, incertitudinea au condus la migraţia forţei de muncă, la stagnare economică şi chiar la derapaje politice. Proiecte precum cel al centurii de autostrăzi din jurul Mării Negre au devenit o himeră, la fel cum orice cooperare sinceră şi stabilă pare greu de imaginat că se va realiza foarte curând în zonă.
Transportul aerian din zona Mării Negre a fost afectat semnificativ după 17 iulie 2014, EUROCONTROL recomandând operatorilor aerieni să evite survolul zonelor de conflict din estul Ucrainei, după doborârea avionului malaiezian MH-17. Pierderile generate de rutele ocolitoare ating valori impresionante, iar acestora trebuie să li se adauge şi cele determinate de evitarea survolului Crimeei, zonă a cărei autoritate de control este considerată Ucraina, de către Uniunea Europeană, dar este revendicată şi de Federaţia Rusă, după anexarea peninsulei.
La rândul său, transportul maritim este afectat de incertitudine, dar şi de prezenţa militară masivă, precum şi de frecvente exerciţii care au scopul de a etala aceste forţe.
Relaţiile diplomatice încordate fac imposibile proiecte de infrastructură comune, necesare cetăţenilor statelor riverane sau din proximitate. Infrastructura construită de către Federaţia Rusă în Crimeea creează doar legături de capăt de drum cu statul dominant, izolând în fapt peninsula de restul lumii.
Dezvoltarea comunicaţiilor rutiere, de cale ferată sau a reţelelor energetice între România şi Republica Moldova este afectată de o planificare şi o gestionare incoerentă a resurselor interne, fiind evidentă influenţa nefastă a fricii faţă de Moscova la nivelul conducerii politice a statului de dincolo de Prut, care oscilează între a urma calea către democraţia europeană şi relaţia de vasalitate faţă de Rusia.
Stoparea proiectelor menţionate menţine caracterul de „capăt de linie” al infrastructurilor statelor din zonă, al României în mod special. Rezilienţa la perturbarea activităţii, care ar putea fi determinată de afectarea unor infrastructuri critice, este mult mai dificil de realizat. Indiferent câte viteze de integrare îşi propune Uniunea Europeană, reţelele de infrastructuri critice din domeniile transporturi şi energie ar trebui să fie prioritare. În acelaşi timp, nu se poate neglija influenţa oricărui conflict asupra întregii vieţi sociale, deci şi asupra infrastructurii critice.
Existenţa zonelor gri, a nesiguranţei şi a incertitudinii vor produce pagube şi economiilor din statele Uniunii care se consideră sigure în acest moment.
Aşadar, percepţia securităţii proprii a statelor din regiune este puternic afectată de agresivitatea Rusiei. Prezenţa forţelor americane, exerciţiile aliate au menirea de a diminua teama, de a linişti populaţia pentru a reveni la o percepţie pozitivă a securităţii proprii. Dar multe dintre aceste state nu au nevoie doar de securitate exprimată prin prezenţă militară, au nevoie de mai mult.
Dacă privim principalele rute comerciale din evul mediu, care ocoleau teritoriul actual al României, constatăm că zona era considerată prea puţin importantă. Apărată, dar şi izolată, de Dunăre şi de Carpaţi, este printre cele mai lipsite de infrastructură de transport, de toate tipurile, iar cea existentă este de nivel inferior.
Resursele relativ suficiente pentru un trai modest, după un model transmis din generaţie în generaţie, nu au stimulat dezvoltarea prin forţe proprii a unei infrastructuri. Pe de altă parte, obstacolele naturale, distanţa, dar şi calitatea medie sau chiar inferioară a resurselor nu au determinat un interes suficient pentru puterile dominante din zonă, încât să construiască această infrastructură.
Facilităţile industriale, în mare parte construite doar prin voinţă politică de către regimul socialist, au sucombat rapid, cele mai multe fiind distruse de proasta administrare post revoluţie. Au fost şi unele preluate de către „investitori” ruşi sau subsidiari ai unor companii ruseşti. Unele, în special în domeniul siderurgic, au fost închise, la scurt timp după preluare, altele sunt folosite la maxim, în special cele din zona de rafinare a petrolului, fără mari investiţii în retehnologizare.
Petrolul din exploatările curente este important, dar nu suficient pentru a asigura independenţa energetică, la fel şi gazul natural. Rezervele din Marea Neagră reprezintă o soluţie, dar presupun tehnologii de extracţie pe care nu le avem şi costuri pe care statul român nu şi le-a asumat.
Industria lemnului, cu câteva excepţii, a fost redusă la cea pentru producerea de cherestea, deşi defrişările s-au realizat într-un ritm mult prea intens.
Minereurile de cărbune există, dar cărbunele nu este de calitate sau extragerea lui este foarte dificilă. Minereurile feroase şi neferoase, destul de multe, au un nivel redus al densităţii materialelor utile, astfel încât costurile de extracţie şi prelucrare primară nu sunt tocmai atractive. Legile cu prevederi interpretabile, corupţia endemică şi uşurinţa manipulării opiniei publice au adus investitori aventurieri sau dezinteres şi izolare.
Peste toate acestea a venit ameninţarea acţiunilor militare, văzute de mulţi ca o continuare a acţiunilor deja produse în Ucraina şi în Georgia.
Psihoza generată de prezenţa unei armate care şi-a disimulat apartenenţa până la momentul sigur al deţinerii controlului total (redescoperitul „război hibrid”) are uneori accente de isterie,în condiţiile unor intenţii bune, de atenţionare privind noul pericol. Acestea contrastează cu lipsa de reacţie a unor oficiali sau cu măsurile ezitante privind întărirea capacităţii operaţionale a forţelor armate române.
Chiar de la primele decizii, din aprilie-mai 2014, s-a constatat un dezechilibru între măsurile luate pentru zona de Nord-Est a Alianţei, faţă de cele luate pentru cea din Sud-Est, în special pentru statele riverane Mării Negre, areal unde s-a produs evenimentul declanşator. De la intenţia iniţială, de conştientizare şi de acceptare a unei prezenţe militare NATO şi americane, s-a degenerat într-o competiţie între „posibilele victime”, fiecare încercând să îşi demonstreze „mai-marea vulnerabilitate”, prin diverse metode. Noile partituri, stimulate de sentimente patriotice, de bună intenţie, au început să capete tente tot mai agresive, mai greu de controlat.
Dorinţa de a avea o prezenţă americană mai vizibilă, mai puternică, este firească, atunci când ameninţarea vine de la o putere regională care a dominat o perioadă destul de lungă această regiune. Iar o prezenţă permanentă ar putea oferi mai multă securitate decât o prezenţă temporară (rotaţională). Acordul NATO-Rusia din 1997 a devenit în mare parte irelevant, în condiţiile acţiunilor agresive ruseşti. Totuşi, măsurile luate de NATO au încercat să menţină valabilitatea acestui acord, suspendat deocamdată. Sancţiunile impuse Federaţiei Ruse de către Uniunea Europeană şi de către Canada şi Statele Unite nu afectează direct acest acord. Mai mult, unele state din UE îşi întăresc cooperarea economică cu Rusia, iar Turcia achiziţionează sisteme de apărare antiaeriană S-400.
Iar dincolo de toate acestea, preşedintele american Donald Trump, cu o abordare extrem de realistă a relaţiilor internaţionale, este dificil de anticipat în decizii. De la condiţionarea prezenţei militare în anumite zone, la presiuni pentru investiţii mai mari în domeniul apărării. De reţinut că preşedintele Trump nu a făcut referire explicită la creşterea participării la proiectele de capabilităţi comune, ci la creşterea bugetelor pentru apărare şi a investiţiilor. Pare şi o posibilă neînţelegere a conceptelor şi a sistemului de apărare colectivă, dar şi un mesaj subordonat doar presiunii marilor producători de armament americani.
Pe de o parte, România ar vrea să se arate frumoasă, atractivă, propice investiţiilor, pe de altă parte, conştientizează fragilitatea securităţii în faţa unei Rusii agresive. Prezenţa militară ar putea fi o îngrijorare pentru unii investitori, dar generează siguranţă cetăţenilor proprii. Pentru cât timp? În ce condiţii? Greu de spus. Achiziţiile de tehnică militară americană ar fi trebuit să răspundă noilor cerinţe ale Administraţiei de la Casa Albă, dar reacţiile nu sunt prea vizibile.
Aşadar, pornind de la premisa că economia României are nevoie de investiţii din partea unor mari companii, relevante la nivel mondial, că securitatea regională este ameninţată de nerespectarea tratatelor internaţionale de către Rusia, că Uniunea Europeană, din care facem parte, nu are capacitatea de a-şi asigura propria securitate şi absorbţia de fonduri europene nu este suficientă, rezultă că România are o mare nevoie nu doar de prezenţă militară, ci şi de sprijin economic din partea partenerului strategic.
O teorie interesantă a strategiei „porcului spinos” vrea să dea o soluţie. Este viabilă, este ceea ce ne trebuie acum?
Putem analiza acest lucru doar după ce vom înţelege pe deplin teoria lui Arnold C. Dupuy, un profesor american, cu expertiză militară, care a fost cucerit de istoria formării şi consolidării statului român modern. Racordarea la noile tehnologii, adaptarea la noile câmpuri de luptă sunt noi provocări, iar importanţa unei capacităţi proprii de apărare, credibile şi descurajante nu poate fi contestată. Cu ce resurse, cât de mult sprijin poate primi România, de la cine şi de ce, sunt întrebări la care se caută şi trebuie să găsim un răspuns. Ce soluţii au găsit aliaţii noştri din Nord-Estul Europei, pot fi valabile şi pentru România, în ce condiţii?
