În prag de 1 Decembrie, România văzută de la Budapesta

Janos Barabas nu este încartiruit în disputele istorice tradiţionale, nici pradă ideologiei defetiste a discriminării maghiarilor şi secuilor de către români. De aceea mi s-a părut foarte interesantă abordarea sa, mai ales că motivul asumat de către analiza sa este tocmai înţelegerea celuilalt, a resorturilor interne şi a acţiunilor, din nevoia de a funcţiona în bune relaţii, pentru că nu e vorba despre un stat din lumea largă, ci de vecinul direct. Şi, poate, studii de asemenea factură, fără ură şi părtinire, dar mai aplecate spre cunoaştere profundă, ar fi  necesare tocmai pentru o cunoaştere reciprocă mai bună, care ar putea netezi asperităţile. Pentru că noi, românii, ştim mai bine scena politică americană, politicile britanice şi disputele la nivel european decât cunoaştem despre vecinii noştri, fie că vorbim despre Republica Moldova, Ucraina, Serbia, fie despre cei doi vecini europeni, Bulgaria şi Ungaria.

De altfel, textul său putea fi foarte lesne scris în România, dacă punem deoparte câteva imprecizii de date şi nume şi referinţa etnică pomenită - altfel marginală  şi, până la urmă, fără alte argumente solide în text. Faptul că opiniile relevate folosesc teme vehiculate pe larg în media din România nu e nici de blamat, şi nici nu poate plana ca vină asupra selecţiei autorului asupra elementelor pe care le consideră definitorii pentru perspectiva relaţiilor româno-maghiare. Din contra, cred că e instructiv ca exerciţiu să vedem cum suntem priviţi din exterior de către analişti oneşti, cu atât mai mult de la Budapesta, atunci când lăsăm deoparte sau punem între paranteze problemele istorice sau scărmănelile extremiste sau orientate, venind atât de la Budapesta, cât şi de la Bucureşti.

Janos Barabas foloseşte ca metodă o selecţie de anchete ale RISE Project pentru a extrage elementele care explică tipul de divergenţe între România şi Ungaria, a căror responsabilitate este reciprocă. El remarcă, corect, şi multe din propriile neajunsuri, chiar dacă o analiză completă ar fi reclamat recursul la numeroase alte surse şi elemente politice de prim plan. Totuşi, aceste „note adiţionale” au valoare prin dorinţa de apropiere a relaţiilor, prin recursul onest la analiză şi prin precizări personale corecte.

De aceea am şi procedat la analiza lor – nu la dimensiunea articolului şi nici pregătind o replică – dar şi intervenind critic acolo unde a fost cazul. Credem, totuşi, că e un punct bun de plecare şi că pe un asemenea tip de abordare deja se poate construi, explica, poate mai mult decât am făcut-o vreodată. Să subliniem, în egală măsură, că anumite cazuri particulare cunoscute, chiar dacă relevante, nu pot acoperi o explicaţie exhaustivă a fundamentelor relaţiilor româno-ungare şi a controverselor din cadrul lor. Personal, cred că o discuţie corectă despre loialităţi împărţite, despre acţiuni neprietenoase şi despre agende ascunse – percepute sau reale – trebuie purtată cu cărţile pe masă, deschis, în cadrul potrivit, pentru a clarifica, a comunica şi a reconstrui pe fundamente corecte relaţiile bilaterale.

Caracteristicile puterii politice din România. O abordare ungară

Articolul analizează şi identifică elemente de continuitatea de putere, tehnici şi leadership în privinţa elitei conducătoare româneşti dinainte şi de după Revoluţie. Analiza se referă la împletirea politicii, afacerilor şi serviciilor secrete, faptul că cooptarea noilor membri vine de la vârf, numai partea superioară a elitei reuşind să introducă noi actori în peisaj, care altfel nu pot ajunge în prim plan printr-o evoluţie graduală de jos în sus, naturală şi accesibilă oricui.

De asemenea, „grupul de putere restrâns” este reprezentat de Consiliul Suprem de Securitate(CSAT), care este mult prea mult asumat de autor ca un organism - fie şi informal - instituţionalizat, cu ierarhie şi un lider, preşedintele României, nicidecum ca un organism colegial de creare a convergenţelor în structurile de putere, preocupat strict de elementele de securitate naţională, cum este de fapt. Cazul CSAT-ului Băsescu-Ponta e relevant ca un contraexemplu, şi în mai mică măsură cel din perioada Iohannis – Dragnea.

Dar, în orice etapă istorică, rivalităţile Preşedinţie-Guvern/Premier au fost evidente şi au influenţat deciziile CSAT, iar guvernul politic – şi reprezentarea sa în CSAT prin principalele ministere - a influenţat deciziile în mai mare măsură decât prezenţa şefilor serviciilor de informaţii, a şefului Statului Major şi a consilierului pentru Securitate Naţională al Preşedintelui. Pentru orice analist care trece prin istoria CSAT, care nu este nici el stat în stat, această realitate este evidentă şi nuanţează, dacă nu infirmă complet susţinerile din text.

Documentul susţine greşit faptul că Strategia Naţională de Apărare a Ţării – emisă de Preşedinte - a identificat separatismul etnic orchestrat din exterior drept principala ameninţare de securitate. E adevărat că separatismul şi orchestrarea externă se află în spaţiul ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor de securitate din orice stat, cu un nivel mai mare sau mai mic de relevanţă. Documentul din 2015, ca şi cel din 2020, dar şi cele anterioare, nu pun subiectul, însă, în prim plan, în nici un caz nu este cea mai mare ameninţare de securitate internă a României, menţionată ca atare în documente. Este doar una dintre ameninţări, cu componenta de vulnerabilitate dată de scăderea coeziunii societale şi de politici care creează loialităţi alternative ale minorităţii maghiare către Ungaria - unele legitime, la nivel cultural, altele cu un grad mai mic sau mai mare de influenţă negativă asupra coeziunii societale a României (dar şi aici multe elemente ţin, poate, mult mai mult de Bucureşti decât de Budapesta).

România nu mai reacţionează direct la provocările influenţei economice şi politice a Ungariei, se spune în text, ci utilizează metode mai complexe – război hibrid, influenţarea publicului prin intermediul mass media, organizarea de provocări minore – Valea Uzului, măsuri de reglementare şi taxare diverse, procese şi propagandă politică. Din păcate, explicitarea acestor susţineri generale în text este mult prea redusă şi marginală. Altfel cred că Janos Barabas acordă o interpretare mult prea sofisticată unor intenţii prezumate, când face trimiterea la instrumente şi politici legitime, la dispoziţia oricărui stat serios.

Perfect de acord cu concluziile şi susţinerile autorului, potrivit cărora ar trebui să ne concentrăm mai mult pe politici şi relaţii de bună vecinătate, pe asistenţa mutuală pentru modernizare care ar trebui să prevaleze, mai ales în faţa provocărilor tot mai mari transfrontaliere. Am apreciat şi concluzia că, în ciuda divergenţelor foarte vizibile public, România şi Ungaria sunt interesate de cooperare şi au făcut-o constant chiar şi în momentele tensionate ale anilor 90.

Poate nu la fel de reuşită e observaţia că vecinii şi nu partenerii mai îndepărtaţi sunt interesaţi de reuşitele statelor cu care împart o graniţă comună: ar fi frumos să fie astfel, dar noi ştim că şi în Europa, în zona noastră, şi la nivel mai larg – vezi cazul Ţărilor Baltice, care împărtăşesc aceeaşi istorie şi aspiraţii, dar au ambiţii şi divergenţe relevante – tocmai vecinii au mai multă istorie şi mai multe rivalităţi regionale de împărţit decât statele de la mare distanţă, mai interesate de parteneriate stabile cu zone şi ţări cu care nu există divergenţe de nici un fel.

Sursă: Profimedia - Reuniunea informală a şefilor de stat sau de guvern, Sibiu, 9 mai 2019

Centralizarea şi omogenitatea etnică – caracteristicile României de la Independenţă

Janos Barabas îşi propune să analizeze cultura politică din România şi elementele de interes pentru Ungaria. În introducere, el afirmă că elita conducătoare a României a condus tradiţional prin centralizare, omogenizare etnică, stabilirea ţării pe poziţie de putere regională în materie de securitate şi la nivel energetic. Dacă în restul cazurilor se pot identifica elemente care susţin abordarea, omogenizarea etnică e greu de susţinut astăzi ca permanenţă, cel puţin după 1997, de la intrarea UDMR în Guvernul României, unde a rămas, sub diferite forme, până astăzi. Şi nu e susţinută nici de exemplele şi referinţele articolului.

E adevărat că susţinerea dispare după această menţiune generală şi nu se mai regăseşte în text, nefiind nici o intenţie, nici o permanenţă a analizei, deci poate fi considerată ca o formulă de intro care se bazează pe convingerile autorului sau pe gândirea general acceptată în Ungaria. Autorul nu insistă deloc în această direcţie, mai departe, nu acesta e scopul materialului său. Caracteristicile de această factură limitează, după părerea autorului, dezvoltarea şi modernizarea. România astfel centralizată e mai puţin deschisă economic regiunii. Economia reţelelor închise nu poate fi competitivă, pe termen lung, faţă de economia descentralizată din epoca IT sau de cea din interiorul UE. Aici cred că ar fi interesant de văzut explicaţiile şi înţelegerea autorului, dar şi experienţele contrare de descentralizare ale Ungariei, pe care le-ar putea prezenta.

Altfel materialul identifică corect numeroase trăsături ale ţării noastre: România este profund atlantistă de la mandatul lui Traian Băsescu, 2004-2014 (eu aş spune că e pro-europeană şi atlantistă chiar din 1997, de la tentativa ratată de intrare în NATO de la Madrid). Soluţia statalităţii române s-ar baza pe o combinaţie de putere militară şi investiţii americane în IT şi energie.(elementul UE şi relaţiile cu terţe state, inclusiv parteneriate strategice şi investiţii lipsesc, precum cea mai mare investiţie germană în industria auto şi de componente etc.).

Interesantă e şi prezentarea completă a conceptului de stat paralel, stat profund-deep state sau stat în stat, aplicat în cazul României. Nu înseamnă neapărat o structură paralelă de putere subterană, cât faptul că elita statului, de la independenţa din anii 1860 (sic!) a creat un stat supercentralizat cu ajutorul instituţiilor de forţă. Centralizarea ar fi fost decisă din cauza statutului economic, cultural şi etnic prea divergent (???). Modelul francez de secol 19 aplicat în România presupune că Parlamentul şi Guvernul sunt influenţabile de către un grup suprem. Creează, astfel, mai degrabă o putere centralizată restrânsă numeric decât centre alternative de putere, aflate în competiţie. Instituţiile de forţă coordonate de către Preşedinţie sunt prezente în partidele parlamentare, în afaceri, în media, şi nu există linii de separare între grupurile de interese, se menţionează în această prezentare.

Susţinerile din această parte au multe inexactităţi şi lipsesc referinţele. Personal nu am găsit nicăieri o asemenea caracteristică a modelului francez al statului modern. Şi aş fi fost fericit să găsesc mai mult, poate, din construcţia corpului funcţionarilor publici francezi în sistemul românesc din secolul 19. Altfel, textul ar trebui să ia în consideraţie şi formele de coeziune a provinciilor româneşti şi majoritatea etnică covârşitoare românească, ca şi proiectul comun de ţară şi realizările comune obţinute în secolul dinaintea Statului Naţional Unitar român.

Aici contează convergenţa elitelor româneşti din toate provinciile, pregătite la marile universităţi occidentale, dar şi influenţa majoră a ideilor Franţei, mai întâi codurile napoleoniene şi formula convenită între marile puteri a Regulamentelor Organice - primele constituţii ale statelor române - apoi Revoluţia burgheză şi modernizare după modelul lui Napoleon al III-lea. Aceste fapte au dus la simultaneitatea de reacţii în toate provinciile româneşti şi la atingerea tuturor obiectivelor – modernizarea statului după 1848, unirea mică 1859, principe străin, Independenţa de stat, Regatul, Unirea Mare după desfiinţarea imperiilor în Primul Război Mondial şi recunoaşterea frontierelor statului naţional unitar român 1918-1920.

Stat profund, stat paralel, statul din interiorul statului

Dacă am plecat cu relevanţa statului paralel de la originile istorice ale secolului al XIX-lea – fără a vorbi măcar de Masonerie şi rolul său în constituirea statului modern - documentul insistă asupra unui alt element extrem de recent: Acordul de cooperare al SRI cu DNA „care iniţiază urmăriri penale împotriva politicienilor”. „Oameni apropiaţi CSAT” sunt prezenţi în mari companii şi în mass media.

Ca exemplu este adus cazul formării Guvernului PNL-Orban legat de această cooperare: Dan Barna-USR nu a fost de acord cu acest guvern, dar mass media apropiată CSAT a determinat o campanie împotriva sa în care a fost acuzat de abuz de putere ca şef de proiecte UE şi avantajând membrii familiei sale, cu poziţii bine plătite, şi a falsificat documente.(fără notă sau trimitere). Acesta a reacţionat şi s-a pliat pe solicitarea sistemului, care l-ar fi promovat pe Ludovic Orban, „un apropiat al CSAT şi favorit al Preşedintelui”. Despre contradicţia dintre supremaţia CSAT în ierarhia de putere din România şi modul de a-l privi ca instituţie cu conştiinţă de sine distinctă de membrii săi, ca vârf al puterii oculte din România, care este, în acelaşi timp, situată totuşi la nivelele neinstituţionale ale statului paralel, merită să discutăm mai pe larg mai jos.

Cred că referirea la celebrul Acord validat în CSAT, când corupţia a fost identificată drept ameninţare la adresa securităţii naţionale, este un subiect pe care l-am înregistrat şi în România, cu diverse nuanţe, îmbrăţişat fie de politicieni corupţi, fie de adepţii ideii că votul domină orice - permite ignorarea oricăror reguli prestabilite, şi angajamente, şi respectul faţă de lege - dar şi de oameni şi analişti decenţi şi de bună credinţă, care privesc nuanţat şi identifică şi abuzurile declanşate de aplicarea ilegală şi nelegitimă a unui asemenea acord. Altfel e reducţionist să constaţi că statul paralel – a cărui existenţă ar fi perenă – ar avea această bază. Critica este însă, mai degrabă, una personală, trebuie acceptat că această percepţie e înrădăcinată într-o parte importantă a societăţii româneşti şi mai ales a clasei politice.

Totuşi implicaţiile Acordului sunt restrânse, la scara istoriei. Încercările de extindere a puterilor instituţionale şi para-instituţionale, aberaţiile sau abuzurile sunt drastic şi rapid sancţionate. Sunt excepţii mai degrabă decât reguli, aşa cum sunt relevate aici. De altfel şi textul relevă corect, cu referire la bibliografia Harvard, că nu rareori, statul profund, stat paralel, statul din interiorul statului este, de fapt, reflectarea unor interese perene ale statului ca atare. Poate o Mare Strategie, am spune noi, poate chiar sprijinul naţiunii pentru un anumit corpus de idei, principii şi valori, poate este chiar esenţa statului naţional, gândit constructivist şi instituţional.

Ideea unor structuri de putere paralele, operate dincolo de structurile de conducere politică ale statului, cu agendă proprie şi obiective proprii – vezi instituţionalizare şi conştiinţă de sine, de ce nu – sunt, însă, greu de susţinut: pentru a ajunge la nivelul de decizie strategică, e nevoie de deţinătorul puterii politice, nu de un substitut sau de o influenţă, chiar şi prin constrângere ilegală, a decidentului de drept. Istoria ne arată că asemenea formule nu pot dăinui, iar cazul controlului exterior Executivului nominal, vezi modelul de putere instituit de către Liviu Dragnea, nu poate subzista prea mult tensiunilor interne cărora le dă naştere în partidul politic titular.

Statul paralel, o discuţie necesară la nivelul societăţii româneşti

Altfel, nu putem ignora nici cealaltă abordare românească care susţine cu argumente faptul că nu există un stat paralel, poate fi  vorba despre statul vertical, suma instituţiilor, normelor, regulilor, funcţionalitatea statului, coeziunea statală. Statul serios, sau statul pur şi simplu, cu armata de funcţionari publici, cu instituţii şi obiective instituţionale stabile legal prin norme, cu referenţiarul dat de angajamente şi reguli consfinţite internaţional, un corp de elită care administrează România, sub orice putere politică, cea căreia îi revine sarcina să dea direcţiile şi opţiunile proprii. Un stat care lucrează împotriva politicienilor aleşi nu poate să existe şi să funcţioneze pentru că are conştiinţă de sine independentă, ci doar pentru că apără legalitatea şi corectitudinea.

Teza statului paralel este foarte vehiculată şi dezbătută şi teoretic, dar şi politic şi ideologic în multe colţuri ale lumii. Puterea subtilă, intrisecă, a statului construit, instituit şi funcţional nu trebuie confundată cu o formulă de putere izvorâtă din locuri absconse, dincolo de stat. Asemenea abordări ne împing aproape de teoriile conspiraţiei, de elemente de capturare a statului, de tezele masoneriei globale şi a grupurilor oculte, eventual cu influenţe externe.

E o teză discutabilă în România de astăzi, nu avea cum să nu fie utilizată ca argument inclusiv de către analiştii oneşti, dar e greu de consacrat istoric. Interesul naţional, existenţa statului, jurăminte, limitarea puterii politice de către reguli, angajamente preexinstente, justiţie, stat de drept sunt explicaţii mult mai plauzibile şi bazate pe însăşi Constituţia şi eşfodajul instituţional existent. În opinia autorului analizei despre România văzută de la Budapeta, nu e de ignorat discuţia despre statul paralel, în forma prezentată, şi nu putem să nu fim de acord.

Trebuie să spunem că tema statului paralel nu e lămurită pe deplin nici în România. Dar sigur nu poate să fie caracteristica şi determinarea puterii politice în România, mai ales în timp, la scară istorică, cât timp instrumentarul reclamat a fi cel de putere e lupta anticorupţie şi un protocol nepublic încheiat în ultimele decade şi anulat deja de mai bine de 5 ani de către Curtea Constituţională (deşi era bine să fie menţinută substanţa, nu şi modul de valorificare a instrumentului de cooperare între instituţiile statului, sancţionându-se abuzurile şi pe cei care au abuzat de acest document).

Autorul insistă, totuşi pe o nuanţă, care relevă propriile înclinaţii pro-americane. El susţine clar şi fără echivoc faptul că în SUA nu exită stat paralel. Motivaţia ţine de legislaţia, transparenţa, expunerea publică, faptul că cetăţenii, politicienii şi instituţiile pot reacţiona împotriva acestor instrumente de influenţare şi distorsionare a statului. Acesta e un bun argument de folosit şi de către România şi simpla reparaţie şi reechilibrare de putere în România poate fi relevantă în dezbaterea româno-ungară despre statul paralel drept caracteristică a statului român. Rămân la părerea că împingerea argumentului la nivel istoric este puţin cam hazardată, oricum nesusţinută de argumente şi referinţe credibile.

Trei cazuri de referinţă pentru relaţiile româno-ungare şi natura puterii din România

Cazurile pe care se întemeiază analiza lui Janos Barabas sunt trei:

1. Cazul Teldrum. Oameni din fosta securitate deveniţi oameni de afaceri, cu acces la instrumente de putere – inclusiv reprezentanţi ai serviciilor de informaţii, diplomaţi ai Ambasadei României în Ungaria. Ei au activităţile majore în Ungaria, sunt consideraţi grupul care guverna afacerile româno-ungare. Autorul are, astfel, motive să creadă că acest grup ar gestiona şi determina natura relaţiilor bilaterale oficiale dintre România şi Ungaria.

Personal, nu am cunoştinţă de acest grup. Iar în perioada în care cunoşteam lucrurile la nivel strategic, sigur nu un asemenea grup determina relaţiile dintre România şi Ungaria, ci în mai mare măsură relaţiile din context european şi al PPE dintre Traian Băsescu şi Viktor Orban. Şi ele erau relaţii mult mai bune decât se vedea public.

2. Cazul „coşmarului extremismului ungar” şi al „alianţei ruso-ungare” împotriva României. Este vorba despre răspunsul României la politicile naţionale ale Ungariei. Mass media publică elemente despre extremismul naţionalist ungar şi posibila alianţă anti-românească.

Faptul că mass media a fost interesată de politicile naţionale ale Ungariei în tot bazinul carpatic, şi mai ales în România, este o abordare legitimă. Sigur, pot fi şi reverberaţii istorice – alianţa revizioniştilor de după Primul Război Mondial a fost considerată o ameninţare pentru România, de unde formarea Micii Antante şi a Parteneriatului Strategic România-Polonia. Ideea poate a fost bună, teoretic, dar s-a dovedit marginală şi nepotrivită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Am apărat statutul Ungariei de partener serios în cadrul UE – până la actele de centralizare şi acţiunile antidemocratice, sancţionate la nivel global de toate democraţiile europene şi de peste Ocean. Am susţinut şi continui să susţin că Ungaria este un aliat loial în cadrul NATO – în ciuda utilizării acestui statut de membru în blocarea cooperării NATO-Ucraina, pe baza forţării soluţionării unor chestiuni bilaterale, care ies din uzanţele instituţiilor multilaterale. Am respins teoriile conspiraţiei şi sentimentul de cetate înconjurată pentru România ale diferiţilor autori fără şcoală din România – vezi cazul Alexandru Cumpănaşu. Cum am criticat şi anumite tendinţe ale actualului lider de la Budapesta de a se juca cu focul, de a se erija în mediator între SUA şi Rusia, de a prelua şi asuma componente din aşa numitul conservatorism rus şi de a pătrunde în Clubul Valdai. Cred că a fost un joc cu risc mare, şi reflexiile percepţiilor faţă de aceste acţiuni s-au văzut şi în presa română, şi la nivelul analizelor legitime şi corecte de pretutindeni.

Percepţiile din România şi din vecinătate sunt şi efecte naturale ale acţiunilor şi politicilor ungare. Nu pot fi negate sau respinse, iar în România presa e liberă, nu coordonată de stat. E adevărat că disputa cu Ungaria e un subiect facil, uşor de abordat la nivel de can-can şi la fel de uşor de prizat şi escaladat de către presa bulevardieră. Dar acest comportament e favorizat de multe din pornirile anti-democratice din politica internă de la Budapesta, ca şi de o serie de gesturi neprietenoase faţă de România care nu sunt în măsură să apropie relaţiile bilaterale.

Relaţia reală dintre România şi Ungaria este însă mult mai bună decât o arată aparenţa - vezi gestiunea centenarului Trianon de către MAE român şi Bogdan Aurescu şi evitarea fricţiunilor inutile. E adevărat că votul din Parlamentul României asupra sărbătorii Trianonului, cu toată opoziţia Preşedintelui Klaus Iohannis şi a Guvernului actual al României, nu e neapărat cel mai bun contra-argument al unui comportament pe deplin responsabil la Bucureşti. Ci este tot expresia unui act populist şi de campanie, cu valoare de întrebuinţare mai degrabă internă decât cu relevanţă bilaterală.

Apreciez şi merită să fie subliniată susţinerea şi crezul de conştiinţă al lui Janos Barabas potrivit căruia extremiştii români şi maghiari sunt o adevărată ameninţare a democraţiilor în statele noastre. Referinţa este şi la cazul Cibi Barna, şi la Jobbik şi filialele din România (susţinere 5% din maghiarime) şi la HVIM. Şi întreaga investigaţie prezentată, cu legăturile financiare ruse, este meritul autorului şi este de salutat.

El susţine şi că ameninţarea e exagerată de partea română. Cred că e o percepţie, la rândul său, exagerată prea mult şi nemeritat. Chiar nu e o chestiune atât de relevantă şi prezentă la nivelul României, cel puţin în Capitală, la nivel de decidenţi strategici – chiar dacă sensibilităţile sunt mai importante în Transilvania şi se văd la nivelul liderilor ardeleni de origine de la Bucureşti. Altele sunt preocupări mult mai importante: corupţia care afectează şi maghiarii din România ca şi din justiţia românească, revendicările de imobile pe acte false, eventual din perioada hortystă, despăgubirea dublă a bunurilor pierdute de maghiari în România, problemele legate de aranjamentul vizând Fundaţia Gojdu – acolo unde avem şi propriii noştri faliţi responsabili.

Peste toate, percepţiile negative la adresa politicilor naţionale ale Ungariei sunt mult mai prezente atunci când vorbim despre declaraţii considerate jignitoare făcute de către oficiali ai statului ungar, acţiuni nediplomatice şi menite mai degrabă să îndepărteze cele două state şi pe cetăţenii lor, decât să-i apropie şi să împingă spre formule de consolidare a reconcilierii istorice. O analiză completă a susţinerilor oficialilor unguri în România, unde circulă liber şi fără întâlniri cu oficialii de la Bucureşti, poate fi edificatoare şi poate fi un atelier de lucru important pentru partenerii unguri, în efortul de reapropiere necesar între noi.

3. Tehnicile de putere din România actuală. Cu participare maghiară.

Referirile de aici sunt la Digi TV şi la Zoltan Teszari. Dar şi la Peter Imre şi legătura cu Cambridge Analytica – care nu a făcut nici o activitate în România. Aici se susţine că ALDE al lui Călin Popescu Tăriceanu (nu Ion P.Tăriceanu cum apare în text!), a fost favorizat.

E vorba, fireşte, despre cazuri marginale, dar şi de atacuri ale mass media nerelevante. Teszari nu reprezintă interese maghiare şi Digi TV e asociat deseori cu serviciile de informaţii şi statul paralel din România de către zona critică la adresa acestor evoluţii interne de la Bucureşti. Iar ALDE o fi prietenos faţă de Ungaria, cum susţine textul (deşi am nenumărate date contrare). Dar e nerelevant în contextul raportului de putere din România şi nu a fost atacat pentru acest motiv sau pentru legătura cu Imre. Ci mai degrabă pentru susţinerea până în pânzele albe a lui Liviu Dragnea şi pentru corupţia majoră din rândurile sale, protejată de votul PSD în Parlament, în etapele anterioare, prin neridicarea imunităţii inclusiv a liderului de partid, pentru ca oamenii din vârful partidului să nu ajungă în faţa instanţelor.

Sursă: Profimedia - Summit-ul UE de la Bruxelles, 12 decembrie 2019

Concluzii pentru lansarea unei dezbateri interne şi unor clarificări româno-ungare

Susţinerile lui Janos Barabas sunt interesante, şi pot constitui oricând un punct de plecare pentru nevoia de explicaţii şi clarificări. Însă ele trebuie să fie reciproce. În plus, ideea de a pune stadiul relaţiilor bilaterale, mai mult sau mai puţin tensionate, pe seama unei dominaţii în România a unui stat paralel şi implicării fostei Securităţi în politica actuală, eventual sub forma statului paralel, e excesivă, chiar nepotrivită. Chiar atât să rezulte dintr-o analiză, fie şi implicită şi subliminală a vinovăţiilor?

Continuitatea puterii actuale cu implicarea fostei Securităţi este la fel de ireală ca şi a discuta astăzi despre continuarea politicii fostului Partid Comunist în vreun partid actual. Sunt elemente de propagandă folosite încă, şi în România, dar marginal, şi fără obiect, de ani buni. Apoi referinţele etnice din text, chiar şi aşa, marginale, sunt fără obiect într-o Românie cu un preşedinte etnic german – dar nu rareori mai român decât majoritatea românilor – cu un şef de serviciu de informaţii SRI de aceeaşi etnie, cu şeful urgenţelor civile de ani buni un român palestinian – Raed Arafat, altădată cu cel mai înalt rating al unui conducător de instituţie în funcţie, cu primari aleşi de origine germană, franceză şi nenumăraţi români din diaspora sau născuţi în străinătate şi repatriaţi care ocupă locuri în Parlament şi în mai toate funcţiile publice. Incomparabil ca nivel de deschidere politică europeană şi de incluziune cu Ungaria lui Viktor Orban, despre care articolul tace pe deplin, ignorând interdependenţa relaţiilor româno-ungare şi relevanţa acţiunilor ambelor părţi oficiale deopotrivă, dar şi faptul că reacţiile sunt motivate şi de acţiuni prezente ale liderilor curenţi, nu de moşteniri şi continuităţi greu de susţinut.

Serviciile de informaţii reflectă, şi ele, societatea aşa cum e, cu propriile rupturi şi diferenţe de percepţie şi de opţiune. Nimic nou, şi e normal. Ba, mai mult, structurile de forţă în întregul lor au aceleaşi opţiuni distincte care se reflectă proporţional în interiorul lor aşa cum sunt reflectate în întreaga societate românească. Apoi, nu trebuie uitat că, la fel ca în Ungaria, şi în România apar rupturile generaţionale, culturale şi educaţionale ale foştilor ofiţeri de intelligence. Unii erau securişti, în aparatul represiv de poliţie politică al lui Ceauşescu, alţii funcţionau relativ profesionist în comerţul extern, unii au intrat în afaceri, alţii nu.

Şi oamenii de afaceri de succes nu sunt nicidecum interesaţi de partea de intelligence. Şi majoritatea nici nu au incidenţă cu serviciile de informaţii, că lucrează la nivel intern sau extern. Unii le caută şi încearcă contacte, când au interese ce necesită sprijinul şi securitizarea de către serviciile de informaţii, pe lege, a secretelor de fabricaţie şi de producţie. Iar la nivelul serviciului de informaţii interne ale României, într-un fel a fost constituit SRI-ul lui Măgureanu, altă cultură şi alţi oameni s-au aflat în SRI-ul lui Maior şi cu totul alţii (şi aici generaţii succesive) în SRI-ul lui Hellvig sau SIE al lui Gabriel Vlase - caracterizate mai degrabă prin discreţie şi subtilitate decât de asumarea publică că ar deţine puterea sub orice formă. Nu trebuie uitat că, datorită vârstei de pensionare redusă, aceste instituţii ard generaţiile mai repede decât societatea în întregimea sa. În plus, există o ruptură directă şi imediată între foşti şi actuali, iar această regulă crează mai degrabă tensiuni decât continuităţi vinovate la nivelul foştilor şi actualilor angajaţi la nivelul acestor  instituţii.

Altfel, cred că aici suntem şi victimele unor percepţii faţă de afirmaţii greşite şi neavenite, făcute chiar şi în perioada anterioară, cea a cooperării DNA cu SRI. Am avut afirmaţii neserioase, nesusţinute şi exagerate, mai degrabă apanajul de culise ale unor figuri precum generalul politic Gabriel Oprea (provenit din maior lăsat la vatră). Un neavenit în politică şi în prim planul controlului şi responsabilităţilor vizând comunitatea de informaţii, în perioada cât a fost vicepremier, un personaj cu ambiţii nepermise la gradul său de pregătire, un om care a pierdut doctoratul propriu (obţinut în acelaşi an cu gradul de profesor universitar şi conducător de doctorat) şi cele ale unei mari părţi a doctoranzilor săi pe motiv de plagiat şi care e în prag de condamnare în propriile sale dosare. Halal conducător al statului paralel, cum obişnuia să se erijeze!

Dar nu e el de vină, atâta a înţeles din politică şi din putere, la nivelul său de pregătire şi lecturi, şi nu e în nici un caz vreun referenţial în România. Nu ar fi trebuit niciodată să ajungă la acest nivel în politica românească, şi aici plătim cu toţii ca imagine – mai grav chiar instituţii întregi – pentru erori de ierarhie şi întâmplări politice în România tranziţiei. Şi asta este resposabilitatea României.

Altfel, Janos Barabas ne propune un text interesant şi edificator asupra modului în care suntem văzuţi de oamenii oneşti din Ungaria vecină, un text care poate fi un punct de plecare pentru o dezbatere aşezată şi un început de clarificare a percepţiilor despre România receptate la Budapesta şi o iniţiere constructivă a unui proces de relansare a relaţiilor bilaterale. Un bun proiect pentru al doilea centenar al statelor naţionale român şi ungar, plămădite acum un secol în frontierele recunoscute internaţional astăzi!