30 septembrie 2020

În Nagorno-Karabah a început un nou război armeano-azer

Sandu Valentin Mateiu

Nemulţumit de tergiversarea negocierilor, dar şi din motive politice interne, preşedintele azer, Ilham Aliiev a decis începerea războiului dintre Azerbaijan şi Armenia, declanşând ofensiva împotriva separatiştilor armeni din Nagorno-Karabah. Turcia este alături de Baku, acordându-i sprijin militar şi încurajându-l să înceapă acest conflict. Armenii au reacţionat, ca de obicei, dur, pentru ca azerii, copleşiţi de pierderi, să se retragă, dar, de această dată, implicarea turcă, mai ales cu drone, a complicat situaţia. După două zile de lupte, situaţia pe front este în cumpănă: azerii nu au realizat o străpungere decisivă, dar nici armenii nu au reuşit să îi respingă complet şi să le provoace pierderi grele, ei înşişi având pierderi pe care nu le pot susţine. Întrebarea este dacă situaţia se va stabiliza, ajungându-se, din nou, la o fragilă încetare a focului sau va escalada? Această decizie este una politică, care se va lua la Baku, după consultări cu Ankara, situaţia de pe front urmând să deţină un rol important în adoptarea cursului de acţiune. Ne limităm să prezentăm situaţia militară generală şi evoluţiile militare actuale, partea politică şi diplomatică fiind obiectul altor analize.

Sursă foto: Mediafax

Situaţia generală.

Conflictul armeano-azer din Nagorno-Karabah are ca miză această regiune muntoasă, adiacentă Armeniei, locuită majoritar de către armeni, dar trecută, în timpurile sovietice, ca regiune autonomă, în cadrul RSS Azerbaidjan. În perioada dispariţiei imperiului sovietic, armenii din Nagorno-Karabah, ajutaţi de cei din Armenia, au înfrânt militar pe azeri, într-un conflict dur, marcat de crime de război şi epurări etnice, azerii din regiune refugiindu-se în Azerbaijan, aşa cum şi armenii din Azerbaijan s-au refugiat în Armenia. În vederea obţinerii unei poziţii defensive puternice, forţele armene au ocupat teritorii azere adiacente Nagorno-Karabahului, astfel încât s-a creat o linie de apărare continuă, în general pe direcţia nord-sud (cu o prelungire, în nord, pe direcţia est-vest), armenii ocupând regiunea muntoasă, iar poziţiile azere fiind expuse în terenul relativ plat de la poalele munţilor. Călcâiul lui Ahile pentru Nagorno-Karabah îl reprezintă coridorul Lacin, care leagă capitala regiunii, Stepanakert, de Armenia, pe direcţia est-vest, din Şuşa în Lacin, un adevărat „cordonul ombilical”, acesta fiind protejat chiar prin teritoriile adiacente azere cucerite de armeni. Astfel, azerii au în faţă o fortăreaţă montană, pe direcţia nord-sud (cu flancul nordic, muntos, pe direcţia est-vest, iar cel sudic la frontiera cu Iranul), linia de contact urmând o linie paralelă, pe la poalele acestora, ei fiind obligaţi să ia cu asalt aceste înălţimi. Această linie montană este străpunsă de doar câteva văi pe direcţia est-vest, care canalizează orice atac azer, atât terenul de la poalele munţilor, cât şi aceste intrări în văi fiind adevărate câmpuri ale morţii, orice ofensivă fiind întâmpinată cu focul coordonat de observarea optim asigurată de poziţiile de pe aceste înălţimi. Armenii, ca şi azerii, şi-au organizat apărarea în adâncime, pe mai multe linii de apărare, cu lucrări genistice elaborate, în care infanteria, tehnica blindată, precum şi artileria sunt protejate. În spatele acestui dispozitiv, se află forţele de manevră ale armenilor, care trebuie să blocheze orice ofensivă a azerilor care ar putea trece de aceste linii de apărare. Pe lângă acest avantaj al terenului, armenii au avantajul liniilor interioare de comunicaţii (şoseaua M11), dar acesta poate dispărea rapid, dacă azerii realizează întreruperea acesteia, ocupând-o sau reuşind să o aducă în bătaia artileriei, în urma unei ofensive limitate. În acest dispozitiv static, un pericol deosebit îl reprezintă capacitatea de observare (şi corectare a tirului artileriei) de către drone, de unde folosirea extensivă de către ambele părţi a acestora, rezultând necesitatea ca apărarea antiaeriană a trupelor să fie capabilă să angajeze şi asemenea ţinte greu de detectat. Azerii au investit în drone (ca, de altfel, şi armenii), dar apărarea antiaeriană armeană a făcut faţă până acum. Dezechilibrul a fost realizat de folosirea dronelor turce (conduse de către militari turci? asta ar însemna o implicare directă, chiar dacă este greu de dovedit) care, şi pe fondul superiorităţii în războiul electronic, repetând lecţia din Libia (unde s-au dovedit superioare sistemelor de război electronic şi de apărare antiaeriană ruseşti), au atacat sistemele de apărare antiaeriene armene (sisteme cu rază scurtă de acţiune 9K33 Osa), trecând, apoi, la lovirea tehnicii blindate, a artileriei şi sistemului de asigurare logistică (depozitele de muniţii). Armenii trebuie să găsească o soluţie rapidă[1] la această ameninţare, altfel vor avea pierderi mari, pe care nu şi le pot permite. În ansamblu, aceasta este problema armenilor: dezechilibrul major faţă de adversarul azer la capitolul demografic, care se reflectă în efectivele trupelor luptătoare armene unite (Armenia şi Nagorno-Karabah), chiar dacă, pe hârtie, acestea sunt separate. În plus, diferenţa de buget este uriaşă, practic bugetul militar azer fiind cam la fel cu întreg bugetul armean. Armenia a făcut faţă acestei situaţii prin alianţa strânsă cu Rusia, în cadrul OTSC (dar, în cadrul acesteia, Rusia se obligă să apere doar Armenia, nu şi Nagorno-Karabah, a cărei „independentă” nu o recunoaşte) şi printr-o politică judicioasă de înzestrare, căutând să menţină, cât de cât, o apropiere cantitativă, compensând, însă, prin calitatea trupelor sale, mai bine pregătite şi motivate, mai ales a celor din Nagorno-Karabah, într-o bună tradiţie militară. De aceea, faptul că jihadiştii sirieni ar putea fi dislocaţi în Nagorno-Karabah de către Turcia (informaţiile încep să se confirme, Reuters) reprezintă, dincolo de o încălcare a normelor internaţionale, un pericol real pentru militarii armeni, jihadiştii ridicând capacitatea combativă a infanteriei azere. Ambele tabere sunt înzestrate, în principal, cu armament sovietic, achiziţiile azere de armament străin, deşi notabile, nereuşind să afecteze echilibrul. Ambele părţi au avioane de sprijin cu foc a trupelor terestre (close air support), Su-25, dar, din nou, terenul defavorizează folosirea  intensivă a acestora. Relativ de curând, Armenia a achiziţionat patru avioane Su-30 SM, fapt ce îi dă o şansă în plus pentru obţinerea supremaţiei aeriene, azerii având doar avioane MiG-29, deşi acestea sunt mult mai multe (15). Supremaţia aeriană este, ca oriunde, cheie în acest conflict, posibila implicare a avioanelor F-16 turceşti reprezentând un pericol deosebit pentru Armenia, fapt pentru care Erevanul a ameninţat cu atacuri de răspuns cu rachete sol-sol Iskander. În actuala înfruntare, ca şi în trecut, mai ales azerii (dar şi armenii), au folosit intensiv artileria, inclusiv pe cea reactivă cu bătaie lungă, pentru a lovi dispozitivul de apărare al adversarului, în adâncimea acestuia, dar şi infrastructura strategică, precum şi obiective civile (fiind lovite şi localităţile, fapt ce a produs victime civile). Terenul dictează, în mare parte, planul de atac: „fortăreaţa scoica” NK poate fi cucerită printr-o dublă învăluire, din nord, pe direcţia vest/sud-vest şi din sud, pe direcţia vest/nord-vest, pentru a tăia „cordonul ombilical”, coridorul Lacin-Şuşa. Trebuie avut în vedere că, fireşte, armenii nu au numai un dispozitiv static de apărare, ci forţe de manevră, excelând la apărarea mobilă (în general, la mobile/maneuver warfare). În pofida superiorităţii cantitative în militari, tancuri şi artilerie, azerii nu au capacitatea de a efectua cu succes o ofensivă de asemenea anvergură. Însă, orice atac azer va urma aceste direcţii, aşa cum se întâmplă şi în actuala ofensivă. Având în vedere că centrul de greutate este terenul, dar nu întreg Nagorno-Karabahul, ci o porţiune semnificativă de teren, destul pentru a produce sentimentul unei victorii, în plan intern, şi să ducă la relansarea negocierilor, forţând Erevanul la concesii, obiectivul oricărei ofensive este vizibil: în scopul acaparării a cât mai mult teritoriu, o ofensivă limitată pe cele două direcţii, cea din sud fiind avantajată de terenul mai accesibil, iar cea din nord aducând avantajul că, odată ajunsă la liniile de comunicaţii armene (M11), întorcând dispozitivul de apărare, situaţia apărătorilor devine dificilă. Pentru armeni, obiectivul este respingerea ofensivelor azere aproape de linia de declanşare a acestora (actuala linie de contact), cu pierderi cât mai mari pentru azeri, care să descurajeze trecerea la un război de uzură, pe care Armenia nu şi-l poate permite. Însă, intervenţia directă a Turciei, mai mult decât cea actuală (drone, jihadiştii sirieni), va trezi o reacţie dură armeană (Turcia, nu Azerbaidjanul reprezintă ameninţarea existenţială pentru Armenia) şi a aliaţilor săi, aşa că rezerva strategică a trupelor Nagorno-Karabah o reprezintă trupele Armeniei, iar rezerva Armeniei o reprezintă aliatul OTSC, Rusia. Aşa se explică mobilizarea generală din Armenia, nu generată doar de cea parţială din Azerbaidjan, ci prin pericolul cvasi prezent al implicării directe a Turciei. Armenia este obligată să termine repede criza, neputând să-şi permită un război de uzură, pentru că nu poate absorbi pierderi umane mari şi nu poate accepta efectele asupra economiei sale (în acest sens, există multe similarităţi între situaţia politico-militară a Israelului în Golan, în 1973, dar şi în 1967, şi cea a Armeniei, în Nagorno-Karabah). Azerbaidjan trebuie să obţină o porţiune de teren, oricât de mică ar fi acesta. 

 

Acţiunile militare

Ca şi cele anterioare, ofensiva azeră a început cu un baraj de artilerie de-a lungul întregii linii de contact, urmată de atacuri de tatonare (şi de diversiune, în cadrul unor operaţii de modelare) de-a lungul acesteia, dar atacurile principale au fost în sud şi nord, pe cele două direcţii menţionate. Foarte probabil, armenii nu au fost surprinşi, dovadă fiind acţiunile politice (întâlniri între lideri) şi militare (dueluri de artilerie) anterioare ofensivei. Noutatea, de această dată, a fost nu atât folosirea intensivă a dronelor (au mai fost folosite, inclusiv muniţie inteligentă), ci folosirea cu succes a dronelor turce, acestea punând în dificultatea apărarea antiaeriană, în general, trupele din dispozitivul de apărare de la linia de contact. Azerii au folosit şi manevra pe verticală, încercând, probabil, să lanseze desant aerian (probabil, forţe pentru operaţii speciale) în anumite poziţii care să le asigure observarea (în vederea corectării tirului artileriei) sau a unor puncte obligatorii de trecere, dar au eşuat (trei elicoptere au fost doborâte de armeni). După lupte grele, armenii au oprit ofensiva din sud, la Fuzili, şi i-au respins pe azerii până la linia de contact. În nord, azerii nu au reuşit să cucerească muntele Mrav, dar pe direcţia principală est-vest se dau lupte grele la Martakert, armenii nereuşind să oprească, complet, ofensiva azeră. În dimineaţa zilei de 29 septembrie, azerii au reluat barajul de artilerie care precede ofensiva infanteriei şi tancurilor (deşi nu excelează în coordonarea acestora, respectiv în sprijinul cu foc de artilerie), armenii pregătindu-se de respingerea unui atac masiv atât în nord, cât şi în sud. În valul de dezinformări, fiecare parte lăudându-şi victoriile, apar câţiva indicatori clari: ocuparea localităţilor, respectiv a poziţiilor adversarului. Astfel, până acum, dincolo de imagini care arată tehnica distrusă şi forţa umană nimicită, nu avem documentată ocuparea de către azeri a unor localităţi, respectiv a unor poziţii importante armene. Chiar dacă vor opri ofensiva, misiunea armenilor nu se va fi încheiat, obiectivul lor fiind producerea de pierderi azere atât de mari încât Baku să renunţe cu totul la ofensivă, netrecând la război de uzură. În plus, dincolo de implicarea actuală (drone, intelligence, consiliere, jihadişti), sabia lui Damocles a unei intervenţii directe turce complică situaţia Erevanului. Oricum, Rusia veghează, fiind gata să se implice, dacă Ankara face acest pas decisiv. Pericolul escaladării este vizibil, dar chiar şi fără escaladare, armenii trebuie să forţeze respingerea rapidă a ofensivei azere, provocând acestora pierderi cât mai mari, în timp ce azerii trebuie să cucerească şi să păstreze sub controlul lor măcar o porţiune mică de teren, chiar dacă nu reuşesc o străpungere decisivă. Acesta este contextul militar în care se vor lua deciziile politice la Baku, Ankara, Erevan şi Moscova (şi în acest caz, Vestul nu prea are un cuvânt de spus, cu SUA în retragere voluntară şi UE promovând putere soft).        



[1] Se pare ca soluţia a fost găsită, existând informaţii ca sistemele antiaeriene S 300 ale Armeniei au fost dislocate în Nagorno – Karabah.