În ce direcţie se îndreaptă Serbia în 2021, având în vedere ultimele decizii adoptate în politica sa externă şi de apărare?

Într-un astfel de context, este de remarcat că, anterior, Serbia şi-a arătat în repetate rânduri poziţia de aliat al Rusiei cu privire la anexarea Crimeii. Iată că şi în acest caz Serbia dovedeşte că are poziţia unui aliat devotat al Rusiei, refuzând din nou să urmeze poziţia adoptată la nivelul UE, cu toate că este organizaţia la care doreşte să adere. În acelaşi context, este de remarcat că niciun alt stat balcanic nu s-a alăturat Serbiei la votul împotriva rezoluţiei, Bosnia şi Herţegovina (BiH) fiind totuşi printre ţările care s-au abţinut,

Nu trebuie omis faptul că, în 2016, fostul ministru de externe al Serbiei, Ivica Dačić , a explicat că „ar fi dificil să menţină relaţii atât de bune cu Rusia dacă s-ar alătura susţinerii adoptării rezoluţiei”. Ca urmare, este obligatoriu să nu se treacă cu vederea că poziţia adoptată de Belgrad depinde, în mare măsură, de faptul că Rusia sprijină Serbia în procesul de nerecunoaştere a independenţei Kosovo. Este semnificativ şi că, în 2014, Serbia nu s-a alăturat sancţiunilor adoptate de UE şi impuse Rusiei ca urmare a conflictului din Ucraina.

O astfel de poziţie, favorabilă Moscovei, are la bază şi faptul că Rusia a condamnat, în mod regulat, declaraţia de independenţă a Kosovo faţă de Serbia şi a votat în repetate rânduri împotriva solicitărilor liderilor de la Priştina de a se alătura organizaţiilor internaţionale, atitudinea Rusiei fiind în conformitate cu obiectivele şi politicile Belgradului.

Cu toate acestea, în calitate de ţară candidată la integrarea în UE, Serbia se află sub o presiune semnificativă pentru a-şi alinia poziţiile de politică externă, atât cu blocul european, ca parte a procesului său de aderare, cât şi cu alţi importanţi actori internaţionali, cum sunt Rusia, China şi Turcia.

Ca urmare, este semnificativ de subliniat aici poziţia exprimată de adjunctul şefului delegaţiei UE la ONU, Silvio Gonzato, care a remarcat, tot pe 14 decembrie, că celelalte ţări candidate la aderarea la UE, Turcia, Macedonia de Nord, Muntenegru şi Albania, s-au aliniat la poziţia UE, conform căreia „nu recunosc şi nu vor recunoaşte anexarea ilegală” a Crimeii de către Rusia.

În urma unor multiple interese de politică externă, apărare şi securitate, după ce a explicat că Serbia se află sub o presiune teribilă şi nemeritată, fostul ministru sârb al apărării, Aleksandar Vulin, a anunţat, în septembrie 2020, că Serbia introduce un moratoriu de încetare a exerciţiilor militare cu toţi partenerii, „în perioada următoare, neparticipând la exerciţii sau activităţi militare, cu NATO, CSTO, Rusia, SUA, China, UE, nici cu Estul, nici cu Vestul, participarea la operaţiunile de menţinere a păcii urmând a fi luată în considerare separat şi, după caz, suspendată”. La vremea respectivă, s-a considerat că această decizie a fost luată pentru evitarea, pe termen lung, a consecinţelor unei politici externe şi de apărare confuze.

Decizia privind suspendarea cooperării militare internaţionale a fost adoptată înainte de exerciţiul comun al paraşutiştilor ruşi, bieloruşi şi sârbi, exerciţiul militar menţionat desfăşurându-se într-un context specific, în care Rusia a acordat sprijin deplin preşedintelui din Belarus, Alexandr Lukaşenko, după alegeri, în timp ce Serbia s-a alăturat Declaraţiei UE, privind alegerile prezidenţiale, prin care s-a făcut cunoscut că cetăţenii din Belarus şi-au exprimat dorinţa de schimbări democratice în timpul campaniei electorale, dar alegerile nu fuseseră nici libere, nici corecte.

Este de remarcat că, într-un astfel de context, analistul militar Aleksandar Radić[i] a declarat că, prin aceste exerciţii, Rusia intenţionase să ofere un adevărat sprijin lui Lukaşenko, dar natura exerciţiilor s-a modificat.

Radić a explicat că „în loc de un exerciţiu antiterorist, în care forţele şi unităţile speciale s-ar fi antrenat pentru situaţii reale, esenţa acelui exerciţiu s-a schimbat atât de drastic încât numărul participanţilor din Serbia a fost redus la un nivel minim, iar exerciţiul în sine s-a transformat într-o demonstraţie de rezolvare a unui potenţial conflict între NATO şi Belarus”.

Pentru Turcia, care aplică de multă vreme „soft power” în Balcanii de Vest, sectorul apărării a ieşit în prim plan în contextul unui război reluat în regiunea Nagorno-Karabakh. Astfel, preşedintele sârb Aleksandar Vučić a declarat că Serbia are în vedere cumpărarea de drone turceşti, ceea ce semnifică creşterea interesului sectorului de apărare al Turciei pentru entităţile din regiune.

Dronele Bayraktar, produse de o firmă deţinută de Selcuk Bayraktar, ginerele preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan, sunt rezultatul unui deceniu de investiţii ale statului turc în industria sa de apărare internă, prezent în implicarea militară a Ankarei în Libia şi Siria şi susţinerea Azerbaidjanului în conflictul cu Armenia

Drept urmare, emoţiile şi sentimentele generate de evoluţiile politicii externe şi de apărare ale Serbiei din ultima perioadă au explodat, mai ales după adoptarea deciziei privind introducerea unei suspendări pe o perioadă de şase luni a activităţilor militare între Serbia şi toţi partenerii ei, o astfel de poziţie urmând, fără îndoială, a avea un impact semnificativ asupra activităţilor ţării în acest domeniu în 2021.

Decizia este fără precedent, publicul nu este conştient de gravitatea ei, nu există regimuri care să coopereze prin oprirea cooperării, acest lucru fiind profund umilitor pentru Serbia şi forţele sale armate, aşa cum s-a exprimat, din punct de vedere personal, şi Radić.

Concluzionând, putem sublinia că adoptarea unor astfel de decizii aduce Serbia într-o poziţie în care nu poate beneficia din partea altor actori internaţionali de încredere ca partener, consecinţele acestei decizii fiind de anvergură şi punând în discuţie calitatea cooperării viitoare în plan regional şi internaţional.

Pentru a atenua efectul, autorităţile sârbe şi-au explicat decizia de suspendare a cooperării militare prin faptul că aceasta este singura modalitate prin care Serbia îşi menţine politica de neutralitate militară.

Planul anual de cooperare al Ministerului Apărării şi al Forţelor Armate Sârbe are rolul de a evidenţia cooperarea bilaterală, un astfel de document definind, printre altele, exerciţiile şi antrenamentele militare care vor avea loc, împreună cu celelalte forme de cooperare. Cu toate acestea, într-un astfel de context, „de când a fost introdus moratoriul, această perioadă a fost ratată, anul următor, cel mai probabil, urmând a avea loc o serie de improvizaţii, atât în ​​politica externă, cât şi în cea de apărare şi securitate a Serbiei. Cooperarea va fi redusă la minimum, fiind vorba mai mult de respectarea formalităţilor decât de căutarea unui parteneriat onest”, aşa cum a subliniat şi A.Radić. Ca urmare a unei astfel de evoluţii, este semnificativ de menţionat că şi Biroul NATO din Belgrad a trimis un răspuns scris, precizând că nu au fost planificate activităţi specifice cu Serbia în perioada următoare, dar că „rămân dedicaţi parteneriatului în interesul stabilităţii şi securităţii în regiune”. Potrivit acestora, NATO ajută Serbia să implementeze reforme ale forţelor şi instituţiilor de securitate, pe lângă care NATO pregăteşte militari sârbi pentru participarea la misiuni internaţionale. „Serbia şi NATO au lucrat împreună pentru a instrui medicii militari irakieni, sprijinind astfel Forţele Armate ale Irakului. De asemenea, NATO şi Serbia lucrează împreună pentru a fi mai pregătite să facă faţă dezastrelor precum inundaţiile şi incendiile forestiere”, se arată în răspunsul prin care s-a afirmat că NATO doreşte să aibă un parteneriat pe termen lung cu Serbia.

Nu trebuie omis faptul că, de la aderarea la programul Parteneriat pentru Pace (PfP), în 2006, Serbia a efectuat peste 150 de exerciţii cu ţările membre NATO. Anul trecut, Forţele Armate Sârbe au desfăşurat 17 exerciţii militare cu alte ţări, dintre care 13 au fost cu state membre NATO şi 4 cu Rusia. Pe de altă parte, oficialii NATO au spus cu multe ocazii că respectă decizia Serbiei de a alege aranjamentele şi angajamentele sale de apărare şi securitate şi cu cine cooperează.

Cu toate acestea, se poate aprecia că adoptarea deciziilor la Belgrad s-a făcut oarecum stângaci şi fără a explica partenerilor că acestea au la bază noile circumstanţe generate de pandemia COVID-19 şi, implicit, noile direcţii de evoluţie în plan politic, social, economic, militar şi de securitate: atât la nivel regional, cât şi global, fiind imperios necesar ca nimeni să nu mai aştepte să acţioneze sau să reacţioneze în ultimul moment.

Balcanii de Vest rămân în continuare un punct de trecere între Europa Centrală şi Est, dar şi o regiune de importanţă strategică la nivel global. Devastate de conflicte tragice şi de naţionalism, Serbia şi celelalte entităţi din regiune se străduiesc să găsească un nou echilibru, afirmându-şi în repetate rânduri ambiţia de a deveni parte a UE sau NATO şi depunând eforturi semnificative pentru a transforma visurile în realitate, prin dezvoltarea relaţiilor şi cu ceilalţi principali actori internaţionali cu diverse interese în Balcanii de Vest.

Au trecut 30 de ani şi cetăţenii din Balcanii de Vest au făcut mulţi paşi înainte pentru a depăşi dezastrul lăsat de conflictele de la sfârşitul anilor '90.

Mai sunt multe de făcut, dar obiectivul de a atinge nivelul de trai şi standardele din diverse ţări europene rămâne constant.