01 mai 2020

Împotriva coronavirusului, diplomaţia dezastrelor este, uneori, o armă cu două tăişuri

Sergiu Medar

Exista un proverb românesc: „Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Pe timpul crizei pandemice această veche zicală nu s-a dovedit valabilă. Statele mari au apelat la mijloacele diplomaţiei dezastrelor. Aceasta urmăreşte acordarea de ajutoare, uneori fără a fi solicitate, urmate de asigurarea unui cadru de binevoinţă pentru eventuale negocieri ce ar duce, posibil, la atenuarea unor tensiuni mai vechi între state. În cazul crizei provocate de virusul SARS CoV -2 aceste mijloace diplomatice nu au funcţionat. Tensiunea între anumite state nu a fost aplanată ci, dimpotrivă, în unele situaţii s-a acutizat.

Sursă foto: Hepta

Sunt numeroase situaţiile de-a lungul istoriei când, momentele de criză  datorate unor dezastre, au fost abordate şi rezolvate, parţial sau total, prin mijloace diplomatice, tensiunile în relaţiile bi sau multilaterale ajungând la concilieri temporare sau acorduri de durată. Cel mai bun exemplu este cel al relaţiei dintre Grecia şi Turcia. În anul 1999 a avut loc în Grecia un puternic cutremur cu mari pierderi umane şi materiale. Turcia a fost prima ţară care a intervenit consistent în sprijinul Greciei aplicând multe din lecţiile învăţate din propria experienţă. Situaţia de criză creată datorită acestui dezastru natural, a fost un catalizator în transformarea relaţiilor, pentru mult timp tensionate, dintre cele două ţări.

Acesta este un exemplu în care diplomaţia dezastrelor a funcţionat. În cazul pandemiei cu SARS CoV-2 activitatea diplomatică, în acest domeniu, nu şi-a arătat deloc eficienţa. SUA au avut, la începutul pandemiei, câteva tentative de a folosi diplomaţia dezastrelor ca mijloc de a crea condiţiile unor viitoare negocieri cu statele cu care aveau relaţii tensionate. Când SUA au făcut o ofertă de asistenţă medicală pentru Coreea de Nord, aceasta nu a respins ferm oferta, însă, prin vocea surorii lui Kim Jong Un a ţinut să avertizeze că acest gest nu va schimba relaţiile dintre cele două ţări. La un gest de benevolenţă al SUA faţă de Iran, Ayatolahul Khamenei a refuzat violent sprijinul de la Casa Albă menţionând cu vehemenţă că acesta ar fi o modalitate de a răspândi virusul în Iran. În Irak, deşi cu o răspândire a deceselor de 13% din numărul persoanelor infectate, cel mai mare procent din lume, liderul shia, Muqtada al Sadr,  a refuzat sprijinul cu medicamente din partea SUA.

Aceasta nu înseamnă că toate statele care au primit oferte de asistenţă din partea SUA l-ar fi refuzat. Au fost numeroase state care nu făceau, neapărat, parte din statele apropiate puterii de la Washington dar care au acceptat sprijinul de asistenţă sanitară.

Refuzurile, din motive politice, ale sprijinului SUA nu au făcut să se sisteze asistenţa umanitară faţă de statele care au avut nevoie de aceasta. Lipsa de încredere a unor state în acţiunile Washingtonului este mai degrabă datorată unei greşite abordări a mijloacelor de informare publică. Politica SUA de a acorda această asistenţă, a fost prin a finanţa Organizaţia Mondială a Sănătăţii dar şi unele agenţii naţionale, ca şi NGO-uri ale căror activităţi veneau în sprijinul reacţiei împotriva îmbolnăvirilor de COVID-19.  Deoarece aceste finanţări nu au fost făcut prin guverne , ele nu au fost suficient mediatizate şi de aceea puţin cunoscute la nivel internaţional.     

Nu numai SUA au încercat să transforme criza într-o oportunitate de a se repoziţiona pe poziţia de lider mondial. China şi Rusia au avut aceeaşi tentativă, încercând să umple golurile de bunăvoinţă ale unor state faţă de SUA. Rusia a făcut eforturi, prin mijloace ale propagandei negative, să dezinformeze populaţia considerând că „numai nebunii ar crede că sprijinul SUA ar fi doar asistenţă umanitară”.

Presa din Italia a criticat ajutoarele primite din Rusia întrucât lipsea „marca pe produse” iar persoanele care însoţeau livrarea acestora erau, de fapt, spioni. Guvernul italian a mulţumit pentru sprijinul primit dar, în domeniul diplomaţiei dezastrelor, nu au fost făcuţi alţi paşi.

China, în schimb, a fost mult mai agresivă în aplicarea mijloacelor diplomatice specifice acestei perioade, punând la dispoziţia statelor din Africa, Asia şi Europa, fonduri financiare, doctori, produse de protecţie a personalului, kit-uri de testare şi altele. Principalul motiv al acestei acţiuni a fost nevoia Chinei de a preîntâmpina propaganda negativă care se baza pe reacţia lentă a Chinei la epidemia devenită ulterior pandemie. Manifestându-se mai degrabă ca producător şi exportator de echipamente de protecţie, decât a fi consumator de astfel de echipamente,  Beijing-ul a vrut să demonstreze că poate controla o criză internă şi chiar să fie un partener eficient în combaterea unei crize mondiale.     

În China, diplomaţia dezastrelor a încercat să diminueze efectul negativ pe care l-a avut politica sa externă în perioada crizei. Beijing-ul a acordat multă atenţie criticilor săi, furnizând, echipamente de protecţie şi ventilatoare şi acelora (Estonia, Lituania) care au criticat erorile din managementul crizei din China.

Uniunea Europeană a exprimat mulţumirile sale pentru sprijinul statului chinez, neuitând să menţioneze că acesta avut loc ca o reciprocitate la sprijinul, de la începutul epidemiei, al UE pentru China.

Percepţia populaţiei europene faţă de China a fost întotdeauna pozitivă. Chiar şi la incidentul istoric din piaţa Tiananmen din 1989, reacţia puternic negativă a populaţiei statelor europene s-a îndreptat mai mult asupra guvernului comunist chinez decât asupra Chinei. Pe acest val de simpatie populară, guvernele şi firmele europene au văzut economia Chinei ca pe o oportunitate de afaceri. Diplomaţia chineză în Europa a avut o perioadă de maximă eficienţă în acea perioadă. 

Încrederea Uniunii Europene în Beijing era atât de mare încât în timpul crizei zonei Euro din 2007-2008 Bruxelles - ul a invitat China să investească în comerţul Europa-Asia ca şi în infrastructura energetică europeană. Faptul că în China lipseau total democraţia şi statul de drept, iar drepturile omului sunt permanent încălcate, nu a contat prea mult în relaţiile UE-China. O serie de mari firme europene, tentate de costurile reduse ale forţei de muncă din China, au investit în construcţia de fabrici europene acolo. Angela Merkel, încurajând dezvoltarea relaţiilor economice cu Beijing-ul, considera totuşi că UE şi China sunt competitori pe piaţă. Cu toate acestea, la începutul anului 2019 afirma.  „Se poate dezvolta o relaţie de parteneriat cu competitorii. Aceasta se poate baza prin avantajul reciproc şi prin respectarea unor anumite reguli.”

Când a izbucnit criza COVID 19 companiile europene de pe teritoriul Chinei au tranzacţionat, în pierdere, vânzarea parţială sau totală a acestor investiţii. Ele au fost achiziţionate de guvernul chinez. Diplomaţia dezastrelor din China a avut un important rol în efectuarea acestor tranzacţii prezentând situaţia ca pe o adevărată apocalipsă.

Când pandemia s-a dezvoltat, cu efecte dezastruoase în Europa, o parte din companiile europene aflate în dificultate financiară, au scos la bursă, în pierdere, parte din activele deţinute. Când primele oferte au venit din partea Chinei, existând pericolul ca Beijing-ul să preia, parţial, controlul asupra economiei UE, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a recomandat guvernelor statelor membre să cumpere aceste acţiuni ale companiilor private blocând astfel achiziţionarea parţială a firmelor europene de către China.

Primind sprijinul tehnic şi de know-how al Rusiei, acţiune stabilită în întâlnirea din Sankt Petersburg dintre Putin şi Xi Jinping, China a devenit unul dintre cei mai frecvenţi distribuitori de fake news din Europa. În felul acesta a folosit, în interesul ei, starea de stres a populaţiei europene pentru a o manipula în vederea creării unei imagini favorabile Chinei  de salvator al Europei.

În aceste condiţii, China a renunţat la relaţiile bazate pe parteneriat şi avantaj reciproc şi acţionează copiind poziţia Rusiei faţă Uniunea Europeană. Cunoscând dificultăţile crizei economice care va urma, diplomaţia chineză a dezastrelor, face acum trimitere către aspectele economice ale crizei, în locul celor sanitare. În acest sens ambasadorul Chinei la Berlin a ameninţat guvernul german că în cazul în care renunţă la contractul cu Huawei, China îşi va revizui intenţiile de  achiziţionare de automobile din Germania. Poziţia de forţă a Chinei în relaţiile cu UE arată hotărârea Beijing-ului de a se comporta ca o mare putere internaţională.

Este greu de spus dacă această criză a adus China mai aproape de ţinta sa de a deveni lider mondial. Este greu de crezut că ierarhia primelor două locuri s-ar putea schimba doar cu producerea de măşti de protecţie şi combinezoane. Importante sunt alte obiective ce ar putea inversa cele două poziţii. Primul dintre acestea este: cine va descoperi şi pune la dispoziţie pe scară largă un vaccin împotriva Covid-19? Cel de-al doilea obiectiv se referă la modul în care China şi SUA, ca şi celelalte ţări din G20 vor trece prin criza economică post-pandemie. Cele două obiective sunt corelate pentru că dacă pandemia va ţine mai puţin, şi criza economică va fi mai puţin dureroasă.