Implicarea Rusiei în Orientul Mijlociu - Acţiuni conjuncturale sau strategii pe termen lung?

Rusia va avea posibilitatea să îşi consolideze rolul de actor principal în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii în condiţiile în care acţiunile recente ale SUA indică o dezangajare din zonă.

Pe acest fond, este de aşteptat ca Moscova să încerce să îşi extindă influenţa şi asupra unor ţări cu care a avut o relaţie mai delicată în trecut. Izolarea Qatarului şi asasinarea ziaristului saudit Jamal Khashoggi au fost adevărate ”cadouri” pentru Putin, care a iniţiat rapid acţiuni de apropiere a doi importanţi parteneri ai SUA în regiune. Intervenţia Rusiei în Siria şi dezvoltarea ulterioară a implicării în regiune nu sunt întâmplări sau pur şi simplu rezultatul unei improvizaţii tactice strălucite ci, mai degrabă, rezultatul unei strategii de acţiune coerente a Moscovei în spaţiul Orientului Mijlociu şi Nordului Africii (OMNA). Proiectarea la un nivel suficient a influenţei ruse în OMNA poate conduce la preluarea controlului asupra tuturor rutelor energetice din regiune către Europa.

Ce urmăreşte de fapt Moscova?

Moscova promovează o politică externă bazată pe două componente principale: satisfacerea intereselor naţionale şi crearea unei imagini pozitive la nivel global, ceea ce face ca Rusia să încerce să fie prezentă în diverse acţiuni de gestionare a crizelor sau mediere a conflictelor. OMNA este o regiune propice pentru o astfel de abordare, întrucât reprezintă confluenţa unor interese globale. În această logică, dincolo de conflictul din Siria, unde este un actor implicat în mod direct, Rusia s-a oferit, chiar dacă nu i s-a cerut, să medieze conflictele din Yemen, Libia şi, mai nou, zona Golfului, urmărind să transforme toate aceste situaţii într-o campanie de îmbunătăţire a imaginii sale internaţionale.

Pe lângă încercările de remodelare a imaginii externe, Moscova urmăreşte o serie de interese geopolitice. Spre exemplu, oferta de implicare în medierea conflictului din Yemen, în paralel cu susţinerea tacită a rebelilor şi critici dure ale acţiunilor statelor arabe susţinute de SUA care sprijină guvernul legitim yemenit, au ca obiectiv şi asigurarea accesului la o rută maritimă ce contribuie la asigurarea securităţii energetice a UE.

În cazul ofertei de ajutor pentru regimul de la Doha, Rusia ţinteşte, de fapt, imensele rezerve de gaze naturale pe care le deţine Qatarul şi care, exportate spre UE, ar permite diversificarea surselor de aprovizionare ale statelor europene şi slăbirea pârghiei strategice ruse. În concluzie, pentru Moscova este foarte importantă o relaţie constructivă cu Doha care ar putea conduce şi către o posibilă implicare a Gazprom în dezvoltarea – şi apoi controlarea – infrastructurilor critice pentru transportul de gaze qatareze.

Ca şi în cazul Yemenului sau Qatarului, Rusia a anunţat că doreşte medierea conflictului din Libia – o  societate caracterizată de puternice legături de clan şi tribale, în care două autorităţi rivale (Vest – Guvernul Acordului Naţional/GAN, instalat la Tripoli, respectiv Est – Camera Reprezentanţilor/Parlamentul de la Tobruk) încearcă să-şi impună autoritatea în teritoriu. În pofida ofertei de mediere, Rusia nu s-a ferit să sprijine tabăra din Est, care controlează principalele zăcăminte de hidrocarburi ale ţării şi infrastructura de exploatare şi transport.

Evoluţie conjuncturală sau strategie de expansiune?

Toate aceste manifestări ale prezenţei sau influenţei Rusiei relevă abordarea comprehensivă, angajamentul multi-dimensional al Moscovei – militar, diplomatic, informaţional, economic – în întreaga regiune a OMNA.

Acest angajament pe scară largă s-a dezvoltat de-a lungul mai multor ani, deci este un proces de lungă durată şi nu este de aşteptat să se încheie în curând. Exemplele reliefate în acest articol (fără a avea pretenţia că ar acoperi toate formele în care Rusia este angajată în regiune) sugerează flexibilitatea Moscovei în abordarea actorilor locali / regionali, în scopul atingerii intereselor naţionale. Sprijinul tacit acordat uneia dintre părţile angajate într-un conflict, chiar prin livrarea de armament, nu împiedică demersurile de a se poziţiona drept mediator în acelaşi conflict, în încercarea de a-şi atinge scopurile.

Deşi aceste acţiuni al Rusiei au reuşit să suscite atenţia unor înalţi oficiali din conducerile politice şi militare ale SUA şi să determine exprimarea preocupării privind creşterea influenţei Kremlinului în OMNA, de la ţările maghrebiene până la Iran şi de la Sudan şi Yemen până la Turcia, Washingtonul adoptă totuşi o politică de dezangajare din regiune.

Poate o analiză insuficientă a modului de implicare, o apreciere eronată a parametrilor amplorii extinderii influenţei ruse, sau chiar o anumită reluctanţă a analiştilor şi decidenţilor politici şi militari de a accepta adevărata dimensiune a fenomenului au favorizat manifestările Moscovei.

Dar, dincolo de necesitatea estimării parametrilor tehnici ai fenomenului, dificil de realizat cu o acurateţe satisfăcătoare din datele şi informaţiile publice, devine din ce în ce mai clar că acţiunile Rusiei de proiecţie / creştere a influenţei în OMNA nu sunt numai rezultatul unei abordări oportuniste, ci şi parte a unei strategii coerente cu obiective relativ cristalizate. Şi această strategie este în ton cu convingerea autorităţilor de la Moscova că Rusia nu poate fi mulţumită cu nimic mai puţin decât cu un rol cel puţin echivalent cu cel al SUA în politica internaţională. 

Ce urmează?

Noul nucleu de putere din Orientul Mijlociu creat în jurul coaliţiei Rusia-Turcia-Iran a devenit îndeajuns de relevant încât să ameninţe echilibrul relativ în regiune, asigurat până acum de alianţa SUA-Israel-Arabia Saudită.

Dar impredictibilitatea preşedintelui american, Donald Trump, şi abordările neconformiste ale unor probleme complicate i-au lăsat pe aliaţii săi, ca şi pe oponenţi, în mijlocul îngrijorărilor generate de incertitudinea viitorului politicii americane în regiune. Scandalul generat de asasinarea comandată politic a ziaristului saudit în Consulatul din Istanbul îl pune pe Trump într-o poziţie extrem de dificilă, mai ales dacă urmăreşte în continuare să folosească Arabia Saudită drept vârful de lance al unei coaliţii a statelor din Golf în cadrul unei eventuale acţiuni militare împotriva Iranului. Va fi greu de justificat de acum înainte o alianţă politică şi militară cu regimul saudit.

Rămăne de văzut dacă iniţiativa promovată de Trump de creare a “Alianţei Strategice din Orientul Mijlociu/ MESA” sau “NATO arab”, ce ar urma să includă Arabia Saudită (alături de celelalte monarhii din Consiliul de Cooperare al Golfului / CCG), Egipt şi Iordania, pentru a constitui o contrapondere regimului de la Teheran, probabil şi/sau expansiunii ruse, se va concretiza. Nu este locul aici pentru o analiză detaliată a factorilor pro şi contra (vezi articolul MAS “NATO Arab – iluzie sau realitate?” / https://monitorulapararii.ro/nato-arab-iluzie-sau-realitate-1-7437), însă, în pofida unor paşi pozitivi, formarea alianţei este periclitată, printre altele, de diviziunile care există în prezent între ţările din regiune şi modul în care statele CCG se raportează la ascensiunea iraniană în lumea arabă (nu toţi membrii acestei posibile alianţe văd un pericol în Iran. Iranul este inamicul principal pentru regimurile din Arabia Saudită, EAU şi Bahrain, nu însă în Egipt, Qatar, Kuweit şi Oman).

Pe de altă parte, urmare a mesajelor secretarului de stat Pompeo şi consilierului prezidenţial Bolton că retragerea SUA va fi una tactică, limitată şi condiţionată, nu poate fi exclusă nici varianta unei strategii a Washingtonului de a mima o retragere din prim-planul conflictelor din Orientul Mijlociu, pentru a lăsa responsabilitatea pe umerii Rusiei, Turciei şi Iranului şi a aştepta erodarea imaginii şi resurselor acestora. Astfel, Rusia va trebui să facă faţă unor costuri imense atât materiale (de război, pentru reconstrucţie), cât şi de imagine (asumarea responsabilităţii pentru atrocităţile care se vor mai comite), în timp ce SUA va menţine sancţiunile şi politica de slăbire a economiei ruse.

Dacă niciunul din scenariile anterioare nu se va concretiza, Moscova va profita de situaţie şi va fructifica succesele obţinute în Orientul Mijlociu, atât pentru consolidarea poziţiei în zonă, cât şi pentru proiectarea influenţei în Africa de Nord şi Africa sub-Sahariană. Preocuparea Rusiei pentru acest continent devine din ce în ce mai pregnantă, Moscova utilizându-şi capabilităţile nu numai pentru a-şi spori influenţa în Africa, ci şi pentru a provoca ţările europene atât prin accesul la rezervele şi infrastructura petroliere din zonă, cât şi prin posibilitatea de a direcţiona fluxurile de migranţi.

Crearea unor situaţii sociale tensionate în Europa prin acţionarea pârghiilor menţionate anterior ar putea oferi Moscovei libertatea de mişcare pentru a-şi face simţită prezenţa, prin intermediul unor actori locali simpatizanţi (formaţiuni politice de ex.), chiar prin forţă dacă va fi necesar, în chestiunile de securitate regională. Mai departe, folosirea sistematică a constrângerilor multi-dimensionale, în paralel cu campanii de influenţare împotriva Occidentului, pot conduce la acceptarea Rusiei cu statut de putere globală.

În loc de epilog

Una din mizele importante ale principalelor conflicte din Orientul Mijlociu (Siria, Irak, Libia) este obţinerea controlului asupra exploatării resurselor de gaze şi petrol, precum şi asupra infrastructurii de transport a acestora către beneficiari. Cine va reuşi să se impună va fi cel ce va trasa strategiile viitoare în domeniu şi îşi va alege beneficiarii.

Într-un exerciţiu simplu de imaginaţie se poate observa că proiecţia prezenţei / influenţei ruse în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii ar asigura Kremlinului controlul asupra principalelor rute de tranzit a hidrocarburilor dinspre aceste zone către Europa (nu mai vorbim de rutele din estul Europei, deja controlate). Astfel, în afara resurselor proprii sau petrolierelor ori LNG/LPG-urilor ce ar putea sosi poate de peste Atlantic, fiecare baril de petrol şi fiecare metru cub de gaz vor trece printr-un robinet acţionat de mâna sau la comanda unui reprezentant al statului rus...

Dacă Germania, cu sprijinul Franţei, şi-a(u) asigurat un acces convenabil la gazele livrate de Rusia, rămâne de văzut ce vor face celelalte state europene atunci când mâna Moscovei va închide un pic robinetele? ...sau va direcţiona hidrocarburile către pieţele asiatice, mari amatoare de astfel de resurse?   .....