Grecia – Turcia: noul episod al vechii rivalităţi va duce la un conflict hibrid?

Coexistenţa dificilă dintre Grecia şi Turcia în ultimele decenii - când cele două ţări s-au apropiat periculos nu o dată de starea de război, reprezintă unul dintre fundamentele relaţiilor geopolitice regionale şi prezintă un potenţial ridicat de risc de securitate atât pentru regiune, cât şi pentru aliaţii occidentali. Escaladarea insuficient controlată de către guvernele de la Ankara şi Atena a confruntărilor în acest mediu regional complex în care acţionează şi actori non-statali din reţelele de terorism sau de crimă organizată transfrontalieră, poate conduce la o situaţie politică şi militară greu de gestionat, inclusiv pentru UE şi NATO.

Inventarul de probleme deschise dintre cele două state este impresionant şi include revendicări teritoriale în Marea Egee sau revendicări privind drepturile asupra platformei continentale - mai ales asupra resurselor naturale, litigii cronice privind demarcaţia apelor teritoriale şi probleme de suveranitate în spaţiul aerian, militarizarea insulelor din Marea Egee, controverse permanente privind controlul traficului aerian şi responsabilităţile de comandă şi control din perspectivă NATO în regiune, disensiuni şi acuze reciproce neîntrerupte privind încălcarea drepturilor minorităţilor naţionale care intră sub jurisdicţia fiecărui stat. Ca să nu mai vorbim de problematica gravă nerezolvată a dosarului Cipru, care a generat confruntările din 1974 şi care exacerbează şi în prezent dispute în Marea Egee. La acest inventar bogat se adaugă din timp în timp alte noi motive de dispută, cum ar fi nerespectarea de către Turcia a embargoului ONU şi intervenţia militară a Turciei în Libia, sau problematica armeană.

Cu toate acestea, declanşarea unui război sau conflict militar între cele două state nu pare nici în circumstanţele de astăzi o dezvoltare probabilă. Scenariile de conflict sunt dezvoltate mai ales pe ipoteza unor ciocniri militare accidentale - cum ar fi cele aeriene, pe posibilitatea ca unul dintre aceste state să-şi construiască forţe armate net superioare celuilalt şi care să genereze ulterior ascendente de necontestat. Mult mai probabilă pare dezvoltarea unui conflict de natură hibridă, cu toate implicaţiile care decurg din aceasta.

Agenda curentă a relaţiilor bilaterale

Tensiunile politice şi militare dintre Grecia şi Turcia au crescut din nou în special după ce preşedintele Erdogan a deschis graniţele migranţilor către Grecia şi Europa, urmând săptămâni de confruntări violente cu poliţiştii de frontieră eleni. Apoi, autorităţile greceşti au raportat şi condamnat, din nou, incursiunile frecvente ”provocatoare” ale aviaţiei militare a Turciei în spaţiul aerian grecesc. Avioane de luptă turceşti s-au apropiat (4 mai) nefiresc de mult de un elicopter militar elen care transporta pe ministrul grec al apărării, Nikos Panagiotopoulos şi pe şeful Statului Major al Apărării, generalul Konstantinos Floros, într-o vizită de lucru pe o insulă grecească. "Un astfel de comportament al Turciei nu ajută la dezamorsarea tensiunilor, pe care ambele părţi ar trebui să le evite în acest moment", a declarat ulterior ministrul Panagiotopoulos. MAE elen a catalogat incidentul drept ”o altă acţiune inacceptabilă a Turciei”, care ar confirma ”...rolul negativ pe care Turcia îl joacă în regiune, insistând pe percepţii anacronice ale relaţiilor internaţionale...Turcia depăşeşte adesea limitele atât ale normelor de drept internaţional, cât şi ale regulilor de bună vecinătate.”

Autorităţile de la Ankara au negat vreo acţiune ilegală, declarând că avioanele de vânătoare turceşti s-ar fi aflat într-un zbor de instrucţie şi recunoaştere ”de rutină” deasupra Mării Egee. Turcia a acuzat Grecia că escaladează tensiunile şi că aceste probleme ar trebui abordate în procesul de consolidare a încrederii, iniţiat deja de ministerele apărării ale celor două ţări, dar nefinalizat încă. Între timp, Turcia şi Grecia manifestă din ce în ce mai frecvent în ultima perioadă de timp tendinţa de a deschide vechi şi noi dispute şi dezacorduri asupra frontierelor lor maritime din Marea Egee, precum şi în spaţiul aerian adiacent.

Turcia a anunţat recent că, peste câteva luni de zile, va începe activităţi de foraj pentru exploatarea zăcămintelor de gaze naturale din Zona Economică Exclusivă (ZEE) a Greciei - ceea ace reprezintă o ”linie roşie” pentru Atena. Problema este că Ankara acţionnează unilateral să-şi asigure asimetric drepturi pentrru exploatarea zăcămintelor de energo-resurse în Mediterana de Est, acţiunile turceşti fiind etichetate ca abuzuri efectuate în virtutea unor  ”imaginate drepturi” pe care Republica Turcă a Ciprului de Nord le-ar avea la resursele zonei. Cu alte cuvinte este vorba de declanşarea unei curse de explorare a resurselor energetice de către Ankara în Mediterana de Est, în detrimentul Greciei şi Ciprului. Situaţie se escaladează iar Atena promite că va riposta militar, ca şi instrument de descurajare a Turciei.

În context, fostul ministru elen al apărării, E.Apostolakis, nota că acordurile Greciei privind demarcarea şi exploatarea ZEE din Mediterana cu Egipt, Israel şi recent cu Italia au o importanţă excepţională, recomandând guvernului să consolideze astfel de ”alianţe energetice” şi cu alte state. De altfel, în spijinul Greciei au venit deja UE şi SUA, care au declarat ilegale încercările Turciei de a exploata ZEE a Ciprului şi Greciei şi au solicitat Ankarei să pună capăt acestor provocări. UE şi-a manifestat fără rezerve solidaritatea politică cu Grecia şi Cipru în raport cu acţiunile recente ale Turciei în Mediterana de Est, sau cu cele derulate în Marea Egee. De asemenea, Israel a reiterat sprijinul deplin pentru Grecia şi un dezacord politic faţă de orice încercare a Turciei de a încălca drepturile suverane ale partenerului grec.

De notat este şi faptul că noua criză a relaţiilor greco-turce a (re)adus în atenţie dependenţa UE de Turcia pentru limitarea fluxului de migranţi către Europa. Şantajul folosit de liderul turc ar putea totuşi disipa apetitul politicienilor europeni faţă de vreun fel de concesie către Ankara. Aceştia ar putea deveni chiar extrem de reticenţi faţă de orice prioritate politică şi diplomatică a Ankarei, inclusiv în problema extinderii Uniunii Vamale a UE cu Turcia, sau pentru un regim de viză avantajos pentru turci. În încercarea dificilă din această primăvară de pandemie de a restabili o înţelegere cu Erdogan pe această speţă, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, declara că dialogul cu acesta a fost un ”debut bun” în restabilirea normalităţii la graniţele greco-turce: ”Migranţii au nevoie de sprijin, Grecia are nevoie de sprijin, dar şi Turcia are nevoie de sprijin, iar aceasta presupune găsirea unei căi de urmat cu Turcia...În mod cert avem divergenţele noastre, dar ne-am vorbit clar şi deschis...despre acestea”. A rămas neclar însă cum are de gând Ankara să procedeze. Cert este că media greacă şi oficiali ai FRONTEX raportau zilele acestea că peste şase mii de migranţi au forţat frontiera terestră greaco-turcă, ceea ce ar indica intenţia Ankarei de a repeta episodul din februarie, când mii de nigranţi au forţat graniţele UE.

NATO - platforma care diluează rivalităţile.

Deşi până în prezent a refuzat să intervină direct în disputele dintre cele două state aliate, NATO rămâne poate cel mai important resort care susţine starea formală de alianţă între Grecia şi Turcia şi care a încurajat, în fazele extrem de tensionate, cele două capitale să se abţină de a face pasul decisiv între pace şi război. Prin NATO, Occidentul a devenit o sursă de stabilitate şi un instrument de eliminare a ostilităţilor bilaterale. Desigur, agenda politico-militară permanentă a Turciei în raport cu Grecia este evident bine cunoscută la NATO, ca de altfel şi detaliile relaţiilor fragile dintre Grecia şi Turcia, aliaţi care au ajuns la un pas de război cel puţin de trei ori de la mijlocul anilor ’70 încoace. Generali eleni acuză însă Alianţa că ar tolera şi proteja în mod sistematic Turcia de sancţiuni internaţionale. 

Retensionarea relaţiilor eleno-turceşti şi incursiunile militare aeriene turceşti nu au rămas fără ecou la NATO. Generalul grec Konstantinos Floros a comunicat oficialilor NATO că provocările militare ale Turciei în Marea Egee şi la Evros vor conduce cu ”precizie matematică” la o situaţie accidentală cu consecinţe impredictibile – ”riscul unui incident cu consecinţe grave pe care le va aduce un astfel de lucru este cât se poate de real”. Generalul grec a acuzat atât violările ”zilnice” ale spaţiului aerian elen, cât şi escaladarea tensiunilor bilaterale cauzată de ”criza migraţiei orchestrată tot de Turcia”. A incriminat ”comportamentul Turciei în Marea Egee şi în Mediterana de Est”, inclusiv activităţile ”ilegale” de foraj în spaţiul maritim şi ZEE a Greciei. A mai acuzat Turcia de încălcarea embargoului de arme impus de ONU asupra Libiei şi alte acţiuni provocatoare turceşti.

De reamintit că Grecia a reînnoit un acord de cooperare militară cu SUA anul trecut (Marina Militară americană are o bază dislocată la Souda Bay în Creta), în timp ce relaţiile americano-turceşti traversează - lucru deja de notorietate, o perioadă extrem de complexă şi delicată. Se poate anticipa că, în cazul dezvoltării unui conflict militar între cei doi aliaţi, NATO şi/sau SUA ar putea interveni totuşi pentru a stopa ostilităţile înainte de faza în care conflictul să devină devastator. Există argumente pentru care NATO să nu facă un pas lateral şi să asiste doar la distrugerea reciprocă a doi aliaţi vechi. O intervenţie ar trebui să minimizeze sau îndepărteze spectrul unui război, şi nu pentru a da neapărat câştig de cauză uneia dintre părţi. O astfel de raţiune poate ghida şi comportamentul UE, chiar dacă Turcia nu este stat membru. 

Rusia jubilează când doi aliaţi se ceartă.  

În ceea ce priveşte Rusia, voci interesate abilitate arată că Moscova nu poate ieşi decât în câştig de pe urma unui conflict între Turcia şi Grecia, într-o regiune de interes geopolitic maxim pentru Kremlin. Parteneriatul Rusiei cu Turcia este strategic, dar unul fragil, pe care Moscova nu va conta probabil foarte mult. Iar faptul că între Atena şi Moscova există relaţii apropiate şi simpatii politice tradiţionale este deja un lucru bine cunoscut. Astfel, nu este de mirare că cercuri ruse avizate susţin acum că, în situaţia în care ar apare un conflict militar greco-turc şi în condiţiile destrămării parteneriatului ruso-turc, Moscova ar plasa sprijin pentru Atena, fie acesta deschis, sau pe circuite subterane. Acest detaliu arată de fapt că nu există niciun argument serios pentru a declara Turcia învingătoare într-un conflict cu Grecia în orice fel de dezvoltare a evenimentelor.  

Este posibil un conflict militar bilateral?

E greu de imaginat ce s-ar întâmpla dacă ar izbucni – fie chiar şi accidental, un conflict militar amplu între cele două state. O sintetică evaluare a raportului de forţe militare dintre cele două state arată, prin prisma datelor puse la dispoziţie de ArmedForces.eu că, în ceea ce priveşte avioanele de vânătoare - Grecia are 308 aparate, Turcia are 465; la elicoptere de atac – Grecia are circa 40, Turcia 36; tancuri - Grecia are 1244 iar Turcia 3763; la submarine - Grecia are 11 submarine, Turcia 13. În timp ce Grecia are efective militare de circa 160 de mii de militari, Turcia deţine 510.000 militari şi un buget militar de circa două ori mai mare decât cel elen. În plus, Turcia este un stat care a purtat războaie şi care deţine o industrie de apărare puternică.

Atena are în dotare sisteme de rachete anti-aeriene ruseşti S-300 (în paranteză fie spus, acest lucru l-a inspirat pe Erdogan cu achiziţia sistemului de rachete S-400), dar aceasta nu modifică cu ceva raportul de forţe. Grecia a fost marcată de un deceniu de austeritate financiară care a influenţat negativ desigur şi armata sa, iar acum încearcă să facă faţă efectelor crizei sanitare Covid-19, ce-i drept la fel ca şi Turcia şi multe alte state.

Statul grec a adoptat o postură strategică defensivă. Referindu-se la un posibil conflict militar cu Turcia, primul ministru al Greciei, Kyriakos Mitsotakis, a asigurat recent pe preşedintele Trump că Grecia ar câştiga. Dar cercuri de expertiză de la Atena consideră că ”Grecia îşi poate apăra...teritoriul său atâta timp cât „războiul” nu ar dura foarte mult timp”. ”Grecia fiind o ţară mai mică cu o economie slăbită, nu poate susţine un război prelungit” – evalua şi analistul Ioannis Michaletos. Evident, în contrast cu puterea economică şi efectivele militare mult mai numeroase ale Ankarei. Cu toate acestea, aceleaşi cercuri afirmă că Erdogan nu şi-ar permite să angajeze un conflict militar cu Atena pentru preluarea mult doritelor insule greceşti, ceea ce ar deschide Tratatul de la Lausanne din 1923 care a stabilit frontierele bilaterale.

Desigur, strategii militari din ambele state fac tot felul de calcule pentru abordarea unui posibil conflict militar, unui război. Unii susţin că Grecia ar fi avantajată că posedă multe insule în Marea Egee şi prin urmare, acest teatru de operaţii ar fi, cel puţin la nivel de teorie, ”o capcană letală” pentru desfăşurarea masivă de forţe turceşti, care ar putea fi bombardate în acest teatru din toate părţile. Totodată, datorită particularităţilor situaţiei geostrategice regionale, în timp ce dispozitivul forţelor maritime militare greceşti poate fi centrat cu precădere pe direcţia turcească, Ankara este nevoită să disperseze forţe şi în Marea Neagră şi în Mediterana, unde are interese importante de gestionat. Alţii susţin că Turcia mai are avantajul de a deţine importante forţe şi mijloace în rezerva strategică şi o populaţie de circa nouă ori mai mare. Dar acest avantaj nu ar putea fi folosit în cazul unui conflict militar rapid, deoarece este nevoie de timp pentru mobilizarea acestora. 

În cazul în care totuşi ar izbucni un conflict între Grecia şi Turcia, ”Atena ar rămâne probabil singură” – remarca (8 iunie) fostul ministru grec al apărării Apostolakis, care recomanda astfel de calcule politice, deşi acceptă că SUA şi UE par a fi gata să sprijine Grecia. Totodată, deşi se clarifică concluzia că cele mai multe state aflate aparent de partea Greciei – inclusiv Israel şi Egipt, nu doresc să distrugă complet punţile spre o cooperare viitoare cu Turcia.

Prin urmare, declanşarea unui război convenţional este puţin probabilă, dar ne putem aştepta ca ostilităţile să continue în diferite planuri şi cu diferite intensităţi. Se pare că un conflict sau un război ”hibrid” nedeclarat formal este angajat, cu toate componentele sale pasive şi active. În consecinţă, Ankara va rămâne pe strategia de subminare cât mai largă a intereselor naţionale ale Greciei, prin deschiderea graniţelor pentru refugiaţi şi incursiuni care afectează suveranitatea şi ZEE elenă. Utilizarea propagandei, a provocărilor de tot felul şi a altor instrumente tipice de război hibrid va fi, de asemenea, o componentă constantă a confruntării turco-elene viitoare.

Reconciliere istorică NU, măsuri de creştere a încrederii reciproce POATE DA

De notat că în primăvara acestui an miniştrii apărării din Turcia şi Grecia au declanşat (24 februarie) negocierea unui prim plan pentru măsuri de construcţie şi consolidare a încrederii reciproce (”confidence-building measures”), care ar trebui implementat pe parcursul anului 2020. Negocierile au ocazionat un schimb de viziuni naţionale cu privire la situaţia actuală în materie de apărare şi securitate, precum şi explorarea de posibilităţi concrete pentru îmbunătăţirea cooperării în activităţile navale şi aeriene militare derulate de părţi în spaţiile de interes naţional. Negocierile nu au fost finalizate şi, oricum, nu vizează o reconciliere istorică în adevăratul înţeles al sintagmei. Această iniţiativă este însă o fereastră de oportunitate, având în vedere că Turcia şi Grecia manifestă frecvent în ultima perioadă de timp tendinţa de a (re)deschide vechi şi noi dispute asupra frontierelor maritime din Marea Egee.

Evident că ambele state nu sunt la primul capitol al rivalităţii şi al unor astfel de confruntări în zona lor de proximitate. O serie de măsuri de consolidare a încrederii reciproce a fost decisă încă din anul 1987, când cele două state ajunseseră destul de aproape de un război real. Măsurile iniţiate atunci - neabrogate încă, includeau evitarea exerciţiilor militare în timpul sezonului turistic, stabilirea unei linii telefonice directe între lideri politici şi militari. Nu toate măsurile au fost însă respectate în timp. De exemplu, în anii 2017-2018, linia telefonică directă dintre liderii militari nu a fost funcţională.

Încă de la începutul  anului, mulţi experţi internaţionali pe problemele greco-turce considerau că cele două state s-au apropiat destul de periculos de confruntări militare. Lucrurile luaseră o turnură gravă, ministrul grec al apărării declarând acum o lună de zile că armata greacă se pregăteşte pentru orice tip de scenariu pregătit de Ankara. Iar amirallii greci declară permanent că Atena este decisă să acţioneze militar singură, numai în formulă naţională.

Rămâne deci de văzut în ce măsură se va putea conveni un nou set de măsuri de consolidare a încrederii reciproce. Şi mai ales cum vor fi implementate aceste măsuri.