Germania, îngrijorată de Turcia şi după Summit-ul NATO de la Londra

Berlinul a orientat tunurile diplomaţiei către agresivul Erdogan

Ofensiva declanşată de preşedintele turc Erdogan la începutul lunii octombrie în nord-estul Siriei, cu obiectivul tactic declarat de înlăturare a formaţiunilor kurde care ocupaseră raioane din ce în ce mai largi în proximitatea frontierei turco-siriene, a generat instantaneu reacţii critice extrem de dure din partea statelor din spaţiul euro-atalantic, în mod special din partea Germaniei. Noua aventură siriană a preşedintelui turc a reuşit să genereze un conflict suplimentar de interese strategice de securitate în relaţia şi aşa deteriorată dintre Uniunea Europeană, în mod particular principalele puteri europene şi Ankara.

Având în vedere că Germania s-a poziţionat încă de la început ca cel mai vocal critic şi  adversar al incursiunilor militare ale liderului turc în Siria, să revedem pe scurt dezvoltarea reacţiilor germane pentru a determina gravitatea consecinţelor pe care demersurile militare turceşti le vor avea în contextul degradării pronunţate a relaţiilor pe ansamblu dintre Occident şi Turcia.

De la început se impune precizarea că autorităţile federale germane au fost luate prin surprindere de declanşarea de către Ankara a ostilităţilor militare în nordul-estul Siriei. În paranteză fie spus, acesta este şi un indiciu că Ankara nu a informat în prealabil aliaţii din NATO, sau cel puţin principalele capitale occidentale, cu privire la intenţiile, ţintele sau planurile militare turce în provinciile din nordul Siriei. În fond, acest lucru s-ar fi înscris în procedura normală de lucru la nivel NATO.

Ministrul de externe german, Heiko Maas (social-democrat), a trecut la condamnarea publică a  ofensivei militarilor turci în Siria imediat după declanşarea (9 octombrie) primelor manevre de trupe şi echipamente militare. Diplomatul german a solicitat fără echivoc Turciei "să pună capăt ofensivei şi să treacă la realizarea pe cale paşnică a intereselor sale de securitate" în regiune.

Acuzele aduse de Berlin invaziei ordonate de preşedintele Erdogan au fost realizate în cei mai puternici termeni, contrar uzanţelor diplomatice de care de altfel Berlinul ţine cont în general. Guvernul federal german a afirmat că Turcia va provoca o destabilizare suplimentară a regiunii. Riscurile imediate şi cele mai mari ar fi acelea de a reanima mişcarea teroristă Statul Islamic (IS), de a produce un alt dezastru umanitar şi de a genera un nou şi masiv flux de refugiaţi.

Ulterior, au urmat alte declaraţii în cascadă. Cancelarul german, Angela Merkel şi alţi membri ai Guvernului acesteia au condamnat deschis ofensiva lui Erdogan în Siria. Potrivit purtătorului de cuvânt al Guvernului german, S. Seibert, liderul german a avut o convorbire de circa o oră cu preşedintele turc pentru a primi primele explicaţii politice asupra iniţiativei militare a acestuia. Pe parcursul discuţiilor, Merkel a solicitat oficial preşedintelui Erdogan ”încheierea imediată a operaţiunii militare” în Siria. Mai mult, aceasta a reiterat poziţionarea insurmontabilă germană exprimată de ministrul ei de externe, adăugând că  acţiunile militare ale Turciei se pot întoarce chiar împotriva intereselor de securitate invocate de partea turcă, având potenţialul de a destabiliza situaţia de securitate şi umanitară a acestei regiuni şi aşa extrem de fragilă, cu grave consecinţe politice pe termen lung, nu numai în ce priveşte Ankara şi relaţiile acesteia cu statele UE şi NATO, dar şi asupra securităţii din Orientul Mijlociu şi Europa.

De remarcat, în context, că şi opoziţia politică din Germania a devenit o adversară virală a Turciei. Partidul Verzilor şi Partidul Stângii germane au solicitat pedepsirea exemplară a Ankarei, solicitând puterii în mod expres stoparea oricărui export de tehnică militară germană către Turcia.

În plus, în format ONU, Germania împreună cu alte state (patru state membre ale CS al ONU – Franţa, Marea Britanie, Belgia şi Polonia, respectiv Estonia) au declarat (9 octombrie) la New York, că se impune încheierea ofensivei militare turce, dat fiind faptul că "Noile conflicte armate în nord-estul Turciei vor pune într-un pericol şi mai mare stabilitatea întregii regiuni, vor spori suferinţa civililor şi vor creşte numărul de refugiaţi din Siria" în alte zone.

Motivele iritării politice şi primele acţiuni de retaliere ale Germaniei

Ofensiva militară turcă din nordul-estul Siriei a iritat la propriu oficialităţile germane. Consecinţele ofensivei turce au pus în dificultate evidentă Guvernul federal, ameninţând interese vitale de securitate ale Germaniei.

În primul rând, Germania a fost interesată de succesul formaţiunilor kurde siriene (unităţi de apărare a poporului - YPG) pentru a menţine controlul asupra a zeci de luptători sau simpatizanţi IS din lagărele aflate în nordul Siriei şi pentru a interzice refugierea în statele de origine din Europa - implicit în Germania, a ”luptătorilor străini” şi militanţilor IS. În al doilea rând, Germania avea şi are nevoie în mod particular de o Turcie cooperantă în problematici precum migraţia şi lupta antiteroristă, şi aceasta dincolo de cooperarea în termeni de aliaţi.

Conform cifrelor oficiale, începând cu 2013, aproximativ 1.050 de persoane, bărbaţi şi femei, au părăsit Germania pentru a activa în zonele de conflict din Siria sau Irak. Autorităţile germane apreciază că aproximativ 220 de ”luptători” germani au murit în acele zone de război, alte circa 270 de persoane fiind date dispărute (se presupune că au fost ucise sau se află în ”subteranul” sirian). Nu s-a putut identifica concret revenirea unora dintre aceştia în Germania, deşi acest fapt nu este exclus, având în vedere că circa o treime dintre militanţi s-ar fi întors deja în Europa. Au fost înregistrate circa 120 de cazuri de militanţi IS cu rădăcini germane (70% au cetăţenie germană, din care aproximativ 30 cu cetăţenie dublă) în închisori din alte state.

Paza militanţilor IS aflaţi în prizonierat este asigurată de către kurzii sirieni în diferite locaţii din nordul Siriei, dar mai mulţi comandanţi kurzi au anunţat la acea dată retragerea unei părţi importante a personalului de securitate pentru a intra în luptele cu forţele turce. Astfel, paza prizonierilor IS devenea compromisă, fiind de aşteptat ca, în situaţia în care unităţile kurde pierdeau controlul asupra taberelor şi penitenciarelor în care sunt închişi militanţi şi simpatizanţi IS, să apară noi raioane de concentrare a teroriştilor.

Totodată, Berlinul se teme de o ”reactivare” a grupărilor teroriste ale IS în nordul Siriei, ceea ce ar pune în pericol securitatea şi aşa destul de fragilă a regiunii, cu un potenţial mare de a declanşa un val de refugiaţi comparabil cu cele din perioada 2015-2016. Nu există dubii că destinaţia finală a refugiaţilor va fi tot Europa de Vest. Această tendinţă este probată de unele acţiuni precum cea din noaptea de 08/09 octombrie, când terorişti IS au efectuat în Rakka mai multe atacuri cu bombe asupra administraţiei locale, doi atentatori sinucigaşi aruncându-se în aer.

De altfel, autorităţile de securitate germane au avertizat în repetate rânduri că IS se regrupează în secret în Siria şi continuă să comită atacuri, haosul determinat de ofensiva turcilor fiind de natură a crea condiţii favorabile jihadiştilor. La aceste avertismente se adaugă cele ale kurzilor sirieni, care au subliniat că celule subterane teroriste s-au răspândit în tot nordul Siriei.

Nu în ultimul rând, acţiunea militară turcă din nordul Siriei împotriva kurzilor sirieni a provocat o mare îngrijorare autorităţilor federale germane din perspectiva declanşării, pe teritoriul naţional, a unor ample acţiuni de protest violente ale simpatizanţilor celor două părţi aflate în conflict. Trebuie avut în vedere că, în Germania există în jur de trei milioane de persoane care au rădăcini în Turcia, mulţi dintre aceştia susţinând acţiunea preşedintelui Erdogan din nord-estul Siriei. La polul opus se află cele câteva sute de mii de kurzi simpatizanţi ai YPG, care trăiesc în Germania şi care sunt critici severi ai Turciei. Aceştia au protestat în stradă împotriva lui Erdogan, încă din primele zile după declanşarea ofensivei, în mai multe oraşe mari ca Berlin, Hamburg, Köln, Stuttgart, Magdeburg şi nu numai. Ca atare, autorităţile germane se aşteaptă la noi proteste, care ar putea escalada rapid în manifestări violente de stradă (există precedentele atacuri asupra moscheilor turceşti din Germania, din aprilie 2018, în urma cărora mai mulţi kurzi au fost arestaţi).

Toate acestea la un loc au determinat Germania să aibă o reacţie absolut promptă la aventura siriană a preşedintelui Erdogan, însă aceasta s-a rezumat în special la acţiuni declarative în plan politic şi diplomatic. În planul gesturilor de retaliere, a fost observată o primă măsură a Guvernului la câteva zile după declanşarea ofensivei, care se referă la decizia Germaniei de a nu mai livra armamente suplimentare Turciei. Totuşi, interdicţia de export se referea numai la armele şi materialele care puteau fi utilizate în conflictul sirian şi, în niciun caz, angajamentelor anterioare de livrare.

Un alt aspect important se referă la decizia Germaniei de a nu repatria vreun luptător sau simpatizant IS. Oficial, este susţinută ideea că persoanele aflate în această situaţie trebuie să-şi decline complet identitatea înainte de a se decide asupra unei abordări juridice concrete. Până la urmă, decizia germană nu este deloc nepotrivită, atât timp cât majoritatea ţărilor europene refuză să-şi reprimească concetăţenii extrem de radicalizaţi.

Germania susţine interesele de securitate ale UE

Se cunoaşte că un rol important în evoluţiile de securitate din Siria l-a jucat decizia preşedintelui american Trump de a-şi retrage forţele din această zonă, ceea ce a şi creat spaţiu de manevră pentru Erdogan, dar şi noi riscuri de securitate pentru Orientul Mijlociu şi Europa.

Înainte de toate, Europa, cu Germania în prim-plan, este preocupată de posibila împrăştiere a celor peste 10.000 de militanţi IS capturaţi în nordul Siriei. Dintre aceştia, aproximativ 2.000 sunt ”luptători străini”, 800 fiind europeni. Totodată, am subliniat deja pericolul iminent al unui nou val de refugiaţi care ar putea lua cu asalt Europa, precum şi faptul că statele europene au abordări divergente în privinţa migraţiei.

Întruniţi la Luxemburg în data de 14 octombrie, în cadrul Consiliului Afaceri Externe, miniştrii de externe ai UE au condamnat cu tărie ofensiva militară turcă din nordul Siriei şi au solicitat Turciei să înceteze acţiunea militară unilateral, însă, potrivit declaraţiei adoptate, nu au reuşit să se pună de acord în privinţa folosirii unor instrumente de forţă, cum ar fi un embargou serios privind armele sau chiar sancţiuni economice împotriva Turciei. Totul s-a limitat la restricţionarea simbolică a exporturilor de armament care puteau fi utilizate în Siria de către Ankara.

Este însă cert că Germania a susţinut ca instrumentele folosite de UE să se rezume, în această fază, la cele politico-diplomatice. Ministrul german de externe a declarat ulterior că atitudinea UE a devenit foarte clară şi a solicitat ca misiunea militară turcă din nord-estul Siriei să se încheie imediat. A mai rezultat că alte măsuri de ”pedepsire” a Turciei (a se citi sancţiuni economice şi de altă natură) nu vor fi abordate până când iniţiativele diplomatice nu se vor epuiza: „Vrem să continuăm dialogul cu Turcia. Vrem să îndemnăm Turcia să oprească invazia. Este necesar să menţinem dialogul pentru acest scop.”

Atitudinea mai rezervată germană este de înţeles, având în vedere că, cel puţin diplomatic vorbind în această fază a dezvoltărilor turce pe vectorul sirian, nu era necesară o antagonizare definitivă a liderului Erdogan, sau producerea unei rupturi strategice absolut inadecvate a Turciei de NATO şi UE. În definitiv, Turcia rămâne un partener comercial al UE, inclusiv în problemele refugiaţilor (1).

În reacţie la criticile germane şi ale altor europeni cu privire la ofensiva militară turcă din nordul-estul Siriei, preşedintele Erdogan, a ameninţat statele UE că va renunţa la pactul privind refugiaţii şi va (re)deschide frontierele pentru un nou flux. ”Hei UE, trezeşte-te! Vă spun din nou: dacă încercaţi să înfăţişaţi operaţiunea noastră ca pe o invazie, reacţia noastră este simplă: vom deschide porţile şi 3,6 milioane de oameni vor veni la voi” – a detaliat fără diplomaţie liderul turc. Mai mult, adresându-se Guvernului federal german, Erdogan a întrebat retoric: "Sunteţi de partea noastră, sau de partea organizaţiei teroriste?"

Acesta este probabil argumentul principal pentru care UE, cu Germania pentru moment la timonă, se teme deocamdată de instituirea unor sancţiuni suplimentare împotriva Turciei. Astfel că, UE se limitează la condamnarea acţiunii militare declanşate de preşedintele Erdogan, care ameninţă stabilitatea şi securitatea întregii regiuni şi duce la o suferinţă crescândă a civililor şi la un flux migrator suplimentar al acestora.

Cum încearcă Berlinul să ocrotească Turcia de furia aliaţilor?

Unii oficiali germani s-au arătat indignaţi la propriu de ofensiva declanşată în Siria de Turcia, un aliat puternic în cadrul NATO, fără ca acesta să informeze în prealabil măcar principalele capitale ale statelor membre. O întrebare justificată desigur şi care frământă politicienii din multe capitale aliate şi de la Cartierul General NATO: dacă şi în ce manieră se mai poate conta pe Turcia ca aliat dedicat principiilor şi valorilor Alianţei?

Vicepreşedintele Bundestag-ului, Claudia Roth (Partidul Verzilor), l-a acuzat deschis pe preşedintele turc că a declanşat un „război contrar dreptului internaţional” şi a solicitat indirect NATO să ia în discuţie calitatea de membru a Turciei în cadrul Alianţei. "Dacă NATO nu reacţionează din nou, dacă NATO refuză din nou cu voce tare, dacă NATO nu pune în discuţie calitatea de membru (n.n. - a Turciei), atunci trebuie să înceteze să vorbească despre o Alianţă de valori", a declarat (10 octombrie) reputatul politician german. O astfel de reacţie nu a fost singulară (2) pe scena politică centrală de la Berlin.

Întrebarea este, cât de responsabile sunt declaraţiile politicienilor germani, pentru că există şi cercuri care consideră reacţiile ca fiind populiste sau chiar iresponsabile. De ce? La o simplă analiză, NATO ar fi mai puţin puternică fără Turcia. Pe lângă faptul că Turcia are a doua cea mai mare armată a Alianţei - după SUA, această ţară se află la extremitatea sud-estică a NATO, are ieşiri la Marea Neagră şi Mediterana, este vecină cu Siria, Irak şi Iran, fiind practic un jucător important în arhitectura de securitate şi un vector de proiecţie al intereselor euro-atlantice (3), în proximitatea unor importante zone de interes strategic pentru Alianţă.

De altfel, ministrul german al apărării a căutat să imprime la ministeriala NATO (24 octombrie) de la Bruxelles un spirit constructiv pentru a găsi soluţii (4), chiar şi în context ONU, la imperativele de securitate ale Turciei pe dimensiunea kurdă. Pentru moment însă iniţiativa a rămas fără succes atât la Bruxelles, cât şi la Berlin, nefiind susţinută în plan intern de toţi actorii politici germani.

Mai mult decât atât, Turcia a încercat să ”blocheze” un plan de apărare NATO pentru Marea Baltică şi Polonia, pe motiv că Alianţa nu oferă sprijin pentru lupta sa împotriva YPG. Cert este că mişcarea preşedintelui Erdogan a venit într-un moment în care există păreri divergente între aliaţi cu privire la situaţia actuală din NATO. Reacţiile aliaţilor nu au întârziat să apară, astfel că Germania, alături de Marea Britanie, a criticat aspru acţiunile turce, dar, în final, consideră că ar fi o greşeală majoră dacă poziţia sa ar provoca Turcia să se îndepărteze de NATO şi, în consecinţă, să consolideze relaţiile politice şi militare cu Rusia. Cu toate că la Summitul NATO de la Londra (4 decembrie) nu a fost dezvoltat subiectul miliţiilor kurde, preşedintele Erdogan a renunţat la intenţia de blocare a planurilor menite să consolideze apărarea Statelor Baltice şi Poloniei în faţa agresiunii ruse. Gestul liderului turc nu a avut însă darul să risipească îngrijorările Berlinului.

Se poate astfel concluziona, că lipsa unei coordonări Turcia-NATO, precum şi dezangajarea americană din Siria, au fost, printre altele, două motive certe care l-au determinat pe preşedintele Macron să declare, în mod cu totul surprinzător, că NATO se găseşte ”în moarte cerebrală”, întrebându-se ce se va întâmpla cu prevederile Articolului 5 din Tratatul NATO. Oficialul francez consideră că decizia americană şi ofensiva turcă au ca rezultat, pe de altă parte lipsa unei coordonări între statele UE şi SUA în probleme de apărare şi securitate.

Reacţia germană nu a întârziat deloc. Combătându-şi sever ”prietenul francez”, cancelarul Merkel a declarat că „NATO rămâne piatra de temelie a securităţii europene”. Şi aceasta în timp ce secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, consideră pe mai departe Germania drept „epicentrul Alianţei”.

(1) Este cunoscut faptul că Turcia a primit în jur de trei milioane de refugiaţi de la începutul războiului civil din Siria, mai mult decât oricare altă ţară din lume. Germania a susţinut ca UE să aloce aproximativ şase miliarde de euro, pentru sprijinirea efortului financiar al acesteia cu refugiaţii sirieni, dar şi pentru prevenirea unor alte fluxuri de refugiaţi spre spaţiul UE.

(2) Criticile germane pentru acţiunea militară turcă din nord-estul Siriei au continuat cu Rolf Mützenich, liderul facţiunii social-democrate din Bundestag, care a pus sub semnul întrebării calitatea de membru al Turciei în cadrul NATO. El a declarat că "Toată lumea trebuie să verifice dacă mai poate şi doreşte să facă parte din NATO, iar acest lucru este valabil şi pentru Turcia”.

(3) Turcia are dislocat un număr important de militari în misiunile NATO din Afganistan, Kosovo şi Irak. Importante forţe şi mijloace ale NATO se află dislocate pe teritoriul Turciei, care serveşte totodată Alianţei ca bază de lansare pentru operaţiuni în lupta împotriva terorismului. Pe de altă parte, Convenţia de la Montreux din 1936 privind strâmtorile Bosfor şi Dardanele permite Turciei să tempereze prezenţa navelor de război occidentale în Marea Neagră.

(4) Ministrul federal al apărării din Germania, Annegret Kramp-Karrenbauer, a avansat ideea implementării unei zone de securitate internaţională în nordul Siriei, de-a lungul frontierei cu Turcia, unde să fie instituită o misiune internaţională de stabilizare sub conducere ONU, similară misiunii MINUSMA din Mali. Misiunea  ONU ar trebui să separe părţile în conflict, să monitorizexe situaţia existentă în zona de conflict, Iniţiativa a fost salutată de secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, care a declarat în marja reuniunii NATO: „Am discutat această propunere cu ministrul german al Apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, iar ea a discutat şi cu alţi aliaţi pe timpul întâlnirii. […] Şi, prin urmare, salut propunerea acesteia de a analiza posibilităţile de constituire a unei zone sigure internaţionale şi, de asemenea, pentru o implicare internaţională sporită.” În contrast, preşedintele sirian Bashar al-Assad s-a pronunţat imediat împotriva propunerii germane, lăudând însă acordul încheiat între Turcia şi Rusia pentru respingerea kurzilor din zona de nord-est a Siriei, pe care-l consideră un pas important, pozitiv, care reduce daunele şi deschide calea pentru a elibera, într-un viitor cât mai apropiat, această zonă.