06 octombrie 2020

Germania după 30 de ani de la „reunificare”

Negoiţă Sorin

La 30 de de la reunificarea Germaniei, „Estul” şi „Vestul” continuă să facă progrese, iar modelele de viaţă şi de muncă din cele două regiuni istorice încearcă să atingă aceleaşi standarde, însă procesul unificării nu poate fi considerat complet încheiat, iar urmele divizării, care a durat mai bine de patru decenii, rămân vizibile şi până astăzi, fie că este vorba de societate, politică sau afaceri. Totuşi, se poate observa că, în decursul timpului şi în alternanţa generaţiilor, distincţia dintre „Est” şi „Vest” devine mai puţin importantă. Acum la ceas aniversar, o atenţie deosebită este acordată politicii externe şi de securitate germană, care, în toată această perioadă, a evoluat în mod constant în funcţie de provocările existente la nivel mondial. De multe ori însă, înainte de a-şi asuma, cel puţin la nivel declarativ, „mai multe responsabilităţi” pe plan internaţional, Germania Federală a acţionat „selectiv şi ezitant” când era necesară implicarea sa, chiar şi în oferirea de idei sau iniţiative de conducere.

Sursă foto: Profimedia
Ce îi uneşte şi ce îi desparte pe germani astăzi?

Ziua de 3 octombrie 1990 reprezintă pentru Germania Federală momentul când s-a înfăptuit oficial reunificarea (germ. Wiedervereinigung) celor două state germane, separate după cel de-Al Doilea Război Mondial, în urma deciziilor luate de marile puteri ale vremii. Acum, la 30 de ani de la reunificarea Germaniei, diferenţele dintre Est şi Vest nu sunt în anumite aspecte prea mari, dacă luăm în considerare faptul că ambele regiuni ale ţării au fost afectate de aceleaşi evoluţii, care au generat probleme similare. Totuşi, dintr-o altă perspectivă, diferenţele sunt încă vizibile chiar şi după 30 de ani, pe de o parte datorate dezvoltării diferenţiate a modurilor de viaţă din Est şi Vest, iar pe de altă parte din cauza unor evoluţii profunde, care îşi au rădăcinile înainte de căderea Zidului Berlinului.

Recent, un studiu al Institutului pentru populaţie şi dezvoltare din Berlin, preluat de publicaţia germană der Spiegel, oferă o imagine de ansamblu a ceea ce leagă şi desparte germanii, la trei decenii distanţă de evenimentul din 3 octombrie 1990.

Potrivit acestui studiu, pentru o lungă perioadă de timp, preocuparea de bază a statului german a fost şomajul galopant în landurile din estul Germaniei şi lipsa de perspective pe piaţa muncii. Această situaţie s-a ameliorat însă considerabil după anul 2000, când rata şomajului a început să scadă şi, astfel, numărul persoanelor ocupate a început să crească şi în Est. Ca o consecinţă, rata şomajului a atins, în anul 2019, un minim istoric de 6,4% în Est şi 4,7% în Vest.

Totuşi, în prezent există discuţii din ce în ce mai mari referitoare la existenţa personalului calificat în Est, care, spre deosebire de Vest, este generat de scăderea constantă a populaţiei după reunificare. Din punct de vedere al demografiei sunt diferenţe mari în dezvoltarea populaţiei în cele două părţi ale Germaniei. Astfel, în Vest populaţia a crescut cu aproximativ 5,4 milioane în ultimele trei decenii, ducând numărul total al populaţiei Germaniei la un record de 83,4 milioane cetăţeni germani la sfârşitul anului 2019, în timp ce în landurile din fosta republică democrată populaţia a scăzut cu 2,2 milioane locuitori. Studiul consideră de altfel că, potrivit proiecţiilor, landurile federale din estul Germaniei vor continua să piardă un număr important de locuitori până în anul 2035.

Din punct de vedere al sistemului educaţional, se poate constata că estul Germaniei se confruntă cu un abandon şcolar considerabil mai mare în comparaţie cu Vestul. Acest aspect reprezintă o problemă importantă, deoarece riscul de a nu găsi un loc de muncă şi a fi dependent de asigurările sociale (aşa-numita reformă Hartz IV) pe termen lung creşte semnificativ fără deţinerea unui certificat de absolvire sau de calificare eliberat de sistemul de învăţământ german. Pe de altă parte, numărul studenţilor a crescut mai puternic în Est decât în Vest, iar acest lucru a fost posibil datorită renovării şi extinderii multor universităţi din noile landuri federale. Această tendinţă a generat o altă problemă a Germaniei zilelor noastre: accelerarea exodului din rural în urban. Aceasta pentru că studenţii, care au dat de „gustul” vieţii marilor oraşe, revin foarte rar în provincie şi în acest fel proporţia de angajaţi cu studii universitare este mult mai mare în metropole, fenomen existent atât în Est, cât şi în Vest.

Declinul populaţiei din Est este pus pe seama scăderii semnificative a natalităţii după reunificare, care este generat atât de diferenţele clare existente în modelele de viaţă din cele două regiuni, dar şi de dezvoltarea economică a acestora. În timp ce copiii din vestul Germaniei se nasc în aproximativ două treimi din cazuri în familii cu părinţi căsătoriţi, doar o mică parte din cuplurile din Est deţin un certificat de căsătorie şi se gândesc la mărirea familiei. Acest aspect negativ este atribuit de Institutul din Berlin instituţiei bisericii, care pierde tot mai mulţi membri la nivel naţional, în Est având o bază mult mai mică de adepţi.

Studiul se opreşte şi asupra profilului de vârstă al populaţiei germane din cele două foste state germane, care, la momentul reunificării, era oarecum similar. Cu toate acestea, scăderea constantă a ratei natalităţii în Est şi migraţia masivă a populaţiei spre Vest de la mijlocul anilor `90 şi-a pus profund amprenta şi a făcut astfel să apară fenomenul îmbătrânirii populaţiei în partea de est. De aceea, rata mortalităţii în multe regiuni din Est este cu mult peste media naţională, iar această evoluţie, se apreciază în studiu, se va intensifica în următorii ani.

Diferenţe semnificative sunt între cele două regiuni şi în ceea ce priveşte fenomenul migraţiei din ultimii ani. Potrivit studiului Institutului din Berlin „Germania a fost o ţară a imigraţiei de zeci de ani”, mai precis spus Germania de Vest. Astfel, în conformitate cu statisticile prezentate, proporţia de rezidenţi cu paşaport străin este încă foarte scăzută în landurile din estul Germaniei, cu excepţia câtorva oraşe mari.

Un alt aspect interesant este dat de aşa-numitul „miraj al vestului”. Ceea ce era dispreţuit în Germania democrată înainte de 1990, capitalismul, piaţa liberă sau antreprenoriatul, a devenit, aproape peste noapte, noul standard de viaţă pentru cei din Est. Au fost dezvoltate mii de afaceri, milioane de cetăţeni şi-au pierdut locurile de muncă, iar o parte din aceştia chiar identitatea. Un ecou al acestor traume profunde poate fi observat până astăzi, aspect care rezultă dintr-un sondaj, ce arată că proporţia germanilor din Est care se simt nesiguri în mediul lor de viaţă este de aproximativ 35%, semnificativ mai mare decât în Vest (21%).

Nu în ultimul rând, diferenţa dintre Est şi Vest se reflectă şi în răspândirea pandemiei de coronavirus. Dacă în landurile din fosta Germanie federală, precum Bavaria şi Renania de Nord-Westfalia, a fost înregistrat un număr relativ mare de cazuri de infecţii cu SARS-CoV-2, statele din estul Germaniei au trecut până acum foarte uşor prin criza sanitară. Studiul consideră că există mai multe explicaţii pentru această evoluţie, însă relevant ar fi că populaţia din Est este în medie mai în vârstă şi călătoreşte mai puţin, dar şi că densitatea populaţiei, care este mai mică în această regiune, ar putea juca un rol în acest sens.

 

Unde se situează politica externă şi de securitate germană la 30 de ani de la reunificare?

O echipă a Conferinţei de securitate de la München a elaborat în ultimele luni şi a prezentat joi, 1 octombrie, o ediţie specială de 220 de pagini a „Raportului de securitate de la München” (1) intitulată sugestiv „Schimbarea vremurilor / Vremea schimbării” („Zeitenwende/Wendezeiten”), care oferă o imagine de ansamblu asupra stării politicii externe şi de securitate germane la 30 de ani de la reunificare.

Astfel, potrivit acestei lucrări, ne aflăm în mijlocul unei „schimbări a vremurilor”, începutul unei noi ere, în care Germania Federală se confruntă cu provocări enorme, iar certitudinile politici sale externe se risipesc. Toate acestea, în condiţiile în care securitatea Europei este ameninţată, democraţiile europene sunt în defensivă, iar cel mai important partener al Europei, SUA, sub actuala administraţie, a făcut un pas înapoi în ceea ce priveşte implicarea sa internaţională. Alături de aceste aspecte, caracteristicile noului mediu de securitate includ slăbirea ordinii internaţionale construite de-a lungul deceniilor, ascensiunea Chinei şi revenirea la politica de putere care sfidează normele internaţionale. La acestea se adaugă schimbările climatice şi tranziţia tehnologică rapidă, care au consecinţe din ce în ce mai drastice.

Referindu-se la aceste aspecte, într-o discuţie de fond la Berlin, preşedintele Conferinţei de securitate de la München, ambasadorul german Wolfgang Ischinger, a diagnosticat o „ruptură epocală” şi a făcut precizarea că „Aproape toate obiceiurile de politică externă ale Germaniei care mi-au devenit dragi de-a lungul anilor se topesc sau sunt puse la îndoială”. Astfel, în evaluarea acestuia, hegemonul protector SUA se îndepărtează de Germania, integrarea UE încetineşte, iar visul prin care comerţul ar transforma China şi Rusia în participanţi responsabili la sistemul internaţional liberal s-a dovedit nerealist.

În aceste condiţii, Germania pare mai afectată decât alte state de erodarea ordinii internaţionale liberale şi, de aceea, cea mai mare economie a Europei, s-a arătat interesată, în ultima perioadă, de a prelua mai multe responsabilităţi în plan internaţional şi de a se alătura elitei politice mondiale. De altfel, acest obiectiv a fost formulat deja în urmă cu 6 ani, la Conferinţa de la München din 2014, când liderii germani de la acea vreme, preşedintele federal Joachim Gauck, ministrul federal de externe Frank-Walter Steinmeier şi ministrul federal al apărării Ursula von der Leyen, au transmis la unison mesajul, cunoscut mai târziu drept „Consensul de la München”, că Germania este gata să-şi asume „mai multă responsabilitate” în problemele internaţionale şi doreşte să facă faţă provocărilor politicii de securitate „cât mai din timp, mai ferm şi mai semnificativ”.

Aceste angajamente au fost exprimate pe fondul nemulţumirii unor state privind atitudinea Germaniei de până atunci în problemele internaţionale. Pentru unii, Germania devenise un exemplu de ţară care profita intens de pe urma ordinii internaţionale şi care nu era pregătită să-şi asume un angajament substanţial pentru menţinerea acesteia, în timp ce alţii au descris Germania drept o „naţiune care spune nu” („Nein-Nation”) şi care exportă cu plăcere echipamente militare în întreaga lume, fără a accepta însă participarea la intervenţii militare pentru protejarea celor slabi. Mai mult decât atât, în discuţiile internaţionale Germania trecea drept „o naţiune pierdută a NATO, a cărei slăbiciune ar fi fost cea mai importantă problemă a Alianţei”, iar alţii vedeau Germania ca „o gaură neagră strategică în centrul Alianţei de la care nu se aştepta niciun impuls”.

Este evident însă că, în ultima perioadă, Germania şi-a sporit angajamentul de politică externă şi de securitate în mai multe domenii. A preluat rolul de lider în abordarea crizelor, şi-a mărit cheltuielile pentru apărare cu aproximativ 40% începând cu 2014 şi a sporit participarea la operaţiuni militare în cadrul ONU, UE şi NATO. Astfel, după o ezitare iniţială, Berlinul a contribuit în mod considerabil la răspunsul dat agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei în 2014 şi a jucat un rol decisiv în procesul de impunere de către UE a sancţiunilor aferente şi extinderii ulterioare a acestora. De asemenea, împreună cu Franţa, Guvernul federal german a iniţiat „Procesul Normandia”, care alături de cele două state UE include Rusia şi Ucraina.

De asemenea, Germania s-a implicat mult mai mult decât înainte în cadrul NATO. Astfel, statul german a jucat un rol important în promovarea conceptului naţiunii-cadru, şi-a asumat responsabilităţi de conducere în cadrul noii forţe de reacţie rapidă (Very High Readiness Joint Task Force, VJTF) şi a preluat  conducerea unuia din cele patru batalioane multinaţionale de pe flancul estic al NATO, ca parte a „prezenţei consolidate înaintate” (enhanced Forward Presence, eFP), devenind astfel singurul membru continental european al Alianţei care îşi asumă acest lucru. În plus, Germania s-a oferit să găzduiască, la Ulm, Comandamentul întrunit de sprijin, unul din cele două noi comandamente operaţionale NATO decise a se înfiinţa la Summit-ul NATO de la Bruxelles din iulie 2018. Acest comandament va deveni pe deplin operaţional anul viitor.

În afara Europei, Berlinul a participat la iniţiative importante de politică de securitate sau chiar a iniţiat unele din acestea. În acest sens, Germania, împreună cu cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU, a reuşit să aducă Iranul la masa negocierilor şi să-l convingă să semneze Planul comun de acţiune comprehensiv (Joint Comprehensive Plan of Action, JCPOA) în format E3+3 (2), care trebuia să împiedice Iranul să ajungă la arma nucleară. Mai mult decât atât, după ce SUA s-a retras din acest acord (2018), Germania a făcut eforturi considerabile, alături de Franţa şi Marea Britanie, pentru a-l păstra în vigoare.

Totodată, după atacurile teroriste de la Paris, Germania a angajat trupe, care au participat la coaliţia împotriva Statului Islamic (IS) şi au furnizat armamente forţelor Peshmerga ale minorităţii kurde din Irak pentru a se apăra împotriva IS. Guvernul german a încercat, de asemenea, în ultimul an, să limiteze desfăşurarea războiului din Libia prin intermediul „Procesului de la Berlin”, cu care nu a avut un succes prea mare, dar cu ajutorul eforturilor intense ale discretei diplomaţii germane conduse de ministrul Heiko Maas, cele două părţi aflate în conflict, Guvernul Acordului Naţional (GAN) de la Tripoli, recunoscut internaţional şi Camera Reprezentanţilor de la Tobruk, au anunţat (august) un armistiţiu pentru încetarea focului şi deschiderea drumului spre alegeri.

Nu în ultimul rând, cancelarul federal Angela Merkel a iniţiat, împreună cu preşedintele Franţei Emmanuel Macron, „Alianţa pentru multilateralism”, care îşi propunea să promoveze cooperarea globală într-un moment de intensificare a comportamentelor unor state către naţionalism şi izolaţionism, iniţiativă lansată la cea de-a 73-a Sesiune a Adunării Generale ONU din septembire 2018.

Plecând de la aceste considerente, autorii studiului, care este structurat pe 7 capitole, consideră că Germania se confruntă în acest moment cu o decizie importantă: pe de o parte ar putea lupta hotărât pentru imperativul de consolidare europeană, pentru a apăra în mod eficient interesele germane şi europene sau se va abţine de la schimbare, se va „agăţa” de statu-quo-ul existent şi îşi va imagina o UE-Europă care va evolua într-o anexă a ”Eurasiei”  dominată de alte puteri.

Mai mult de cât atât, autorii îşi permit să facă unele recomandări Berlinului, care, pentru a spori capacitatea de acţiune a Europei, va fi mai întâi nevoit să-şi definească interesele strategice la nivel naţional şi să-şi modernizeze aparatul de politică externă, inclusiv procesele sale de luare a deciziilor. În acest sens, ar fi necesar un document privind strategia naţională, care să fie prezentat în mod regulat de Guvernul german, aşa cum procedează aliaţii şi partenerii importanţi ai Germaniei, şi care să fie dezbătut în Bundestag, împreună cu rapoarte intermediare anuale, pentru a contribui în acest fel la sensibilizarea publicului. De altfel, mulţi parlamentari germani au propus, în ultima perioadă, dezbaterea mai frecventă în Bundestag a problemelor de bază ale politicii externe.

De asemenea, politica externă şi de securitate ar trebui susţinută de resurse suficiente în perioade de mare intensitate, iar acest aspect ar trebui să se aplice în mod egal şi diplomaţiei, cooperării pentru dezvoltare şi apărării. Constatarea autorilor este că, într- comparaţie pe termen lung, cheltuielile pentru „afaceri internaţionale” au scăzut considerabil ca pondere din bugetul federal şi nu mai sunt adecvate pentru situaţia actuală. În condiţiile reducerii prezenţei militare americane în Europa, aşa cum a anunţat preşedintele Donald Trump, şi care, apreciază autorii, va continua indiferent de rezultatul alegerilor din SUA, vor creşte în continuare cerinţele şi Germania va trebui să mobilizeze mai multe resurse pentru ca Europa să devină actor de politică externă pe deplin recunoscut.

Totuşi, abilitatea de a acţiona în plan extern necesită stabilitate în interior, iar pandemia de coronavirus a evidenţiat în mod dramatic importanţa rezilienţei. Referitor la acest aspect, în abordarea pandemiei de Covid-19, Germania a dat dovadă de abilităţi de leadership şi a contribuit la iniţierea unor măsuri adecvate, care să menţină Europa unită. De asemenea, împreună cu aliaţii săi europeni, Guvernul german ar trebui să examineze dacă UE este suficient pregătită când vine vorba de securitatea cibernetică şi alte domenii relevante.

Potrivit autorilor acestui studiu, acum ar fi timpul să se stabilească cursul unei politici externe germane care să facă din UE un jucător capabil şi respectat în lume. Totodată, într-o lume globalizată şi într-o ţară orientată spre export, precum Germania, nu mai există nicio politică economică fără politică externă şi de securitate. Unele ţări folosesc termenul „strategie mare”, iar Germania nu are deocamdată niciuna, dar a reflecta la o astfel de „strategie mare” ar trebui să fie una din priorităţile Berlinului înainte de alegerile federale din 2021 sau în faţa unor noi coaliţii guvernamentale.

 

(1) Raportul de securitate de la München (Munich Security Report – MSR) este publicat anual în februarie înainte de Conferinţa de securitate de la München. Fiecare ediţie specială a MSR este dedicată unui subiect esenţial şi actual al politicii externe şi de securitate internaţionale. Această ediţie specială „Zeitenwende/Wendezeiten” despre politica externă şi de securitate germană este prima din această serie de publicaţii şi va fi urmată, la intervale ocazionale, de alte studii în viitor.

(2) Formatul E3+3 – cele 3 state UE (2015) – Germania, Franţa, Marea Britanie plus SUA, China şi Federaţia Rusă, alături de Iran şi UE. Acesta este cunoscut şi ca P5+1 – cele 5 state membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU plus Germania. https://www.europarl.europa.eu/cmsdata/122460/full-text-of-the-iran-nuclear-deal.pdf şi https://en.wikipedia.org/wiki/Joint_Comprehensive_Plan_of_Action