Geopolitica coronavirusului şi lumea de după pandemie

Securitatea în vremea coronavirusului

Platformele de analiză strategică, think tank-urile şi analiştii de toate stirpele relevă noi şi noi perspective cu privire la un viitor nesigur şi conflictual. Nuanţa dominantă care trece testul percepţiilor nedistorsionate este pesimismul. Tabloul este încărcat cu o explozie de adjective şi neologisme de securitate ... sanitară, în mijlocul unui război ... sanitar cu care omenirea nu s-a mai confruntat. Povestea viitorului este scrisă cu locuţiuni emoţionale şi naraţiuni hiperbolizante. Grozăviile poveştilor alternative dezvăluie o scenă cu doi titani numiţi Globalism şi Suveranism încleştaţi într-o luptă epică pentru a pune stăpânire pe Noua Ordine Mondială, aţâţaţi de conducătorii din umbră ai omenirii care ar fi aruncat cu bună ştiinţă în arenă această sămânţă a discordiei numită Covid-19. Desprinşi de mirajul teoriilor conspiraţioniste, putem afla că locul comun al prognozelor globale este credinţa că mâine va fi mai rău decât ne imaginăm astăzi.

Dacă dăm deoparte vălul neliniştii, vom putea descoperi că pandemiile nu au ocupat niciodată primele poziţii ale agendelor de securitate naţionale sau internaţionale. De cele mai multe ori acestea sunt grupate alături de alte ameninţări considerate non-convenţionale, aşa cum sunt schimbările climatice, dezastrele ecologice sau catastrofele naturale, pentru a întregi conceptele moderne ale securităţii extinse. Sunt acele ameninţări pentru care acceptăm convenţional că ar putea să producă un impact semnificativ asupra statelor şi societăţilor, dar a căror probabilitate de apariţie este foarte scăzută sau, mai degrabă, se găseşte la mâna hazardului. Şi aceasta pentru că priorităţile de securitate naţională au fost şi vor rămâne ameninţările definite de violenţa motivată politic şi nu de boală sau caniculă. Atenţie, violenţa motivată politic nu se referă doar la ameninţările militare şi război! Există mult mai multe forme de violenţă, din ce în ce mai sofisticate, grupate de cele mai multe ori arbitrar ca ameninţări asimetrice sau ameninţări hibride. Iar aici se poate deschide o listă foarte lungă de provocări şi probleme economice, sociale, tehnologice etc., între care şi propaganda sau fake news-ul despre care se vorbeşte atât de mult în aceste zile.

În acest context al angoaselor şi răului generalizat, persistenţa pericolului unei epidemii conferă, mai degrabă, argumente pentru susţinerea necesităţii unor investiţii mai mari în securitate, fără a reprezenta cu adevărat un scop în proiectarea arhitecturilor naţionale sau internaţionale de securitate. Amplitudinea epidemiei este cea care face ca problema sanitară să fie tratată drept problemă de securitate naţională. Temerea că pandemia poate îngenunchea întreaga societate şi implicit are potenţialul de a produce daune politice, economice şi sociale, impune adoptarea rezonabilă a unor măsuri politice de urgenţă pentru diminuarea sau eliminarea problemei. Pagubele apar, de regulă, pe un lung lanţ al slăbiciunilor organizatorice şi funcţionale, adică pe fondul deficitului de rezilienţă al indivizilor, statelor şi sistemului internaţional. De obicei, măsurile vizează restrângerea unor drepturi şi instituirea temporară a unor obligaţii excepţionale pentru cetăţeni şi instituţii. Noţiunile cheie în situaţie de urgenţă sunt rezonabil şi temporar. Modalitatea de operaţionalizare a acestor praguri poate să facă diferenţa dintre succes şi eşec în politica de securitizare şi, în final, să confere izbândă actului de guvernare în vremuri de restrişte.

Covid-19 şi securitatea internaţională

Întrebarea care se pune este dacă pandemia de Covid-19 va rămâne în istorie ca încă o nouă manifestare a unei ameninţări neconvenţionale de securitate sau reprezintă factorul declanşator al unor schimbări strategice cu o amploare fără precedent în epoca postbelică care vor conduce la instaurarea aspră a unei noi ordini globale.

În căutarea răspunsurilor, nu trebuie uitat că la data apariţiei pericolului invizibil SARS-CoV-2, sistemul internaţional intrase deja într-o zonă de turbulenţe accentuate, după unii chiar o nouă paradigmă de securitate. Strategia naţională de securitate a Statelor Unite anunţa încă din 2017 iminenţa unei lumi mult mai competitive, tranzacţionale şi divizate. Noua competiţie dintre marile puteri a ţinut capul de afiş al analizelor de securitate ale ultimilor doi-trei ani. Statele Unite şi China au primit rolul marilor actori globali în cvasi-totalitatea scenariilor de securitate internaţională produse de platformele de analiză strategică. Aceasta este perioada în care numeroase voci avizate au clamat intrarea omenirii într-un nou război rece, de data aceasta sino-american.

Deşi această tuşă pare să se mai fi estompat în ultima perioadă pe fondul cronicizării conflictelor din Orientul Mijlociu, a politicii agresive a Moscovei în întreg arealul de interes strategic, a discontinuităţilor construcţiei Uniunii Europene, a lipsei comunicării strategice dintre aliaţii occidentali tradiţionali, a inconsistenţelor globalizării şi reafirmării statului-naţiune ca regină a tablei de şah reprezentată de arena internaţională, totuşi ochii tuturor sunt îndreptaţi tot către Washington şi Beijing pentru a vedea care dintre cei doi granzi se va ridica la sfârşitul pandemiei pe postamentul campionului global, marele învingător al pandemiei.

Cu toate acestea, anvergura globală a Statelor Unite se diminuează în mod asumat, doar că Washingtonului nu îi convine că ceilalţi competitori observă şi încearcă să valorifice această auto-contracţie în interes propriu. Expansiunea economică şi creşterea influenţei politice a Chinei au devenit certitudini strategice, însă Beijingul nu vrea să-şi recunoască statutul de actor global dintr-un motiv simplu, gloria costă. Rusia tulbură fiecare fărâmă a fostului imperiu sovietic şi încearcă să destabilizeze tot ceea ce reprezintă lumea democraţiei liberale, doar că nu vrea să asume decât ceea ce iese „bine” în semantică moscovită. Atât China, cât şi Rusia încearcă cu degetul apele în Marea Chinei de Sud şi Ucraina aşteptând să vadă dacă în prezenţa noilor politici revizionist-expansioniste comunitatea internaţională mai face valuri.

Totodată, Uniunea Europeană vrea să facă multe, însă reuşeşte să facă foarte puţine lucruri care ies din cotidianul birocraţiei bruxelleze. NATO a redus motoarele la ralanti, aşa cum se întâmplă cu o maşină grea care traversează un teren alunecos pentru a nu eşua în şanţ. Instituţiile de guvernare globală şi-au pierdut suflul. ONU se adânceşte într-o reformă care nu mai beneficiază de portofoliul de încredere şi resursele financiare de altă dată, proces care vizează inclusiv „pilonul păcii şi securităţii”. Formatele multilaterale de cooperare economică, comercială, financiară sau destinate limitării şi controlului proliferării armelor nucleare şi convenţionale sunt din ce în ce mai irelevante într-o lume în care comportamentele tranzacţionale, unilaterialiste şi izolaţioniste sunt în ascensiune. Mediul se degradează în ritm accelerat, iar clima nu mai respectă niciun model tradiţional de evoluţie. Potenţialul dual al aplicaţiilor noilor tehnologii utilizate în comunicarea socială, inteligenţa artificială, internetul lucrurilor, realitatea augmentată, imprimarea 3D etc., produce sudori reci strategilor şi teoreticienilor securităţii. Cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea a făcut deja diferenţa în marile competiţii electorale sau a influenţat decisiv soarta referendumurilor care au schimbat reprezentarea politică din spaţiul occidental, iar altă parte a fost deja încorporată în maşinile superinteligente ale războiului viitorului. Prin urmare ...

Ce ar mai putea fi diferit în lume după coronavirus?

Pandemia nu a atins încă punctul ei maxim. Unda de şoc a pornit din China şi a lovit năprasnic Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii. Însă, se pare că furtuna este încă la început, dacă ar fi să ne raportăm la cele mai sumbre scenarii care spun că va mai dura cel puţin între 12 şi 18 luni, atât cât se pare că durează şi timpul tehnologic pentru omologarea şi introducerea în producţia de masă a unui vaccin. Datele OMS arată că infecţia nu s-a extins încă în emisfera sudică. Probabil că acest lucru se va întâmpla odată cu apropierea iernii australe, dacă acceptăm premisa că virusului nu îi place căldura. Mari aglomerări umane precum cele din India, Pakistan sau Bangladesh înregistrează încă valori foarte scăzute ale numărului de cazuri de îmbolnăvire confirmate raportate la numărul de locuitori. De asemenea, din regiunile secătuite de conflicte violente cum ar fi, de exemplu, regiuni întinse din Siria, Yemen sau Africa Subsahariană, vin încă valori mici prin comparaţie cu tendinţele de evoluţie globală.

În tot acest ocean de incertitudini globale, puterile revizioniste ar putea încerca să obţină redistribuirea echilibrului global de putere prin exploatarea efectelor economice şi sociale ale şocului resimţit în spaţiul euroatlantic, cu precădere în Statele Unite –unde se înregistrează cel mai mare număr de contaminări confirmate şi Uniunea Europeană – unde se înregistrează cel mai mare număr de decese asociate Covid-19. Slăbirea coeziunii euroatlantice şi fragmentarea ameninţării pandemiei în probleme punctuale naţionale cu soluţii locale creează terenul favorabil apariţiei oportunismului strategic pentru puterile contestatare ale ordinii globale. În astfel de vremuri, China şi Rusia ar putea atrage în propria sferă de interese sau influenţă prin oferte de ajutor nicidecum altruiste statele mai vulnerabile de pe frontiera de est a NATO şi UE, mai ales pe cele cu aspiraţii euroatlantice neîmplinite, aşa cum sunt unele state din Balcanii de Vest şi regiunea caspică, precum şi a celor vulnerabile din regiunea indo-pacifică.

Timpul ne va arăta dacă ajutorul în vremuri de restrişte cu materiale esenţiale, fie acestea şi nefuncţionale sau cu o calitate îndoielnică, va deveni noul cal troian din arsenalul de instrumente hibride al războiului nonconvenţional. Certitudinea momentului este forţa cu care un asemenea instrument poate zdruncina încrederea oamenilor în propriile guverne sau în comunitatea din care fac parte, aşa cum s-a întâmplat în cazul Italiei sau Serbiei, părăsite aparent în momentele critice de partenerii europeni, dar ajutate exact la momentul oportun de Beijing şi Moscova.

Mai mult, acapararea cvasitotală a atenţiei publicului de urgenţa epidemiei poate afecta capacitatea comunităţii euroatlantice de sesizare şi reacţie la surprizele strategice care se pot produce mai aproape sau mai departe de zona sa de interese vitale. Cum ar reacţiona UE la activarea scenariilor known unknown ale destabilizării severe a situaţiei de securitate la frontiera de est sau a degenerării bruşte a tensiunilor dintre puterile externe prezente în conflictul sirian, atât timp cât s-a dovedit incapabilă să reacţioneze oportun în faţa strigătului de ajutor venit de la guvernul italian lovit din plin de criza coronavirusului?

Efectele macroeconomice şi structurale ale pandemiei nu sunt vizibile încă la scară globală, dar semnalele sunt îngrijorătoare. Se vorbeşte despre faptul că pandemia va declanşa o criză economică mondială care va afecta profund mecanismele de funcţionare ale globalizării. Însă o asemenea criză este deja aşteptată de câţiva ani. Riscul apariţiei sale a fost anticipat de diferendele economice globale, războiul comercial dintre Statele Unite şi China, provocările infrastructurilor şi pieţelor energetice, instabilităţile monetare, costurile uriaşe ale securităţii internaţionale, noile politici tranzacţionale şi protecţioniste promovate de marile puteri şi, mai ales, de lipsa generalizată de încredere în instituţii şi pieţe.

Răspândirea infecţiei readuce în atenţie vulnerabilitatea sistemelor politice în faţa crizelor majore şi potenţialul ascensiunii autoritarismului şi populismului în astfel de momente. Testul la stres al guvernelor europene s-a dovedit dureros şi în pofida sprijinului cvasi-generalizat al populaţiei vor rămâne sechele pe termen mediu şi lung. Tratamentul acestora ar trebui să se bazeze pe o reţetă de modele inovative de guvernare şi dialog social, în care utilizarea extensivă a sistemelor informatice, care s-au dovedit esenţiale în aceste vremuri, să confere substanţa activă. În egală măsură, va trebui gândită o schemă de tratament extins cu aplicare atât la nivel local – naţional, cât şi general – european.

În concluzie,

pandemia coronavirusului devine pe zi ce trece un puternic factor potenţator al problemelor globale cu care se confruntă de câţiva ani sistemul internaţional. Virusul are tendinţa de a aduce entropia sistemului în pragul ireversibilităţii strategice, pe fondul comorbidităţilor multiple ale organismului global. Prin urmare, lumea de după epidemie nu va mai fi la fel. Contribuţia crizei sanitare la această transformare sistemică se va regăsi în planul confirmării tendinţelor globale preexistente şi nu într-o reorientare a acestor evoluţii. Despre efectele pandemiei nu se va vorbi în termeni de disoluţie sau eşec. Molima va devoala slăbiciunile structurale ale sistemelor politice, economice şi sociale, în primul rând medicale, iar consecinţele vor fi descrise în termeni de fragilitate, lentoare şi solidaritate insuficientă.

Lumea spre care ne îndreptăm va fi mai concurenţială şi tranzacţională. Costurile pandemiei vor fi decontate de multilateralism ca formă de echilibru internaţional, de democraţie ca model politic şi de liberalism ca ideologie. Oportunismul strategic dictat de interese particulare şi periferice va obliga la regândirea modelului de valorificare a oportunităţilor comune cu beneficii globale. Istoria a dovedit, indiferent de epocă sau ciclu, că atunci când periferiile se ridică, lumea se schimbă din temelii. În noua lume, conflictele de interese vor permanentiza incertitudinile de securitate şi vor de-esenţializa formatele de cooperare, fie acestea politice, economice şi militare.

Prin urmare, coronavirusul nu va detrona Statele Unite din poziţia de unică superputere militară, nu va estompa ascensiunea economică şi politică a Chinei, nu va dezmembra Uniunea Europeană şi nu va desfiinţa ONU. Însă, aşa cum se întâmplă cu boala, pandemia va afecta structura şi robusteţea sistemului internaţional şi va accelera manifestarea tendinţelor globale care ar putea conduce la reaşezarea sistemului într-o nouă paradigmă post-neoliberală.