Frontul din Belarus şi Mareşalul Dezinformare

La prima vedere situaţia e simplă şi limpede, există un dictator care nu vrea să plece, Aleksandr Lukaşenko, şi există o ţară care îl sprijină, nu a lui ci Rusia lui Putin. Poziţionarea Belarus chiar în centrul Europei, pe axa directă dintre Rusia şi Germania, vecină cu Polonia, dar şi cu enclava Kaliningrad, face dintr-o dată lucrurile complicate. Belarus este o ţară în care minoritatea rusă este în procent de 10%, dar unde limba rusă se vorbeşte de 70 – 80% din populaţie. Limba belarusă era, până la „perestroica” lui Gorbaciov pe cale de dispariţie, acum e vorbită mai ales în mediul rural, sau în cercurile intelectuale naţionaliste. Iar numele ţării, Belarus, stârneşte uneori confuzii chiar în Occident, obişnuit, până de curând să folosească termenul de „Rusia Albă” ( „Wit-Rusland” – Olanda, „Weißrussland” – Germania, „Vitryssland” – Suedia, „Valko-Venäjä” – Finlanda, „Hviderusland” – Danemarca. Trecerea la „Belarus” s-a făcut şi ca să o diferenţieze de Rusia, pentru că „Rus” / „Ruten” este un termen mai larg care include lumea slavă de est, în general (ruşi, ucraineni, belaruşi).

Deci, o primă concluzie ar fi că firele care leagă Minskul de Moscova sunt de fapt nişte odgoane puternice care vor fi greu de slăbit, chiar şi în condiţiile unei puternice mobilizări externe şi interne.

O altă concluzie, însă, ar fi că Belarus demonstrează, prin natura protestelor care au loc în Minsk şi în marile oraşe, că posedă o  societate civilă educată şi doritoare să se despartă de un lider care pare să aparţină altui timp. Şi nu numai de acest lider, dar şi de sistemul pe care l-a creat şi care, paradoxal, nu are foarte mulţi suporteri nici la est, la Moscova, acolo unde conducătorul belarus este considerat mai mult un „asset”, un activ strategic, decât un partener de idei.

Dincolo însă de diferenţele de abordare dintre Moscova şi Minsk, pentru Rusia nu există alte opţiuni decât menţinerea Belarus bine ancorată la capătul celălalt al odgonului. Imprudent, la începutul acestui an, Lukaşenko, spunea, după o întâlnire la Soci, nu foarte fructuoasă, cu Putin: „Noi am construit aceste bune relaţii. Suntem arhitecţii lor. Suntem noi şi cei care să le rupă la sfârşitul carierei lor politice?” Trimiterea sa, deloc subtilă, către sfârşitul celui de-al doilea mandat al lui Putin, presupus a fi şi ultimul, nu l-a ajutat să obţină un preţ mai bun pe metrul cub de gaze naturale ruse.

Din fericire pentru Lukaşenko, liderul rus, care, între timp a lămurit şi cum e cu ultimul mandat curat constituţional şi ar putea să-i întoarcă acum „serviciul”, are încă nevoie de el, adică de „asset”.

De aceea, de la Moscova s-a deplasat în direcţia Minskului un întreg arsenal politic, diplomatic, militar şi media, care să menţină „frontul belarus” pe modelul „Ни шагу назад!” / „Niciun pas înapoi”. Desigur, fără precipitare, calculat, în funcţie de intensitatea şi direcţia evoluţiilor din capitala belarusă.

La acest moment, „direcţia loviturii principale” este susţinută de campania de dezinformare în care Moscova s-a angajat cu toate mijloacele şi pe care o consideră cu atât mai importantă cu cât Kremlinul apreciază, probabil, că scenarii tip Crimeea sau Donbas nu se pot utiliza la doi paşi de centrul Europei. Decât în ultimă instanţă.

Mesaje, lozinci, pastile de adormit protestele

Munca de propagandă nu e chiar simplă, oricât ar părea o joacă a cuvintelor. Cel mai greu e să găseşti tonul. Când eşti pe terenul tău, sau aproape al tău, cum este Belarus pentru Rusia, „Gosinform”-ul funcţionează, însă, ca uns. Mesajele sunt cele de acasă, adaptate pentru a suna bine pentru urechile cetăţeanului belarus, încă nehotărât cu cine să voteze sau, pentru că demult s-au închis urnele, în ce direcţie să-şi îndrepte nemulţumirile.

Unu. Protestele sunt provocate şi organizate de către Occident. Este principalul mesaj al întregii campanii. Un mesaj cu mai multe componente:

● SUA, NATO şi UE vor schimbarea regimului din Belarus după propriile reguli;

● observatorii electorali occidentali şi cei ai OSCE au avut „mutarea în plic” privind incorectitudinea alegerilor;

● contestarea corectitudinii alegerilor este primul pas către contestarea regimului în general;

● posturile occidentale de televiziune sunt instigatorii violenţelor împotriva organelor de ordine (aici lucrurile s-au complicat puţin, protestatarii belaruşi fiind mult mai reţinuţi decât cei ucraineni, de exemplu. Ceea ce nu a oprit „organele” să-i „umfle” cu miile);

Doi. Principalii organizatori occidentali sunt Polonia şi Lituania. Vinovatul „de serviciu” pentru Kremlin, în această regiune, este, de obicei, Polonia, care îşi trage la rândul ei dividende din această postură în faţa aliaţilor occidentali, dar, de această dată, este însoţită de Lituania, gazdă bună pentru reprezentanţii opoziţiei din Belarus. Cele două ţări sunt prezentate ca fiind direct şi mercantil interesate în cursul evenimentelor de la Minsk, urmărind dezintegrarea Belarus şi preluarea unor teritorii ale ţării, precum şi având obiective economice. Astfel, Varşovia ar urmări recuperarea regiunii Grodno, fostă parte a Poloniei câteva secole, locuită şi acum de o importantă minoritate poloneză. În ce priveşte Lituania, aceasta este „ieşirea la mare” a Belarus, prin portul Klaipeda, simţindu-se, prin urmare, „îndreptăţită” să aibă un cuvânt de spus în afacerile interne de la Minsk.

Trei. Opoziţia din Belarus şi candidatul său la prezidenţiale sunt marionete ale Vestului. Scenariile conspiraţioniste, cu un centru de putere extern care dirijează, prin  sfori financiare, de cele mai multe ori, evoluţiile interne, este practicat în majoritatea statelor est-europene. La Moscova şi, acum, şi la Minsk, acest centru este neapărat la Vest şi, de preferinţă, în vecinătatea graniţei, pentru a deveni realist şi credibil.

Scenariul presupune că există un plan detaliat, conceput de către experţi în operaţiuni psihologice, în acest caz angajaţi ai Centrului Psihologic de la Bydgoszcz, Polonia, o entitate civilă a cărei „vină” în acest caz este faptul de a se afla în vecinătatea unui Centru de Antrenament al NATO pentru operaţii întrunite. Dar dacă sunt atât de aproape, musai trebuie să coopereze pentru o „revoluţie colorată” în ţara vecină şi pentru aducerea la putere a unei marionete occidentale. Mai ales când se presupune că sunt sub controlul structurii de informaţii a NATO şi, desigur, al CIA. Alegerile au fost un moment propice pentru a contesta rezultatele şi pentru a impune sancţiuni asupra Belarus. Uniunea Europeană ştia de dinainte ce trebuie să facă!

Pe teritoriile Poloniei şi Lituaniei mai există şi alte trei centre de excelenţă ale NATO, înm bazele poloneze sunt dislocaţi mii de militari americani şi se mai pregăteşte şi un exerciţiu exact la graniţa cu Belarus, aşa că, ce să ne mai ascundem, aici s-a organizat totul. Iar fuga candidatei opoziţiei, Svetlana Tihanovskaia, tocmai la Vilnius, este o demonstraţie a faptului că ”păpuşarii” şi-au adus creaţia mai aproape, pentru a o putea dirija direct.

Posibilitatea ca fuga să fie, în fapt, o expulzare forţată, nu se pune.

Patru. Ţara se va prăbuşi dacă opoziţia ajunge la putere. Liniştea şi stabilitatea care au caracterizat ultimele mai mult de două decenii din istoria recentă a Belarus s-ar putea încheia într-un mod catastrofal dacă „iresponsabilii” din opoziţie ar putea ajunge să guverneze. Invocarea unei perspective apocaliptice a „zilei de mâine” face parte din arsenal, condimentată cu câteva adaosuri propagandistice:

● cei care protestează azi vor fi şomerii şi oamenii străzii de mâine, culegând ce au semănat;

● ţara va urma „calea poloneză” şi va deveni o sucursală a marilor corporaţii internaţionale;

● „neo-liberalismul sălbatic” va lua sub control viaţa cetăţenilor belaruşi;

● Belarus se va alătura „centurii sărace” a Europei de Est, bună să susţină agricol şi cu forţă de muncă Europa Occidentală.

Desigur, PIB-ul polonez pe cap de locuitor, dublu faţă de cel din Belarus, nu se pune nici el, din nou, pentru că e obţinut prin exploatare.

Cinci. Viitorul Belarus este numai, adică numai, cu Rusia. La acest punct, care încoronează demonstraţia că la Minsk e loc de speranţă, deşi Occidentul şi-a băgat coada, se pot face trimiteri şi la Lukaşenko, preşedintele care nu a fost întotdeauna în graţiile Kremlinului, crezând, din când în când, că „jocul la două capete” poate fi o ocupaţie lucrativă. Uite că nu a fost. Alexandr a fost trădat de către Vest, aşa că „vino, acasă, dragule” / „иди домой дорогой” / „idi damoi, daragoi”!

Chemarea nu e pentru preşedinte, oricum opţiunile acestuia pentru un scenariu de acest fel sunt limitate, cât pentru Republica Belarus, care, poate s-a uitat, este parte a Uniunii Rusia – Belarus, un fel de stat comun care, la nevoie, se poate comporta ca atare.

Aici, propaganda de la Kremlin are nuanţe interesante:

● Belarus este deja aproape înconjurat de forţe ostile;

● Lukaşenko este „omul nostru”, dar nu suntem pregătiţi să îl sprijinim până în pânzele albe, dacă nu face şi el o mişcare...;

● ceea ce s-a întâmplat este un rezultat al aşa numitului „separatism belarus”. Belaruşii sunt, în fapt, ruşi, vremurile şi politicile i-au separat, mai ales în ultimul secol, dar naţiunea e una, formată din ruşi, belaruşi şi, să nu uităm, ucraineni. Puterea stă în unire, sau uniune, iar ideologia liberală nu face decât să-i înşele şi să-i convingă nu doar că nu sunt ruşi, ci că sunt, trebuie să fie, dacă vor să fie recunoscuţi în vest, anti-ruşi;

● ulterior „agitaţiei” post electorale, Rusia ar putea fi interesată de unele reforme economice în Belarus (da, e o ţară independentă, dar astea sunt detalii!), iar Lukaşenko nu e un  factor catalizator, dimpotrivă, unele lucruri ar putea merge şi mai bine fără prezenţa acestuia. Mesajele purtătorilor moscoviţi de cuvinte nu sunt foarte clare, demonstrând că la Moscova nu este încă decis planul de acţiune. Dacă Lukaşenko găseşte o soluţie prin care să se prezinte ca (încă) variantă câştigătoare, cu atât mai bine. Deocamdată, acesta, într-o conferinţă de presă, a ridicat statutul relaţiilor bilaterale de la „parteneriat” la „frăţeşti” şi a explicat şi de ce o vreme a tras cu ochiul către Vest „pentru a asigura supravieţuirea şi salvarea ţării” printr-o politică „multi-vectorială”. Nu a fost să fie,  a recunoscut Alexandr, revenind la „uni-vectorial” şi la „fratele cel mare”. Vom vedea dacă mesajul de la Minsk a fost convingător.

Liniştea de dinaintea Uniunii

Până la urmă, de aceea e atât de multă linişte la Moscova în ceea ce priveşte acţiunile practice, politice sau economice, poate chiar militare, şi de aceea e atât de multă agitaţie în planul mesajelor, în domeniul informării cetăţenilor prin dezinformarea lor:

● situaţia nu este considerată scăpată de sub control, deşi liderul de la Minsk şi-a pierdut din credibilitatea internă, mai ales în faţa acelor categorii de intelectuali care dau greutate regimurilor: profesorii, artiştii, lucrătorii din domeniile tehnice de vârf din companii de stat sau filiale ale unor corporaţii internaţionale, studenţii;

● chiar şi pentru Moscova, Alexandr Lukaşenko reprezintă o vulnerabilitate, dar rezolvarea ei cere timp şi identificarea unei persoane pe un profil care să convină ambelor tabere. Faptul că Lukaşenko avea de mult o problemă de imagine în Rusia, este ilustrat de un banc rostit de un comic rus, Maxim Galkin, chiar în prezenţa liderului din Belarus, acum vreo patru ani: „pe timpul unei furtuni, un avion se prăbuşeşte în ocean. Cei trei lideri aflaţi la bord, Obama, Putin şi Lukaşenko se salvează cu o barcă pneumatică. Barca are două perechi de vâsle. «Eu sunt liderul lumii. Nu vâslesc» spune Obama. «Eu sunt liderul unei puteri nucleare, nici eu nu vâslesc» continuă Putin. «Să votăm»,  solicită atunci Lukaşenko. După un timp, barca începe să se deplaseze pe ocean, la vâsle fiind cei doi lideri, Obama şi Putin. Obama, între două strocuri, îşi întreabă nedumerit colegul de vâslit: «Volodea, cum e posibil? Suntem trei în barcă iar Alexandr a luat patru voturi!»”;

● integrarea sistemului construit de Lukaşenko în jurul unei noi structuri a puterii se va face fără probleme. Criza a demonstrat unitatea acestuia şi intenţia de a supravieţui. Singura opţiune a celor care sunt legaţi de actuala putere de la Minsk este însă rămânerea în orbita Moscovei, ceea ce pare a fi şi o opţiune a unei largi părţi a populaţiei. Rusiei îi va conveni, probabil, direcţionarea furiei protestelor către persoana lui Alexandr Lukaşenko, pe de o parte, iar pe de altă parte, punerea acestuia în faţa faptului că singurul ajutor îi poate veni doar de la Kremlin şi este condiţionat: acceptarea unei uniuni integratoare cu Rusia, care să transforme Belarus aproape într-o entitate a Federaţiei Ruse.

Pentru Moscova, criza din Belarus poate fi, în ciuda a tot ce se vehiculează, o oportunitate, o soluţie pentru a scăpa de / a îngenunchea un lider încăpăţânat, frate mic când a semnat, în 1997, Tratatul de constituire a Uniunii Rusia – Belarus, sperând însă că va deveni fratele cel mare după plecarea lui Elţân, pe un potenţial principiu al rotaţiei la preşedinţia Uniunii. Ghinion, acest lucru nu s-a întâmplat, principiul rotaţiei nu a mai funcţionat – dacă ar fi funcţionat vreodată -  odată cu venirea la putere a lui Putin. Aşa că a devenit din nou frate mic, chiar micuţ, aflat undeva într-un colţ din centrul Europei, cu vedere doar la est. Rusia e răbdătoare, probabil preşedintele Putin îşi aşteaptă omologul din Belarus din  nou la Soci, pentru un meci de hochei.

Iarna e aproape.