17 octombrie 2019

Forţele speciale chineze folosesc autogirul pentru infiltrarea/ exfiltrarea tactică pe calea aerului

Daniel Ilie

Uitându-mă pe imaginile şi înregistrările video efectuate pe timpul grandioasei parade militare chineze desfăşurată în capitala Beijing, în prima zi a lunii octombrie 2019, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la proclamarea Republicii Populare Chineze, în timp ce încercam să identific noile tipuri de sisteme de armament şi echipamente militare întrate în dotarea forţelor armate chineze, un aparat de zbor destul de bizar (a 37-a fotografie în josul paginii din link) mi-a atras atenţia, cu atât mai mult cu cât am avut senzaţia că ocupanţii acestuia erau, oarecum, echipaţi asemănător unor operatori de forţe pentru operaţii speciale (FOS).

Sursă foto: Mediafax

Militarii, în formaţie de 12 şi echipaţi cu armament uşor de infanterie (pistol şi armă de asalt), echipament de protecţie balistică şi aparatură de vedere pe timp de noapte, erau îmbarcaţi la bordul unor aparate de zbor ultrauşoare cu două locuri, cu cockpit deschis, asemănătoare unor autogire, fiecare ancorat pe câte o platformă a celor 6 autocamioane cu platformă joasă care, în momentul surprins de fotograf, defilau chiar sub atenta privire a Preşedintelui Xi Jinping. Imaginea, pentru mine oarecum inedită, m-a făcut determinat să fac o analogie cu modul de organizare a detaşamentelor operaţionale alfa (Operational Detachment Alpha - ODA) care sunt, de fapt, celula organizatorică de bază a FOS (în special a beretelor verzi).

ODA sunt detaşamente închegate, formate de regulă dintr-un număr de 12 operatori, toţi calificaţi forţe speciale, fiecare având specialitatea sa militară distinctă (specialist informaţii, specialist operaţii, specialist armament, specialist distrugeri, specialist comunicaţii şi informatică, medic etc.), dar fiind instruiţi multidisciplinar astfel încât ei sunt în acelaşi timp, paraşutişti, scafandri, alpinişti, cunoscători ai mai multor limbi străine de interes. Detaşamentul are capacitatea de a planifica şi executa independent tot spectrul de misiuni specifice, de a se infiltra nedetectabil în cele 3 medii operaţionale, terestru, aerian şi maritim, de a executa misiuni în zone îndepărtate pe timp nedeterminat, fără sau cu foarte puţin sprijin logistic şi dispune de capacitate de autosusţinere, datorită modului în care sunt organizaţi, echipaţi, instruiţi şi pregătiţi pentru misiune.

În fotografie, în opinia mea, asta a fost imortalizat, 12 militari din cadrul unei structuri militare ce seamănă foarte mult cu un ODA. De aici am prezumat că FOS chineze sunt printre cele care au fost relativ recent (ultimii 3-4 ani) dotate cu autogire pentru a executa operaţiuni de infiltrare tactică pe calea aerului, probabil în adâncimea, chiar dacă nu foarte îndepărtată, a dispozitivului inamic.

Dar ce este un autogir?

Autogirul (giroplanul sau girocopterul) nu este o idee nouă, prima astfel de platformă aeriană fiind realizată efectiv, în urmă cu aproape un secol, de către inginerul spaniol Juan de la Cierva în încercarea sa de a crea o aeronavă care să poată zbura în siguranţă la viteze mici. Acesta a construit aeronava folosind un fuzelaj de avion, cu elicea şi motorul montate în faţă, un rotor (asemănător cu cel al unui elicopter, dar fără a fi antrenat de motor) montat pe un catarg vertical şi câte un stabilizator, vertical şi orizontal.

Cu toate că seamănă cu un elicopter, autogirul face parte, potrivit reglementărilor aeronautice civile române, din categoria aeronavelor ultrauşoare motorizate precum: avioanele ultrauşoare (incluzând motodeltaplanele), elicopterele ultrauşoare, motoparapantele/ motoparaşutele şi dirijabilele ultrauşoare. Acesta poate fi asimilat, mai degrabă, cu un hibrid între avion ultrauşor şi elicopter, întrucât, spre deosebire de elicopter, nu poate decola direct pe verticală şi nici nu poate staţiona în zbor la punct fix.

Autogirul este, practic, o aeronavă prevăzută cu o elice de propulsie, antrenată de un motor, care poate fi montată în spatele sau în faţa platformei aeriene (pentru împingere sau tracţiune, după caz) şi cu o elice de suspensie care se învârteşte liber în jurul unui ax vertical (nu este antrenată de motor) prin forţa realizată de deplasarea aeronavei, din cauza curgerii aerului printre palele rotorului, de jos în sus, realizând portanţa necesară zborului.

Astfel, pentru a putea decola, autogirul trebuie să ruleze cu suficientă viteză pe o pistă până când elicea de suspensie (rotorul) atinge turaţia necesară desprinderii de la sol a aparatului de zbor, în caz contrar, pentru ca rotorul să poată asigura desprinderea aeronavei de la sol el va trebui să fie rotit prin intermediul unui mecanism de legătură şi transmitere temporară a mişcării de la motor (soluţia constructivă poate fi de tip mecanic, hidraulic sau electric).

Capul rotorului se înclină atât faţă/ spate, cât şi lateral în ambele părţi, controlat de manşa pilotului, pentru a asigura tangajul aeronavei, iar cu ajutorul pedalelor din cockpit pilotul poate modifica poziţia cârmei de pe stabilizatorul vertical, montat în spatele elicei de propulsie, pentru realizarea stabilităţii complete a aeronavei.

Deşi, spre deosebire de elicopter, autogirul are nevoie de o pistă de câţiva zeci de metri lungime pentru a decola (mai scurtă sau mai lungă, funcţie de viteza şi direcţia vântului şi de temperatura mediului ambiant), aterizarea se poate face, în siguranţă, pe o distanţă foarte mică sau chiar aproape vertical, înclusiv în situaţia opririi motorului în zbor, evident dacă pilotul este foarte bine instruit şi pregătit. De aceea nu o să vedeţi niciodată un autogir dotat cu paraşută balistică.

Pentru asigurarea siguranţei zborului în astfel de cazuri este necesar ca întotdeauna să se planifice traiectul de zbor astfel încât aeronava să rămână la o distanţă de planare sigură faţă de zonele în care se poate efectua, eventual, o aterizare forţată. O aterizare în copaci înalţi sau pe ape deschise poate fi, însă, fatală.

Aparatele de zbor au fost echipate tradiţional cu motoare termice, dar în ultimul timp au început să fie dezvoltate variante echipate cu motoare electrice ale căror avantaje au determinat firme consacrate sau startup-uri din domeniul car-sharring şi de taxi să ia în considerare dezvoltarea de programe de taxiuri zburătoare.

Se pare că, odată cu dezvoltarea noilor tehnologii, aceste aeronave ultrauşoare devin din ce în ce mai ”cost-eficace” şi ”cost-eficiente” (rentabile) întrucât au o configuraţie de sistem simplă, fiabilă, asigură un grad de siguranţă al operării destul de ridicat, presupune costuri de  cercetare-dezvoltare, achiziţie iniţială, instruire, operare şi mentenanţă relativ decente, în raport cu platformele aeriene cu aripă rotativă de tip elicopter, de exemplu. Şi asta în condiţiile în care utilizarea lor s-a dovedit a fi mai eficace în executarea unor anumite sarcini, precum supraveghere şi cercetare aeriană (culegerea de informaţii foto/ video, full-motion), cu viteză mică şi la altitudini joase, infiltrare nedetectabilă pe calea aerului, transportul (sub fuzelajul aerogirului) şi plasarea pe traiectul de zbor a unor drone uşoare de supraveghere etc.

De ce ar avea nevoie FOS chineze de autogire?

Operaţiile speciale sunt executate de către FOS pe tot spectrul acţiunilor militare, independent sau în coordonare cu operaţiile forţelor convenţionale şi, de regulă, sunt influenţate de consideraţii politico-militare, necesitând tehnici clandestine, acoperite sau de vizibilitate şi supraveghere/ control scăzute, inclusiv la nivel naţional. Acestea diferă de cele convenţionale prin gradul ridicat de risc politic şi fizic, tehnicile operaţionale utilizate, modul de întrebuinţare şi dependenţa de informaţii cât mai detaliate şi valide, furnizate în timp util.

De cele mai multe ori, operaţiile speciale necesită capabilităţi de infiltrare şi exfiltrare clandestină, acoperită sau discretă a FOS, precum cele pe cale aeriană. 

Datorită caracteristicilor tehnico-tactice şi particularităţilor specifice în exploatarea şi asigurarea suportului logistic integrat pe parcursul ciclului de viaţă, este posibil ca militarii chinezi să fi realizat că această aeronavă ultrauşoară îndeplineşte nevoile misiuni şi cerinţele operaţionale ale FOS chineze cu costuri de cercetare-dezvoltare, achiziţie iniţială, instruire, operare şi mentenanţă relativ decente. Motiv pentru care, probabil că, au decis utilizarea autogirului ca platformă de inserţie şi exfiltrare aeriană clandestină pentru executarea unor misiuni de operaţii speciale, în spatele liniilor inamice, şi dotarea FOS chineze cu astfel de platforme.

În anumite variante de echipare militară, autogirul poate fi folosit cu succes pentru misiuni de cercetare, supraveghere şi recunoaştere (capabilitate aeriană de ISR cu pilot la bord), infiltrare şi exfiltrare tactică pe calea aerului în scopul executării operaţiilor speciale (platformă de transport aeriană) sau pentru executarea de misiuni de de căutare salvare, inclusiv prin luptă.

Capacitatea de manevră pe verticală a FOS le permite acestor forţe să evite punctele forte ale adversarului şi să-l lovească acolo unde şi atunci când acesta este mai vulnerabil, iar utilizarea unor aeronave ultrauşoare care zboară în condiţii sporite de siguranţă la altitudine joasă şi cu viteză mică poate spori considerabil această capacitate.

Cheia obţinerii succesului în operaţiile speciale constă, printre multe altele, în simplitatea planificării şi realizarea surprinderii inamicului. Folosirea autogirelor ca platforme de infiltrare şi exfiltrare aeriană clandestină contribuie la îndeplinirea acestor cerinţe.

Cu toate acestea, aeronava nu a fost proiectată ca platformă de atac, nu poate furniza sprijin aerian apropiat cu foc echipelor din câmpul tactic, iar echipajul acesteia poate folosi doar armamentul din dotare pentru autoapărare şi împotriva inamicului. Din punct de vedere al capacităţii de supravieţuire şi de protecţie a forţei, autogirul are o serie de limitări din cauza soluţiei constructive ieftine, de compromis, iar folosirea lui în medii ostile la altitudine scăzută, pe timp de noapte sau pe vreme nefavorabilă, pe toate tipurile de teren, chiar şi cu sisteme avansate de navigaţie, poate ridica unele probleme insurmontabile.

Iluminarea cât mai scăzută, comunicaţiile minime, evitarea zonelor populate aglomerate, schimbarea planificată a cursului în scopul înşelării inamicului şi evitarea detecţiei de către raderele acestuia pot îmbunătăţi succesul misiunii. Pentru aceasta, este nevoie, însă, de proceduri bine stabilite şi exersate, precum şi de o planificare adecvată şi multe antrenamente desfăşurate înainte de trecere la executarea misiunii care, oricum, nu cred că ar putea fi dusă la bun sfârşit fără nişte piloţi de elită.

Personal, cred că aceste aeronave sunt destinate să opereze în formaţie, în medii cu ameninţări reduse, conform unor manuale tactice dedicate, mai degrabă, iar acolo unde sistemele de detecţie şi apărare antiaeriană inamice sau mediul operaţional este unul cu ameniţări sporite, FOS nu prea au de ales decât să folosească infiltrarea tactică pe calea aerului cu paraşuta aripă, prin unul din procedeele cu cădere liberă şi deschidere ulterioară a acesteia, tip HAHO/ HALO (High Altitude High Opening/ High Altitude Low Opening), pentru a realiza inserţia clandestină în adâncimea dispozitivului inamic.

Câteva caracteristici tehnico-tactice ale autogirului folosit de FOS chineze

Din fotografia făcută pe timpul paradei militare şi din informaţiile postate pe site-ul producătorului chinez rezultă că autogirul din dotarea FOS chineze este unul cu cockpit deschis (asigură o vizibilitate deosebită în aproape toate direcţiile), cu două locuri, unul dispus în faţă celălalt în spate, cu elicea de propulsie aşezată în spatele fuzelajului, înaintea stabilizatorului vertical pe care este montată cârma, tren de aterizare format din două roţi principale şi una sub botul aeronavei şi rotor (elicea de suspensie) format din 2 pale prinse de axul vertical prin intermediul unor balamale. În apropierea capului rotorului vedem un angrenaj cu roţi dinţate care indică un mecanism mecanic de transmitere temporară a mişcării de rotaţie şi momentului de torsiune, între motor şi elicea de suspensie, soluţie ieftină şi destul de fiabilă.

Aeronava, cu o greutate totală de maxim 560 kg, este propulsată cu o viteză maximă de 160 km/h de un motor termic pe benzină cu două carburatoare tip ROTAX 914 ce dezvoltă o putere maximă de 115 CP, cu un consum orar de 17 litri/oră, are o rază de acţiune de maxim 400 km, la o viteză de croazieră de 100-120n km/h şi poate atinge o altitudine maximă de 4500 metri, cu o viteză de ascensiune de 4 m/s. Distanţa necesară decolării este situată între 20 şi 80 metri, iar cea de aterizare de maxim 20 metri. Greutatea de încărcare maximă (echipaj 2 operatori plus echipamentele militare şi armamentul din dotare) nu trebuie să depăşească 230 kg, ceea ce în cazul operatorilor chinezi, ţinând cont de talia medie a acestora, s-ar putea să fie de ajuns, funcţie, bineînţeles, şi de tipul misiunii. Nu am găsit date despre eventuala protecţie balistică a autogirului, iar doar din fotografie este dificil să ne dăm seama dacă porţiuni ale fuselajului sunt cumva blindate. Datorită greutăţii la gol destul de reduse (doar 290 kg), luând în considerare greutatea tuturor elementelor componente ale aeronavei, cred că o eventuală blindare a fuselajului ar putea fi făcută doar cu plăci balistice din materiale compozite foarte avansate care ar creşte costurile de producţie.

În loc de concluzii

Autogirul este, în cele din urmă, o aeronavă ultrauşoară, înalt manevrabilă, care poate îndeplini cu succes unele misiuni inclusiv în domeniul militar cu eficacitate şi eficienţă sporite, dar cu costuri decente, iar ideea chinezilor de a-şi dota FOS cu asemena tehică militară nu este rea deloc. În aceste condiţii, mulţi dintre operatorii chinezi de FOS sunt nevoiţi ca, pe lângă specialitatea militară de bază, să mai acumuleze o cerificare în plus, anume cea de pilot  special de autogir. Un lucru care nu este la îndemâna oricui.

Aşa cum paraşutiştii militari definesc paraşuta ca fiind ”taxiul” care-l transportă pe paraşutist de la bordul aeronavei de transport aflată pe traiectul de zbor la zona de aterizare unde urmează să înceapă executarea misiunii specifice, putem face şi noi o analogie, privind autogirul ca un taxi aerian (unii îi spun motocicletă aeriană) care are sarcina de a transporta, pe calea aerului, operatorul de FOS sau specialistul de intelligence de la locul îmbarcării în aeronava ultrauşoară la locul în care începe să execute operaţia specială sau misiunea de colectare şi transmitere, înregistrat sau în timp real, a informaţiilor.

Mulţi cred că aerogirul poate deveni maşina (la propriu) zburătoare ”de fiţe” a viitorului.