Forţele nucleare ale SUA

[ English Version HERE ]

În Conferinţa de Securitate de la Munchen din 2018, s-a făcut o avertizare directă privind pericolul pe care-l reprezintă armele nucleare asupra securităţii mondiale. Această ameninţare poate fi uşor intuită din analiza tabelului cu armele nucleare declarate de statele care sunt recunoscute ca deţinătoare de armament nuclear în cantităţile menţionate.

Pe această listă nu apare Iranul, deţinător de tehnologie de fabricaţie a armei nucleare dar nedeclarat ca fiind deţinător de arme nucleare. Acest tabel ca şi cele menţionate despre Iran, fac justificată menţionarea Rusiei, Chinei, Coreei de Nord şi Iranului ca ameninţări pentru securitatea naţională a SUA.

Este uşor de observat faptul că Rusia este într-o continuă creştere a agresivităţii profitând de politica dusă de fosta administraţie a SUA. Administraţia Trump, pe principiul “America First” care guvernează toate acţiunile SUA, de la începutul activităţii sale a acordat o atenţie deosebită cheltuielilor pentru apărare şi mai ales celor care se referă la mentenanţa actualelor tipuri de armament nuclear cât şi dezvoltarea de noi sisteme.

Prin Strategia de Securitate Naţională din 2015, Rusia creşte rolul armelor nucleare în asigurarea unei capacităţi defensiv-ofensive care să descurajeze principalii săi inamici NATO şi SUA. Rusia este singurul stat nuclear din lume care, conform doctrinei sale militare ca şi a strategiei de securitate naţională, îşi propune să folosească arma nucleară chiar şi în cazul în care teritoriul naţional ar fi ameninţat cu armament convenţional. De aceea, deşi cu economia grav afectată de sancţiunile impuse, Rusia alocă fonduri mari pentru dezvoltarea şi modernizarea forţelor sale nucleare chiar şi cu violarea tratatelor de control al armamentelor.

În acelaşi timp China, Coreea de Nord şi Iranul constituie, conform Strategiei de Securitate Naţională a SUA din 2017, ameninţări la adresa securităţii naţionale în primul rând prin faptul că primele două sunt deţinătoare declarate de arme nucleare, iar cea de a treia este suspectă, din punctul de vedere al SUA, că ar deţine capabilităţi de a le fabrica. În aceeaşi strategie se menţionează faptul că SUA vor răspunde cu arme nucleare numai în cazul în care SUA sau unul din aliaţii săi vor fi atacaţi cu acest tip de armament. SUA se angajează, conform ultimei versiuni semnate de statele deţinătoare,  să nu folosească forţa sa nucleară împotriva statelor care nu sunt deţinătoare de arme nucleare diferenţiindu-se total de poziţia Rusiei.

În aceste condiţii SUA consideră că are obligaţia de a asigura un nivel înalt al capabilităţilor militare nucleare pentru a descuraja ameninţările nucleare menţionate la paragrafele precedente dar şi pentru a acţiona dacă va fi cazul. Dezvoltarea sistemelor nucleare se face în aşa fel încât să se asigure flexibilitatea necesară pentru o ripostă echilibrată şi proporţională cu atacul. La sfârşitul Războiului Rece, SUA au crezut că lumea se îndreaptă către un glob pământesc fără arme nucleare. Evoluţiile din ultimii ani au arătat însă că unele state au luat poziţia SUA că slăbiciune, nu în ceea ce privesc capabilităţile nucleare ci mai ales în decizia punerii în discuţie a folosirii acestora. Administraţia Trump însă a schimbat modul de abordare al acestei descurajări nucleare.   

Prin faptul că SUA declară aceeaşi determinare şi în ceea ce privesc aliaţii săi, SUA caută să-şi păstreze credibilitatea în faţa acestora. Prin noua strategie nucleară SUA îşi propun ca atunci când descurajarea nu este suficientă, să fie capabilă să angajeze armele nucleare în mod flexibil şi adaptat agresiunii nucleare, aplicând ferm principiul pagubelor colaterale minime.

Dacă facem un apel la istorie, trebuie remarcat faptul că SUA a fost primul stat din istorie care a fabricat arma nucleară şi continuă să fie singurul stat care a folosit-o la Hiroşima şi Nagasaki. Pentru îmbunătăţirea performanţelor acestora au fost efectuate peste 1000 de teste nucleare ale încărcăturilor nucleare şi ale vectorilor purtători. Între anii 1940 şi 1996 SUA au cheltuit cel puţin 9 trilioane de dolari pentru realizarea armelor nucleare. În felul acesta a ajuns la performanţe care pot asigura descurajarea nucleară faţă de potenţialele ameninţări. În felul acesta SUA îşi asigură atât proprii cetăţeni cât şi pe cei ai statelor aliate că este capabilă să descurajeze orice agresor dar să ia şi decizia politică şi să acţioneze atunci când va fi cazul. 

Faţă de perioada de vârf a războiului rece, SUA au redus cu aproximativ 85% armamentul său nuclear, biologic şi chimic şi nu a mai dezvoltat capabilităţi nucleare în ultimii 20 de ani.   

Modernizarea armamentului nuclear al SUA duce la dezvoltarea capabilităţilor triadei nucleare a SUA ce presupune armament lansat de pe submarine, bombardiere strategice şi de la sol. Rachetele balistice care au constituit principalul factor de descurajare pe timpul “războiului rece”  au fost modernizate în anul  1960, cheltuindu-se 17,1% din bugetul de apărare, în anul 1980, cheltuindu-se 10,6 %  din bugetul de apărare şi acum prin cheltuirea de 6,4% din bugetul pe anul 2018.

Fiind o putere globală SUA şi-au dezvoltat permanent triada de armamente nucleare strategice în cadrul principalelor categorii de forţe armate: Forte Navale, Aeriene şi de Uscat.  Infanteria marină este considerată şi ea o categorie de forţe armate dar ea, acţionând în zone litorale, nu este înzestrată cu armament nuclear strategic.

Forţele navale strategice nucleare ale SUA presupun folosirea submarinelor (SSBN) dotate cu lansator de rachete balistice (SLBM). Sunt operaţionale 14 submarine din clasa Ohio (fig.1) care îndeplinesc aceste condiţii. Submarinele din clasa Ohio au un deplasament de 18.750 de tone fiind al treilea cel mai mare din lume după clasa Typhoon de 48.000 tone şi Borei (Rusia) de 24.000 tone. Prin planul actual de mentenanţă şi modernizare se va menţine operaţional acest tip de submarin până la introducerea în dotare a celor 12 submarine din clasa Columbia (fig.2). Construcţia acestui nou tip de submarin strategic capabil de a lansa rachete balistice nucleare va începe din anul 2021 si va deveni operaţional în anul 2031.Deplasamentul acestuia va fi de 20.810 tone. 

Cel de-al doilea element al triadei forţelor nucleare îl constituie rachetele balistice ce pot fi lansate de la sol (ICBM). SUA posedă 400 de focoase nucleare având ca purtătoare racheta Minuteman III (fig.3) intrată în dotare în anul 1970. Acestea sunt depozitate în silozuri subterane dislocate în diferite state ale lumii. Acest tip de rachetă urmează rachetelor Minuteman I (1962), Minuteman II (1965). Minuteman III are, conform datelor făcute publice o rază de acţiune de aproximativ 13.500 km.

Programul Minuteman va fi înlocuit în anul 2029 cu programul Ground-Based Strategic Deterrent (GBSD) realizat de compania Lockheed Martin şi care va permite dotarea armatei SUA cu 450 rampe de lansare si 400 de focoase nucleare.

Cel de-al treilea element al triadei îl reprezintă folosirea Forţelor Aeriene Militare ale SUA ca purtătoare de armament nuclear. În categoria acestora intră, în primul rând cele 46 bombardiere de tip B-52H si cele 20 de bombardiere B-2A Stealth.

SUA a iniţiat un nou program referitor la realizarea unor noi tipuri de bombardiere de tip B21 Raider. (fig.4) Aceste noi bombardiere vor intra în dotarea Forţelor Aeriene ale SUA în anul 2020.

Începând cu anul 1982 în dotarea forţelor aeriene ale SUA au intrat bombardierele B-52H dotate cu rachete de tip ALCM, putând în acest fel să lanseze rachete aer-sol de la distanţă evitând apărarea antiaeriană. Pe măsură ce sistemele de apărare antiaeriană s-au dezvoltat au avut loc şi repetate procese de modernizare atât ale bombardierelor cât şi ale rachetelor. Rachetele de tip ALCM vor fi treptat înlocuite cu rachetele de croaziera LRSO (Long Range Stand Off ). Acestea au fost date pentru proiectare simultan firmelor Raytheon şi Lockheed Martin urmând ca în anul  2022 Departamentul Apărării al SUA să decidă care dintre cele doua variante proiectate va fi aleasă.

În afara armamentului nuclear strategic, esenţial în păstrarea echilibrului mondial de forţă care să asigure descurajarea unui cataclism nuclear, trebuie avut in vedere şi armamentul nuclear operativ şi tactic. În acest fel, prin folosirea angajării limitate a acestor tipuri de echipamente nucleare se poate asigura superioritatea operativa sau tactică pentru asigurarea supremaţiei militare locale sau regionale. Rusia, prin doctrinele militare , inclusiv pe categorii de forte armate, a coborât mult nivelul de angajare la care să se folosească armament nuclear non-strategic şi de aici pragul de folosire ca prim actor al armei nucleare într-un conflict local sau regional.

Pentru a descuraja această tendinţă a Rusiei, SUA a dezvoltat un program extins şi diversificat de capabilităţi nucleare non-strategice care să poată permite ridicarea pragului de a folosi prima arma nucleară. În cazul în care orice ţară ar folosi asemenea capabilităţi asupra SUA sau a aliaţilor săi reacţia SUA ar fi devastatoare. În acest sens SUA a dislocat în mai multe părţi ale lumii capabilităţi de lansare de rachete cu raza de acţiune între 2000km şi 5000km din avioane, submarine ca şi de pe rampe terestre.  

În această categorie de armamente cu rază operativă sau tactică de acţiune, Forţele Aeriene ale SUA au în dotare bombardiere cu capabilităţi de a lansa atât rachete cu focoase nucleare cât si bombe cu gravitaţie cu încărcături nucleare. Acestea sunt situate în puncte strategice de pe glob în  aşa fel încât să poată acţiona asupra unor potenţiale ţinte în condiţiile unui anumit nivel al relaţiilor internaţionale şi al situaţiei de securitate din zonă.

USAF (US Air Force) dispune de 58 de bombardiere B-52-H care, în funcţie de poziţionarea bazelor aeriene de pe care pot decola, pot atinge orice ţintă, oriunde pe glob. B-1B Lancer, care este cel mai puternic bombardier din dotarea USAF, completează aceste performanţe. Pentru a avea tabloul complet al capabilităţilor aeriene ale SUA de a lansa încărcături nucleare trebuie menţionat şi bombardierul subsonic B-2 Spirit stealth ce, spre deosebire de B-1B Spirit, este mai puţin vulnerabil la detecţia cu echipamente radar. Toate acestea sunt poziţionate mai ales pe bazele din Oceanul Pacific în Coreea de Sud sau în Guam dar şi în alte zone pe glob.  In această categorie intră şi avioanele F35, toate fiind susţinute de capabilităţi antiaeriene. Aceasta este soluţia utilizată mai ales în Europa.

Asigurarea eficienţei globale a efectului de descurajare nucleară prin capabilităţile de lovire a oricărei potenţiale ţinte de pe glob se face şi cu flota SUA de submarine. Avantajele acestora constau în primul rând în faptul că acestea nu au nevoie de sprijinul niciunei ţări în asigurarea logistică a bazei de lansare. Rachetele nucleare de tip SSLB sau SLMC se pot lansa de pe submarinele din clasa Ohio – Trident ca şi de pe submarinele din clasa Typhoon, cel mai mare submarin din flota SUA.

Odată cu modernizarea capabilităţilor existente sau dezvoltarea unor alte arme nucleare sau vectori purtători, SUA a acordat atenţie şi fonduri pentru modernizarea sistemului NC3 (Nuclear Command, Control and Communication) prin extinderea capabilităţilor şi performanţelor acestora. Sistemele folosite în prezent aparţin perioadei Războiului Rece şi au fost succesiv modernizate prin dezvoltarea capabilităţilor de preluare şi procesare a informaţilor furnizate de  sateliţi şi echipamente radar, sateliţi de comunicaţii, avioane de cercetare, staţii de comandă la sol fixe şi mobile ca si alte centre de comandă şi control ale unor complexe de control al sistemului nuclear. Modernizarea sistemelor NC3 presupune creşterea protecţiei lor împotriva ameninţărilor cibernetice, îmbunătăţirea protecţiei împotriva ameninţărilor din spaţiu, întărirea capacitaţii de avertizare la ameninţări şi atacuri le nivel tactic, îmbunătăţirea legăturilor de comandă şi comunicaţii, creşterea nivelului tehnologic al softurilor de decizie, planificare integrată şi conducere operativă.

Prin dezvoltarea capabilităţilor militare nucleare SUA încearcă să pună la dispoziţia diplomaţilor puterea militară aflată în spatele cuvintelor, esenţială în diplomaţia preventivă şi mai ales in diplomaţia coercitivă. 

Alături de dezvoltarea capabilităţilor sale nucleare SUA susţin în continuare că este esenţial controlul armamentelor, inclusiv nucleare, şi, pe baza de reciprocitate se supune acestui control.

SUA a iniţiat un nou program referitor la realizarea unor noi tipuri de bombardiere de tip B21 Raider. (fig.4) Aceste noi bombardiere vor intra în dotarea Forţelor Aeriene ale SUA în anul 2020.

Toate acestea se refera la modul de atac cu arme nucleare prin aruncarea de bombe nucleare asupra ţintelor terestre. Bombele gravitaţionale de tip B83-1 şi B61-11 nu prezintă suficienta precizie în cazul ţintelor protejate. Începând cu anul 2020 bombardierele strategice vor fi echipate cu bombe B61-12 mult mai puţin vulnerabile la sistemele de protecţia ţintelor.