Forţele Armate Române, o altfel de analiză strategică

Ziua Forţelor Armate a fost stabilită de conducerea comunistă a statului român prin Decretul nr. 381, din 1 octombrie 1959, pentru data de 25 octombrie. La stabilirea datei au fost avute în vedere două obiective. Primul a fost cel de a disocia ziua de naştere a fostului rege, Mihai I, de eliberarea întregului teritoriu naţional de sub ocupaţia trupelor germane şi maghiare, prin operaţia declanşată special de conducerea militară română în data de 25 octombrie a anului 1944. Al doilea obiectiv a fost acela de a arăta că România a fost parte combatantă pe frontul din vest, după insurecţia armată din 23 august 1944.

Aceasta în contextul în care propaganda sovietică introdusese în manualele de istorie ziua de 31 octombrie ca dată la care trupele sovietice au eliberat România, iar Tratatul de pace de la Paris nu ne-a recunoscut statutul de combatant pe frontul antihitlerist.

Indiferent de modul în care a fost scrisă istoria, pentru militarii români ziua de 25 octombrie reprezintă un moment plin de emoţie, încărcat de profunde semnificaţii simbolice, o ocazie pentru comemorarea sacrificiului, pentru celebrarea onoarei şi demnităţii militare, indiferent de regimurile aflate la guvernare sau de deciziile din cancelariile marilor puteri, dar şi de reflecţie privind viitorul unei instituţii considerată pilonul suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a statului român.

La aproape 60 de ani de la stabilirea acestei sărbători, vă propun o temă de dezbatere, respectiv cum ar trebui să arate Forţele Armate ale României. Desigur, tema ar trebui să fie rezultatul unei Analize strategice a apărării, dar acest proces încă nu a fost iniţiat. Poate că o abordare inversă, pornind de la un posibil rezultat, cu argumente pro şi contra, va determina o regândire a planificării apărării.

Acordul politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru apărare a reaprins speranţa pentru modernizarea forţelor armate. Achiziţiile de tehnică militară au devenit subiect de primă pagină, cu mai multe sau mai puţine controverse. Am luat 12 avioane, dar ne-am oprit. S-a discutat despre 36 şi se pare că s-a găsit soluţia pentru alte cinci, tot din Portugalia. S-au comandat rachete, cu mare grijă, să fie împăcată toată lumea, am comandat transportoare cu promisiunea că producţia acestora se va realiza în scurt timp în România, după ce vor fi achiziţionate primele 30 din producţia externă. În acelaşi timp, continuăm să plătim pentru cercetarea şi dezvoltarea unui transportor românesc, în condiţiile unei concurenţe acerbe, inclusiv a unui proiect european în derulare. S-au discutat şi s-au promis contracte pentru cel puţin trei tipuri de elicoptere, iar nerespectarea vreunei promisiuni ne-ar putea cauza grave prejudicii.

S-a tot amânat modernizarea fregatelor care aveau nevoie de o reparaţie capitală, dincolo de perioada care ar mai face această modernizare eficientă, dar am condiţionat achiziţia de corvete nu doar de construcţia în ţară (o idee relativ bună, dacă va avea şi o consecinţă în construcţia de nave comerciale, competitive!), dar şi de modernizarea fregatelor. Apoi am descoperit că ar fi bune şi submarinele şi am mai adăugat astfel ceva. Mai apoi am descoperit că aceste nave (deoarece nave comerciale nu mai avem!) ar trebui apărate în port, precum şi litoralul. Iar bateriile de coastă sunt şi ele cu rachete mult prea vechi.

De avioane, nu am uitat, mai vorbim puţin, dar, mai încolo!

Mai întâi să rezolvăm ce ne-am propus. Adică, să mai luăm câteva fregate. Şi, să nu uităm, submarinele! Desigur, programul de tancuri poate să mai aştepte. Nici nu am clarificat ce facem cu elicopterele. Cu cele de transport, de la Airbus/Eurocopter, în condiţiile în care se vorbeşte tot mai mult despre un centru de mentenanţă pentru mai cunoscutul Black Hawk, sau cu cele de atac de la Bell.

Celor care au negat necesitatea unei analize strategice a apărării le ofer spre dezbatere alte câteva argumente.
În anii 2006-2007 s-a concluzionat că reforma este un proces limitat, iar odată intraţi în NATO putem declara că s-a încheiat. În schimb, ca orice instituţie modernă, trebuie să intre într-un proces de transformare. Acest proces este continuu, nu are o finalitate cunoscută, decât de etapă, aşa cum tocmai se iniţiase şi la nivelul Alianţei, după constatarea noii realităţi, generate de sfârşitul Războiului Rece. Totuşi, finalizarea reformei ar fi trebuit să însemne schimbarea de mentalitate. Blocarea achiziţiilor, necesitatea de a continua activitatea cu cele existente, au constituit principalele cauze ale blocării reformei în sine.

Dar iată că a apărut bugetul necesar schimbării tehnicii. Odată cu aceasta, a regulilor de operare, a procedurilor şi chiar a mentalităţilor, ca o consecinţă a primelor. Desigur, nu întreg personalul va face faţă acestui nou val de schimbări. Chiar dacă media de vârstă a ofiţerilor s-a redus considerabil, la nivel general, lucrurile stau puţindiferit, din cauza modificărilor succesive aduse la statutul unei categorii de personal.

Misiunile din operaţiile de stabilizare şi de menţinere a păcii au adus o experienţă deosebită majorităţii personalului, iar adaptarea la condiţiile câmpului de luptă modern se va face relativ rapid, dar cei care au ales mai de curând cariera armelor vor trebui să se pregătească mai mult prin exerciţii şi pentru situaţii imaginare, într-un alt context.

Războiul zilelor noastre şi cel al viitorului nu prea îndepărtat, din punct de vedere convenţional, presupune mai multe dimensiuni şi linii de atac şi apărare. De la războiul informaţional, la cel cibernetic sau de la războiul clasic, la cel neconvenţional sau hibrid, cu sau fără mijloace letale, există o gamă variată de acţiuni ostile cărora forţele armate trebuie să le facă faţă. Bineînţeles, armele de distrugere în masă nu trebuie uitate!

Uniunea Europeană, de voie, de nevoie, începe să îşi construiască propria capacitate de apărare. Iar noi suntem în zona de frontieră, ceea ce ne poate plasa în linia întâi, într-un eventual conflict. Aşa că această nouă construcţie ar trebui să ne preocupe în mod deosebit. În discuţiile privind apărarea comună europeană, am putea să introducem forţele menţinute în capacitate de luptă ridicată la forţa comună, chiar în scopul utilizării unor fonduri ce ar putea fi deductibile din misiunea executată. Şi aici am în vedere toate categoriile de forţe. Totuşi, noi asigurăm şi protecţia statelor aflate în centrul Uniunii, care nu trebuie să îşi menţină la acelaşi nivel de pregătire propriile forţe. Am putea să iniţiem şi să susţinem şi alte posibile utilizări ale Fondului European pentru Apărare? Contează acest context în deciziile pentru achiziţii, pentru a fi eficiente? Este cu adevărat luat în considerare?

Pentru o reacţie adecvată şi oportună la acţiuni ostile, pornind de la provocări şi până la lovituri directe, este necesar un sistem de avertizare eficient. Pentru aceasta, radarele terestre trebuie să fie integrate într-un sistem naţional ce poate/trebuie să fie parte a sistemului aliat.

Dar şi sistemele aliate de avertizare timpurie, de cercetare şi recunoaştere, AGS (chiar din noul JISR), NAEW trebuie incluse în sistemul naţional, acolo unde există deficit, iar sumele alocate acestor sisteme trebuie să fie în directă proporţionalitate cu serviciile programate/resursele alocate. În acest moment, România este parte la aceste programe, dar nu este explicită utilizarea sistemelor acestora. Astfel, o escadrilă de avioane fără pilot Global Hawk ar putea fi dislocată permanent în România, iar operarea ar putea fi asumată, în mare măsură, de militari români.

Contracararea provocărilor aeriene, dar şi împiedicarea cercetării din aer, a oricărei infracţiuni la regimul de zbor în spaţiul aerian, se poate face doar cu Poliţia Aeriană. Pentru aceasta sunt necesare minim 32 de avioane de luptă, pe două baze aeriene. Cu o altă escadrilă, de încă 16-18 avioane, s-ar putea asigura apărarea spaţiului aerian pentru perioada necesară intervenţiei aliate. Aşadar, aceste avioane ar trebui să fie echipate şi cu muniţia necesară apărării aeriene, fără alte cheltuieli inutile. O aviaţie de bombardament, sau chiar de vânătoare-bombardament (în accepţiunea conceptelor vechi, dar mai uşor înţelese!) nu are argumente logice şi economice pentru a fi constituită .

Sistemele de rachete antiaeriene de la sol trebuie să poată proteja obiectivele strategice, cele care sunt ţinte prioritare pentru un agresor. Ele trebuie să asigure o apărare pe trei niveluri, de la nivel îndepărtat (în afara razei vizuale), la cel apropiat. Iar acest sistem trebuie să fie sub o comandă unică, nu doar un control unic, pentru a evita duplicarea eforturilor de creare şi menţinere a capabilităţii. Dar pentru aceasta, ar fi necesară modificarea unei legi, pe care am semnalat-o la momentul apariţiei sale.

Forţele navale ar trebui să îşi consolideze apărarea de coastă şi capacitatea de apărare anti-desant şi de forţe pentru operaţii speciale. Cu patru corvete/nave multifuncţionale ar trebui să se asigure un minim de o navă operaţională permanent în Marea Neagră. O bază navală care să permită refacerea capacităţii operaţionale a navelor aliate care ne pot sprijini în situaţii de criză ar fi de dorit. Desigur, o relaţie diplomatică şi de cooperare militară cu Turcia este deosebit de importantă. Dar trebuie avute în vedere şi scenariile cele mai puţin dorite!
Cum ar trebui organizate, echipate şi instruite celelalte forţe, desigur aceasta ar putea rezulta dintr-o analiză strategică a apărării. Un proces cu atât mai oportun cu cât în anul care vine vor fi alegeri prezidenţiale, iar preşedintele va trebui să vină cu o nouă Strategie Naţională de Apărare.

Imediat după clarificarea structurii proprii de forţe este necesară revizuirea ţintelor de capabilităţi asumate pentru forţele NATO, cu o analiză atentă a nivelului de pregătire necesar. Şi pentru a elimina o ipoteză falsă, NATO sau UE nu ne va cere niciodată să constituim capabilităţi militare doar pentru apărarea comună, dacă acestea nu au fost considerate necesare pentru apărarea naţională.

Odată clarificată structura, trebuie evaluată şi la dislocarea unităţilor. Ar putea fi demarate programele de realizare a bazelor militare, deoarece realizarea unor infrastructuri noi ar permite realizarea tuturor facilităţilor de comunicaţii, protecţie şi sociale necesare unei vieţi normale. Nevoile de reparaţii capitale sunt atât de mari, încât, de cele mai multe ori, sunt mai eficiente noi construcţii.

Aceste acţiuni sunt necesare, chiar dacă nu au acelaşi impact mediatic ca repararea unor monumente (care nu erau în sarcina ministerului!), sau refacerea unui institut de mare importanţă naţională, distrus de proasta administrare a altor două ministere, pentru care nu a plătit nimeni, sau reînfiinţarea unor licee militare pentru a creşte procentul celor care trec examenul de Bacalaureat. Este remarcabil faptul că personalul din Ministerul Apărării Naţionale are capacitatea organizatorică de a reabilita unele instituţii, atât din sănătate, cât şi din învăţământ, dar ar fi bine să fie rezolvate şi unele probleme din sarcina acestui minister. Iar celelalte instituţii să îşi facă, la rândul lor, datoria.

Aşadar, la sărbătoarea lor, Forţele Armate ale României au încă multe de făcut, dar privesc cu optimism înainte, pentru că populaţia are încredere în oamenii în uniformă. Chiar dacă e decolorată uneori! Forţele Armate îşi vor face datoria cu resursele pe care le au, cu pregătirea pe care statul le-o asigură, dar preţul vieţii lor ar fi o imensă pierdere, dacă numai sacrificiul suprem ar fi unicul scop. La un secol de la înfăptuirea României Mari, trebuie ca ţara noastră să îşi propună pregătirea Forţelor Armate pentru a ieşi învingătoare din orice conflict, pentru asigurarea viitorului poporului român.