17 decembrie 2019

”Formatul Astana” şi pacea îngheţată din Siria

Claudiu Nebunu

Revenirea Rusiei în regiunea Orientului Mijlociu şi Nordului Africii este o certitudine, urmare a exploatării diminuării angajamentului SUA. Strategia adoptată, de creare şi cultivare a relaţiilor cu majoritatea actorilor din regiune, indiferent de regimul politic intern, pare să funcţioneze, cel puţin în cazul Siriei. Formatul Astana a reuşit o direcţionare a conflictului sirian spre crearea condiţiilor necesare abordării unei soluţii politice. Dar, paradoxal, alianţa de conjunctură Rusia – Iran - Turcia se va confrunta cu provocări mai mari în momentul stabilirii viitorului politic al Siriei, dată fiind revenirea în discuţie a intereselor particulare ale fiecărei părţi. Va fi Moscova capabilă să medieze abordările divergente ale aliaţilor săi din regiune şi să exporte strategia şi în alte dosare ale regiunii?

Sursă foto: Mediafax

De la Pax Americana ... la Pax Putina?

Începând de câţiva ani, lumea asistă la o dezintegrare treptată a ordinii internaţionale post-Război Rece, deseori numită „Pax Americana” / ”Pacea Americană”. Această tendinţă pare să se transforme într-o redistribuire globală a puterii, cu un rol în scădere al SUA, pe de o parte, şi o asertivitate în creştere a altor puteri (în primul rând Rusia şi China), pe de altă parte. Nicăieri această redistribuire nu este mai vizibilă decât în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (OMNA). Revoltele din ţările arabe din 2011 şi evoluţiile ulterioare au demonstrat în mare măsură că politica americană de dezangajare din regiune a dus la contestarea  supremaţiei Washingtonului ca furnizor extern de securitate, permiţând altor actori regionali şi internaţionali să aspire la acest rol.

Implicarea rusă în OMNA poate fi privită drept una dintre cele mai spectaculoase acţiuni ale preşedintelui Vladimir Putin. Dar, poate cel mai important succes al Moscovei, este reţeaua de relaţii în regiune. Kremlinul a reuşit menţinerea / dezvoltarea de relaţii bune (sau cel puţin decente) cu toate părţile implicate în conflictele regionale majore. Moscova are legături cu israelienii şi cu palestinienii, cu şiiţii şi cu suniţii, cu turcii şi cu kurzii, cu saudiţii şi cu iranienii, cu Emiratele Arabe Unite (EAU) şi cu Qatarul, cu preşedintele Consiliului prezidenţial al Libiei, Fayez al-Serraj, şi cu mareşalul Khalifa Haftar.

Cu investiţii şi pierderi relativ reduse, Moscova a reuşit să se transforme dintr-un jucător marginal într-un broker de putere, cu influenţă asupra majorităţii actorilor din regiune. Rusia a reuşit să facă aproape imposibilă rezolvarea multor probleme de securitate din Orientul Mijlociu fără implicarea sa. Dar, cât de fezabilă pe termen mediu este această strategie?

Experimentul Siria

Războiul civil din Siria este, poate, exemplul cel mai elocvent în acest sens. În timp ce situaţia internă escalada, la începutul anilor 2010, preşedintele SUA de atunci, Barack Obama, a ales să reducă angajamentul SUA în regiune şi să evite să se implice într-un alt conflict problematic, oferind mai mult spaţiu de manevră unei mulţimi de actori regionali sau internaţionali cu interese care converg spre Damasc. Interferenţele Iranului şi Turciei şi, într-o măsură mai mică, ale monarhiilor din Golf şi Israelului, s-au dovedit a fi din ce în ce mai importante pentru soarta Siriei. Iar cel mai important, deşi nu poate fi stabilită o legătură cauzală directă între politicile diferite adoptate de Statele Unite şi Rusia în Siria, diminuarea implicării Washingtonului a creat o oportunitate pe care Moscova nu a ezitat s-o fructifice.

Din septembrie 2015, sprijinul intens pe care Moscova l-a angajat în apărarea preşedintelui sirian, Bashar al-Assad, a schimbat destinul ţării în favoarea regimului. Fără implicarea militară şi politică a Rusiei, situaţia din Siria ar fi astăzi, probabil, cu totul alta. În unele privinţe, cazul sirian poate fi considerat chiar un paradox: deşi, din punct de vedere istoric, implicarea şi influenţa Washingtonului la Damasc a fost limitată în comparaţie cu cea a Moscovei, decizia SUA de a nu interveni a avut cel mai mare impact, atât asupra evoluţiei interne, cât şi a celei regionale. Cu alte cuvinte, contextul sirian pare să reflecte redistribuirea puterii, proces în curs de desfăşurare în OMNA, regiune unde alţi actori, adesea percepuţi ca anti-occidentali, pot interveni, astfel, mai uşor.

Greu de estimat dacă revenirea rusă în zona OMNA a avut printre scopurile iniţiale şi pe acela de a deveni un broker de putere. Planul iniţial, probabil, avea mai mult de-a face cu geopolitica globală decât cu alianţele regionale, căutând să demonstreze că Moscova este alternativa la aparenta inabilitate a SUA de a rezolva crizele din Irak, Libia şi Afganistan.

”Formatul Astana” – noua paradigmă rusă de abordare a securităţii

Urmare a eşecurilor ”Formatului Geneva” (apărut încă din 2012), la sfârşitul anului 2016, Rusia, Iranul şi Turcia şi-au asumat eforturile de pace în Siria, impunând un acord de încetare a focului între forţele guvernamentale şi rebeli. În ianuarie 2017 au fost lansate convorbiri la Astana (Nur-Sultan, capitala Kazahstanului) între reprezentanţi ai regimului, respectiv ai opoziţiei, sub medierea celor trei ţări-garant, astfel luând naştere ”Formatul Astana” (cu reuniuni şi la Teheran, respectiv Soci). Au urmat alte reuniuni, stabilindu-se armistiţii, diverse iniţiative (zone de de-escaladare, formarea unei comisii pentru redactarea unei noi constituţii), dar şi revelându-se o serie de divergenţe pe seama consolidării influenţei iraniene, problemei kurzilor, rebelilor din zona Idlib etc... o abordare diferită, stabilizarea situaţiei în teren fiind în primul plan, urmată de soluţia politică.

Dar formatul Astana a rezultat dintr-o alianţă conjuncturală aproape imposibil de previzionat: istoricul relaţiilor dintre cele trei ţări, poziţionarea în alianţele contemporane, interesele diferite... nimic din toate acestea nu ar fi putut genera cel mai mic indiciu al unei astfel de apropieri... Iniţial, SUA şi Turcia au fost de aceeaşi parte a baricadei în dosarul sirian. Ambele l-au vrut pe Bashar Al-Assad eliminat şi ambele considerau Rusia şi Iranul drept rivali. Dar SUA, în plin proces de reducere a implicării în regiune, au ales să se bazeze pe kurzi pentru promovarea intereselor proprii, fapt ce a generat încordarea relaţiilor cu Ankara. Indiferent de preocupările pe care le avea Turcia în legătură cu Iranul şi cu Rusia pe termen lung, acestea au fost eclipsate de alianţa americano-kurdă de la graniţă. Turcia împarte hotarul cu Siria şi a luat notă de extinderea miliţiilor kurde şi de experienţa de luptă acumulată în nord-estul Siriei împotriva ”statului islamic”. Iranul este angajat într-o luptă acerbă între şiiţi şi sunniţi, în plan regional, şi a văzut în Siria o oportunitate pentru a-şi consolida influenţa.

Cu SUA distanţându-se de problemă, cele trei ţări au continuat întâlnirile pentru a examina următoarele etape necesare normalizării situaţiei din Siria. Dar, ca întotdeauna, apar întrebările. Vor reuşi Rusia şi ceilalţi actori regionali să obţină rezultatele scontate din implicarea în Siria? Poate Moscova să spere la o „Pace rusă” în Siria? Este ”Formatul Astana” îndeajuns de solid pentru a gestiona securitatea într-o zonă agitată de numeroase rivalităţi şi conflicte vechi şi în derulare?

Rezultatul? Nici pace, nici război...

Este neîndoielnic faptul că obiectivul principal al Rusiei, de a-l menţine pe Assad la cârma regimului şi de a schimba balanţa puterii interne în favoarea regimului, a fost îndeplinit. După mai mult de patru ani de la începerea operaţiunilor ruseşti, Bashar al-Assad a redobândit aproape toate teritoriile din Siria cucerite de rebeli. Dar, dosarul este încă departe de a fi soluţionat...

Au rămas încă zone care trebuie recuperate de forţele regimului, inclusiv provincia Idlib, situaţie care reprezintă o provocare pentru stabilitatea internă. De două săptămâni, forţele guvernamentale siriene, sprijinite de cele ruseşti, au intensificat din nou raidurile aeriene pentru a prelua controlul provinciei, determinând zeci de mii de civili să se refugieze.

Pe de altă parte, retragerea americană promisă pare să nu aibă un termen de finalizare. În octombrie, preşedintele american, Donald Trump, s-a angajat să retragă militarii americani dislocaţi în nord-estul Siriei, iar la începutul lunii decembrie, secretarul american al apărării, Mark Esper, declara că SUA şi-au încheiat retragerea militară din zonă. Dar... unele trupe americane au fost retrase, în timp ce altele au fost redislocate pentru a apăra câmpurile petrolifere din zonă de ameninţările ”statului islamic din Irak şi Levant” (SIIL), precum şi de trupele guvernamentale siriene sprijinite de Rusia. Acum, aproximativ 600 de militari americani acţionează în Siria. Nu este clar dacă celelalte trupe au fost retrase definitiv, sau redislocate în Irak pentru a reduce potenţialul de reconsolidare a SIIL în zonă.

Mai mult, unda verde acordată Turciei de a interveni militar în nordul Siriei pentru crearea unei zone de protecţie a frontierei turco-siriene pe teritoriile kurde a reînnoit rezonanţa vechiului proverb „Kurzii nu au prieteni decât munţii!”. Atât Rusia, cât şi Turcia, s-au grăbit să umple golul lăsat de retragerea SUA, Turcia lansând o campanie de bombardamente asupra satelor kurde. Peste 160.000 de civili kurzi au părăsit zona, mulţi adăpostindu-se în alte părţi ale Siriei sau în taberele de refugiaţi din Irak.

Care este rolul Rusiei? Deocamdată, Rusia îşi foloseşte avioanele de luptă pentru a ajuta regimul Assad să recupereze teritoriul din provincia Idlib, cel mai important dintre ultimele refugii ale opoziţiei anti-Assad. Pe de altă parte, în octombrie, Moscova a fost de acord să ajute Turcia să alunge luptătorii kurzi din zona de securitate de-a lungul graniţei turco-siriene. Acordul a reprezentat o oportunitate pentru ruşi, care au preluat rapid bazele locale americane şi şi-au extins influenţa.

Provocările păcii

Fără îndoială, Rusia, artizanul ”Formatului Astana”, a avut abilitatea de a stabili relaţii cu toate părţile implicate în conflict, speculând convergenţe de interese de moment. În timp ce această strategie ar putea fi o garanţie necesară (dar nu şi suficientă) că Rusia va avea un loc la masa câştigătorului, relaţiile complexe pe care Moscova le-a stabilit ar putea să se întoarcă împotrivă.

În această privinţă, una dintre provocările semnificative este Iranul. Principala problemă este retragerea forţelor militare iraniene din Siria. Pe de o parte, acestea ar putea fi necesare pentru a preîntâmpina o eventuală resurgenţă împotriva regimului, dar, pe de altă parte, prezenţa militară iraniană face dificilă o tranziţie politică acceptabilă pentru opoziţie, care se opune ferm influenţei şi oricărei interferenţe iraniene în definirea viitorului ţării.

În plus, în pofida faptului că au reuşit în comun atingerea obiectivului de apărare a  regimului lui Assad de adversarii săi interni şi externi, Rusia şi Iranul au viziuni diferite pentru viitorul şi reconstrucţia Siriei. Această fricţiune s-ar putea dovedi un cal troian  pentru formatul Astana.

Mai mult, proiecţia Teheranului în Siria a generat preocupare printre adversarii regionali ai Iranului, în special Arabia Saudită şi Israelul. Dacă în această etapă abordarea Rusiei este de a menţine o poziţie neutră, discutând şi încheind parteneriate cu fiecare în parte (recentul acord ruso-saudit privind producţia de petrol poate fi considerat un exemplu în acest sens), Moscova va fi pusă la încercare în momentul în care va trebui să susţină o viziune a viitorului Siriei diferită de cea a partenerilor.

Relaţia complexă cu Ankara este încă o provocare care ar putea să depăşească strategia Kremlinului în Siria. În pofida poziţiilor opuse faţă de regimul Assad, Rusia şi Turcia s-a dovedit capabile să depăşească diferenţele, stabilind o cooperare solidă în cadrul discuţiilor în formatul Astana pentru identificarea unei soluţii politice a conflictului.

Rusia şi-a asumat şi dificilul rol de mediator între Ankara şi Damasc, dar este greu de prognozat o soluţie pentru zona de securitate turcă din nordul Siriei în viitoarea structură statală a ţării. Pe de altă parte, Bashar al-Assad devine din ce în ce mai rigid şi mai puţin dispus la compromisuri în relaţiile cu opoziţia siriană, urmărind predarea necondiţionată a acesteia la Damasc.

O întrebare pentru final...

Moscova şi-a atins fără îndoială obiectivele primare şi a schimbat soarta conflictului sirian în favoarea regimului de la Damasc. Dar nu are capacitatea de gestiona de una singură soluţionarea dosarului sirian. Eforturile de mediere între diferitele părţi implicate în conflict vor deveni din ce în ce mai mari, pe măsură ce stabilitatea va fi asigurată în Siria.

Doreşte cu adevărat Rusia să pună capăt războiului din Siria, sau susţine confruntări la nivel scăzut, unde toate părţile devin dependente de Moscova? Exemplele Georgiei şi Ucrainei sugerează ultima variantă!