Formarea unui nou executiv israelian se amână. A doua oară

„Factorul” Netanyahu

După mai mult de 15 ani – ultimii 10 fiind neîntrerupţi -  în fruntea executivului israelian, în fapt, în fruntea ţării, prin responsabilităţile extinse care sunt în dreptul poziţiei de prim ministru, Benjamin Netanyahu este greu de convins că poate fi şi un altul în această poziţie, acum, cât timp el este încă în plenitudinea forţelor. Mai târziu, poate, dar nu acum. Şi nici electoratului nu îi vine să creadă. De aceea, deşi balanţa electorală înclină încet – încet către schimbare, rezultatele alegerilor îi permit încă actualului prim ministru să spere la un nou mandat.

Capacităţile sale de mobilizare a propriului electorat, de fidelizare a deputaţilor Likud şi din partidele care susţin coaliţia sa, coroborate cu anatemizarea oricărei încercări a rivalului său de a realiza chiar şi un guvern minoritar, au dus la blocarea actualei scene politice israeliene, cu perspectiva, neobişnuită şi nu foarte sănătoasă pentru coeziunea naţională, de a fi organizate noi alegeri, al treilea rând în mai puţin de un an calendaristic.

În această săptămână, evoluţiile ulterioare vor deveni mai clare, datorită faptului că s-a încheiat termenul până la care Benny Gantz trebuia să anunţe dacă poate avea o majoritate pentru un nou guvern, dacă decide să propună un guvern minoritar sau dacă îşi depune mandatul.

De fapt, arbitrul acestei situaţii dramatice nu este Avigdor Lieberman, liderul partidului secularist Yisrael Beytenu, cel care a provocat actuala criză şi care insistă în rezolvarea ei pe baza unui scenariu propriu. Adevăratul arbitru este procurorul general Avichai Mandelblit, care ar trebui să anunţe o decizie privind punerea sub acuzare, sau nu, a premierului undeva în luna decembrie, dar ar putea să o facă şi mai devreme, sursele media afirmă că acest lucru s-ar putea întâmpla chiar în această săptămână sau săptămâna viitoare.

Devansarea deciziei este în legătură cu pensionarea procurorului de stat Shai Nitzan, cel care a fost unul din cei mai implicaţi anchetatori în cazurile de corupţie investigate. Deci balanţa rezolvării blocajului politic se poate înclina în funcţie de momentul în care se va face acest anunţ şi, desigur, de conţinutul acestuia.

Benjamin Netanyahu a făcut presiuni importante asupra celor implicaţi în cazurile în discuţie, provocând chiar o dezbatere publică despre cât de independentă mai poate rămâne justiţia când însuşi ministrul justiţiei, Amir Ohana, transmite mesaje care îi subminează această independenţă. Cele trei cazuri în discuţie pot părea multe şi decisive, dar, la fiecare, mita sau corupţia sunt indirecte, stând astfel în stiloul procurorului general să decidă dacă dovezile sunt suficiente pentru punerea sub acuzare. E o punte foarte subţire pe care se merge şi până când procurorul general Avichai Mandelblit nu hotărăşte într-un fel sau altul, justiţia israeliană este sub asediu.

Şi nu e singurul lucru pe care premierul Netanyahu l-a făcut, direct sau prin colaboratori, pentru a se asigura că Benny Gantz nu va reuşi să adune voturile pentru o coaliţie de guvernare. Doar două exemple.

Primul este operaţiunea de asasinare a unuia din liderii Jihadului islamic, Baha Abu al-Ata, pe data de 12 noiembrie. Într-un articol publicat în Monitorul Apărării şi Securităţii sunt prezentate pe larg contextul, motivele, modul de acţiune şi eventualele consecinţe ale acestei operaţii. Argumentele pentru decizia respectivă sunt solide şi cu greu se poate regăsi, poate în afară de momentul execuţiei acestei operaţii, o tuşă care să o apropie de domeniul politic. Dovedind cu adevărat fineţe de politician, Netanyahu şi-a informat inclusiv adversarul său direct de această operaţie, iar Gantz nu putea decât să fie de acord. Şi, totuşi, consecinţa acestei operaţii în plan politic este superioară celei în plan militar. Un eventual guvern minoritar, cu sprijinul coaliţiei politice a arabilor israelieni a devenit dintr-odată de nediscutat. Chiar şi preşedintele ţării s-a simţit dator să-l atenţioneze pe Gantz să nu încerce acest lucru.

Al doilea este „promovarea” în postul de ministru al apărării, post pe care îl îndeplinea prin cumul chiar şeful executivului, a unuia din  principalii adversari din tabăra dreptei ai lui Benjamin Netanyahu. Este vorba de liderul Noii Drepte, Naftali Bennett, cel văzut ca potenţială voce reprezentativă, post-Netanyahu, a dreptei israeliene. Pentru a îndepărta perspectiva ca Noua Dreaptă israeliană să se alăture coaliţiei lui Gantz, Netanyahu a preferat să-şi ţină şi inamicul intern la piept, oferindu-i una din cele mai importante poziţii din executiv.

Şi exemplele ar putea continua, inclusiv cu preţul economic şi financiar al acestor decizii, pentru că alegerile repetate costă, pentru că întreruperea funcţionării insituţiilor de stat şi şcolare ca urmare a ripostei Jihadului Islamic costă şi aceasta, cum şi promovarea grupării extremiste în interiorul Fâşiei Gaza, prin atenţia direcţionată şi excusivă a Israelului (Hamas a fost doar un spectator ale recentelor evoluţii), poate avea şi ea consecinţe colaterale neaşteptate.

O concluzie  a acestor negocieri şi evoluţii post electorale este că, pentru Benjamin Netanyahu, variantele de lucru sunt trei, din care două favorabile:

1. realizarea unui guvern de coaliţie condus de Gantz, sau de către oricine altcineva, varianta cea mai proastă pentru actualul premier. Pentru combaterea acestei perspective a pus în mişcare toată artileria sa politică, toate pârghiile permise sau aflate la limita jocului democratic;

2. continuarea prezenţei sale în fruntea executivului israelian, fie prin nereuşita negocierilor - ceea ce înseamnă că actualul premier rămâne în funcţie până la următoarele alegeri, chiar şi o perioadă nedeterminată după acestea -, fie prin

3. realizarea unei mari coaliţii - în care conducerea executivului să aparţină, prin rotaţie, celor două, poate trei, formaţiuni politice componente, dar care să înceapă cu reînnoirea mandatului de prim ministru al ui Netanyahu. Este o capcană pe care Gantz a evitat-o, pentru că menţinerea adversarului său ca premier, chiar şi pentru o asumată perioadă prestabilită, s-ar putea permanentiza.

Dar ce se întâmplă dacă Benny Gantz nu reuşeşte să formeze o coaliţie de guvernare?

Teoretic, nu urmează imediat decizia de organizare a celui de-al treilea rând de alegeri paramentare. În perioada 20 noiembrie – 11 decembrie, mai există o şansă, e adevărat, minimă, de a ieşi din acest ciclu repetitiv şi costisitor, şi la propriu şi la figurat.

În cele trei săptămâni, orice membru al Knesset-ului poate încerca formarea unei coaliţii şi solicita mandatul de la preşedinte pentru materializarea ei în parlament. Luând în considerare disciplina cu care au acţionat membrii partidelor şi grupărilor politice opozante, este greu de crezut, nu neapărat imposibil, ca unul din deputaţi să poată realiza acest lucru. Decât dacă cei doi lideri, Netanyahu şi Gantz, decid să facă ambii pasul înapoi pentru a  permite depăşirea acestui moment. Iarăşi greu de crezut, având în vedere câte orgolii, dar nu numai, sunt la mijloc. Mai există şi opţiunea ca unul din cei doi, Netanyahu sau Gantz, să continuie eforturile pentru formarea unei majorităţi. De această dată ei vor acţiona fără mandat prezidenţial de negociere, putându-l solicita din partea Kensset-ului doar dacă reuşesc să adune cele 61 de voturi. Dacă se întâmplă acest miracol şi va exista un vot prin care un candidat de prim ministru, cei doi sau un altul, va fi votat de majoritatea simplă, el va avea alte două săptămâni la dispoziţie pentru a forma guvernul, care ar trebui să treacă din nou votul parlamentului pe 25 decembrie.

Dar dacă nici pe 11 decembrie nu se ajunge la un rezultat, vor urma alegeri în luna martie.

Dacă procurorul general decide să nu se grăbească şi să anunţe dacă premierul Netanyahu va fi sau nu pus sub acuzare, momentul procedural este aşteptat să se producă la mijocul lunii decembrie.

Astfel, perioada care rămâne până la sfârşitul anului, devine una critică pentru formarea noului executiv israelian.

Zarurile au fost aruncate. Dar partida se va juca, probabil, în martie

Ce era cel mai previzibil, s-a întâmplat: Benny Gantz a depus mandatul, un guvern de coaliţie, de mare coaliţie, este la acest moment imposibil de realizat. Eforturile făcute de preşedintele israelian Reuven Rivlin pentru a-i convinge pe cei trei politicieni care puteau rezolva această criză să dea la o parte diferendele personale sau de partid s-au dovedit a fi în minoritate tocmai faţă de aceste interese.

Pentru Benny Gantz şi Avigdor Lieberman a fost evident de la început că Netanyahu va dori să se ajungă la cel de-al treilea tur de alegeri. Amânarea creării unui nou executiv îi acordă acestuia încă patru – cinci luni ca şef de guvern, chiar cu atribuţii scăzute, dar într-o poziţie care îl poate proteja în faţa procedurilor judiciare.

Inclusiv judecătorii care vor fi aleşi pentru a judeca cele trei potenţiale cauze vor fi din Ierusalim, unde se află sediul executivului, în general mai persuabili decât cei din Tel Aviv, specializaţi în criminalistica de tip „gulere albe” în care se încadrează aceste cazuri.

Perspectiva alegerilor din martie 2020, într-o marţi, la 90 de zile de la trecerea şi a următoarelor 21 de zile în care se mai pot întâmpla miracole, e convenabilă pentru toţi actorii politici principali ai scenei israeliene.

Pentru Netanyahu, motivele au fost deja prezentate.

Pentru Gantz, se evită o semicapitulare în faţa actualului premier, în cazul acceptării unui guvern de uniune naţională cu Netanyahu având prima prezenţa în fruntea acestuia, se evită o fragmentare a propriei coaliţii Kahol Lavan / Albastru şi Alb, care ar fi avut loc, probabil, dacă ar fi acceptat poziţia secundă, se continuă un trend ascendent al acestei formaţiuni în electoratul israelian. La alegerile anterioare a câştigat un mandat, la următoarele ar mai putea adăuga unul – două. Cu ele se poate face diferenţa.

Pentru Lieberman, poziţia sa seculară şi de dreapta, chiar la dreapta Likud, menţinută cu preţul unor alegeri anticipate repetate, poate fi un atu în martie, atunci când ar putea ocupa o parte din arealul în care se află acum dreapta israeliană seculară.

Gantz nu a riscat un guvern minoritar, cu sprijinul arabilor israelieni, posibil dar sinucigaş.

Lieberman nu a riscat o coaliţie cu Likud care ar fi inclus şi partidele religioase, gest care ar fi putut pune capac secularismului său asumat.

Iar Netanyahu a riscat tot ce a putut, de la o operaţie militară controversată, la cedarea unei funcţii cheie în executiv unui adversar din propria tabără, pentru a nu fi nevoit să rişte să aibă pledoaria de apărare fără o imunitate oferită de poziţia de premier.

Rien ne va plus /Jocurile sunt făcute!

Iar martie nu e chiar atât de departe.