Foreign Affairs: NATO fără SUA. Cum poate Europa să conducă o alianţă concepută pentru controlul SUA

Preşedintele american Donald Trump a pus sub semnul întrebării cele două principii de bază ale angajamentului de apărare colectivă al alianţei: că există o înţelegere comună a ameninţărilor la adresa membrilor NATO şi că securitatea între toţi aceşti membri este indivizibilă.

„Statele Unite au fost de partea Rusiei şi împotriva tuturor celorlalţi membri NATO în februarie, când s-au opus unei rezoluţii a Naţiunilor Unite care condamna invazia Rusiei în Ucraina. Mai mult, Trump a pus sub semnul întrebării în mod repetat prevederile NATO privind apărarea colectivă, declarând că Statele Unite nu vor apăra aliaţii care "nu plătesc" – în ciuda faptului că aproape toţi membrii NATO şi-au crescut dramatic cheltuielile pentru apărare din 2014”, arată Foreign Affairs.

La sfârşitul anului 2023, Congresul SUA a adoptat o lege care interzice preşedintelui să facă acest lucru fără acordul Congresului – un proiect de lege care, în mod ironic, a fost cosponsorizat de senatorul de atunci Marco Rubio, care este acum secretarul de stat al lui Trump. Dar dacă administraţia ar decide să ignore legea, este puţin probabil ca Curtea Supremă să facă ceva pentru a o opri. Curtea a amânat istoric chestiunile de afaceri externe către ramura executivă şi ar putea constata că legea în sine este neconstituţională, consideră Foreign Affairs.

Chiar dacă nu se retrage din alianţă, Trump a subminat-o deja serios. Prevederea de apărare colectivă a articolului 5 al NATO – care spune că un atac asupra oricărui membru al alianţei va fi considerat un atac asupra tuturor – îşi trage credibilitatea mai puţin din tratatul formal, cât din convingerea membrilor că toţi sunt pregătiţi să vină în apărarea celuilalt. În practică, acest lucru a însemnat că Statele Unite, cu armata sa vastă, vor face un pas înainte pentru a proteja orice aliat NATO care este atacat. Cuvintele şi acţiunile lui Trump de la repreluarea mandatului – inclusiv ameninţările sale directe împotriva Canadei şi Groenlandei, ambele făcând parte din NATO – au erodat aceste presupuneri. După cum a declarat cancelarul german Friedrich Merz în februarie, nu este sigur dacă, în câteva luni, mai vorbi despre NATO „în forma sa actuală".

NATO este diferită de orice altă alianţă militară. Are propriul sediu politic şi militar, o structură de comandă integrată, finanţare comună şi planificare, antrenament, exerciţii şi operaţiuni comune de apărare. Deşi aceste responsabilităţi sunt împărţite între membri, Statele Unite joacă un rol esenţial în fiecare. Nu este doar cel mai mare şi mai semnificativ contribuitor militar al alianţei; de asemenea, a insistat de mult timp ca ceilalţi membri să fie de acord să-şi integreze capacităţile de apărare în această structură condusă de SUA, asigurându-se astfel că Washingtonul le controlează angajarea în operaţiuni militare majore.

Statele Unite au jucat un rol dominant şi unificator. Ofiţerii militari americani au ocupat întotdeauna poziţiile-cheie ale structurii de comandă a NATO, inclusiv prin atribuirea şefului Comandamentului European al SUA rolul de comandant suprem al NATO. Forţele terestre, navale şi aeriene ale Statelor Unite îndeplinesc multe dintre funcţiile militare critice ale alianţei. Armata americană furnizează, de asemenea, componentele de bază ale reţelei sale integrate de apărare aeriană, care protejează cerul european; reţelele sale de comunicaţii; şi capacităţile sale de informaţii, supraveghere şi recunoaştere. Mai presus de toate, armele nucleare americane, inclusiv cele care sunt desfăşurate în Europa şi împărţite cu forţele aliate, constituie descurajarea supremă a NATO.

Franţa a fost singura ţară aliată care şi-a păstrat de la început o oarecare independenţă faţă de Statele Unite, dar acest lucru se vede acum tot mai clar la Polonia şi Turcia.

Experţii de la Foreign Affairs consideră că europenizarea NATO va necesita trei lucruri care sunt în prezent limitate: bani, timp şi cooperare cu SUA. Costul acestei schimbări fundamentale va necesita o creştere semnificativă a cheltuielilor europene pentru apărare – membrii alocând „considerabil mai mult de trei procente" din PIB-ul lor pentru apărare, potrivit secretarului general al NATO, Mark Rutte. Cu toate acestea, chiar şi cu resurse suficiente, va dura ani, dacă nu chiar un deceniu, pentru a achiziţiona capabilităţile necesare, pentru a antrena şi echipa forţele şi pentru a le desfăşura pe teren. Din acest motiv, Europa va avea nevoie de cooperarea activă a Washingtonului pentru a transfera responsabilitatea de la Statele Unite la alţi membri NATO. În unele domenii – în special armele nucleare – nu este clar dacă cineva ar beneficia de o tranziţie totală.

Din punct de vedere financiar, ţările europene şi-au făcut un plan de creştere a cheltuielilor militare cu 650 miliarde euro în următorii patru ani şi împrumuturi de 150 miliarde euro.

Statele membre europene ar trebui să se angajeze să furnizeze 75-80% din forţele necesare pentru a implementa planurile regionale de apărare ale alianţei până la începutul anilor 2030 şi, pe termen lung, să furnizeze aproape toate aceste forţe. Aceasta va include dezvoltarea capabilităţilor critice - inclusiv comunicaţii prin satelit şi apărare aeriană şi antirachetă avansată - pentru a desfăşura operaţiuni de luptă de mare intensitate şi susţinute. Liderii europeni ar trebui, de asemenea, să-şi dubleze eforturile în ceea ce priveşte recrutarea, instruirea şi exercitarea forţelor lor militare.

Cu toate acestea, chiar şi cu suficienţi bani şi timp, succesul acestei tranziţii va necesita sprijinul activ al Washingtonului. Dacă Statele Unite ar părăsi NATO şi s-ar retrage din Europa într-un mod rapid şi necoordonat, structura integrată care a fost construită de-a lungul deceniilor s-ar prăbuşi probabil. Ţările europene pur şi simplu nu au resursele militare şi tehnologice necesare pentru a înlocui imediat ceea ce a fost furnizat de Statele Unite – tocmai pentru că Washingtonul le-a spus clar timp de decenii că construirea unor astfel de capacităţi este o dublură şi o risipă. În unele domenii, cum ar fi armele nucleare, Statele Unite ar putea prefera chiar să rămână implicate în NATO, dacă alternativa este ca mai multe naţiuni europene să-şi construiască propriile capacităţi nucleare.

Europa nu mai are încredere în angajamentul Washingtonului faţă de securitatea pe continent, o prăbuşire a încrederii care a ridicat deja îndoieli cu privire la viitorul NATO. Dar există încă o cale de urmat care păstrează tot ce este mai bun din ceea ce alianţa a oferit de mult timp: o apărare puternică capabilă să învingă orice ameninţare la adresa securităţii sale. Europa va trebui acum să finanţeze şi să asigure o mare parte din acest factor de descurajare. Fără a lua în calcul Statele Unite, ceilalţi 31 de membri ai NATO cuprind o populaţie de peste 600 de milioane de oameni, precum şi o colecţie de resurse economice de peste zece ori mai mari decât cele ale Rusiei. Aceste ţări, în ciuda faptului că au trebuit să se bazeze pe Statele Unite atât de mult timp, sunt pe deplin capabile să-şi asigure securitatea viitoare pentru ele însele. Acum este momentul să înceapă.