Fondul European de Apărare în faţa testului implementării

La aproape doi ani şi jumătate de la anunţarea Fondului European de Apărare (EDF) de către Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, şi la 18 luni de la lansarea publică la Bruxelles a acestei iniţiative cu obiectivul de „a ajuta statele membre să cheltuiască într-un mod mai eficient banii contribuabililor, a reduce suprapunerile în materie de cheltuieli şi a obţine un raport calitate-preţ mai bun”, nu au fost înregistrate progrese importante în domeniul implementării efective.

Din cei 590 de milioane de euro planificaţi pentru testarea mecanismelor de lucru ale EDF au fost semnate acorduri de finanţare în valoare totală de doar 25 de milioane de euro, la care se adaugă încă 40 de milioane pentru care acordurile sunt în etapa de negociere finală. Urmează lansarea în perioada imediat următoare a componentei de dezvoltare capabilităţi a EDF cu un buget de 500 de milioane de euro pentru anii 2019 şi 2020. Încă 13 miliarde de euro aşteaptă la orizontul cadrului financiar multianual al UE 2021-2027, pentru perioada de maturitate a EDF, al cărui regulament ar trebui adoptat în săptămânile următoare, sub patronajul Preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene.

Capacităţile europene de apărare – studiu de caz Germania

O ştire apărută la Washington la începutul acestei luni menţionează că Ministerul Apărării al Germaniei Federale a descalificat faimosul avion multirol F-35 din competiţia pentru achiziţia de astfel de sisteme lansată de oficialii germani pentru înlocuirea actualei flote de 90 de avioane Tornado considerate „îmbătrânite”. Analiştii publicaţiei americane Defense News apreciază că „mişcarea nu este cu totul surprinzătoare”, în pofida faptului că F-35 este considerat cel puţin de către producătorul său, compania Lockheed Martin, „cel mai avansat şi cel mai eficient din perspectiva costurilor pe ciclul de viaţă dintre toate avioanele multirol aflate pe piaţă”. Mai mult, în acord cu Mike Friedman, purtătorul de cuvânt al Lockheed Martin, F-35 ar reprezenta „fundamentul următoarei generaţii a puterii aeriene a NATO”.

Introducerea Alianţei într-o astfel de caracterizare nu poate să treacă neobservată în contextul complicat şi tensionat al dezbaterilor din interiorul NATO cu privire la imperativul creşterii imediate a cheltuielilor pentru apărare cel puţin până la nivelul a 2% din PIB, în mod special pe coasta europeană a Atlanticului. În ultimii doi ani Administraţia Trump a urmărit cu consecvenţă politica sa de eficientizare a costurilor securităţii comune prin distribuirea echitabilă a efortului financiar între aliaţi. Metodele şi mesajele nu au fost deloc aluzive.

Preşedintele Donald Trump a modificat, practic, priorităţile agendelor summit-urilor NATO prin aducerea mercantilismului costurilor apărării în prim planul dezbaterilor politico-militare de la cel mai înalt nivel aliat şi i-a dojenit pe această temă, uneori cu asprime, pe liderii aliaţilor tradiţionali împreună cu care Washingtonul a construit, de-a lungul a multe decenii, actualul sistem internaţional de securitate. Ca urmare, mecanismele de proiectare a unor bugete adecvate destinate apărării au fost declanşate în toate cancelariile europene, cu riscul alimentării unor nemulţumiri atât la nivel politic, cât şi social, motivate de posibila grevare a bugetelor cu destinaţie socială, mai importante parcă ca niciodată în întreg spaţiul european, într-o societate a contestărilor de orice natură şi a neîncrederii acutizate în beneficiile sistemelor politice actuale.

Totodată, concepţiile de înzestrare cu noi sisteme de armament sunt revizuite de structurile de comandă strategică militară, iar capabilităţile militare majore fac obiectul unor evaluări profunde care trec cu mult dincolo de abstractul listelor cu caracteristici tehnice, având în vedere impactul politic, economic şi militar uriaş al deciziilor de alocare a multe sute de milioane de euro pentru dotarea forţelor armate.
Acesta este contextul în care Berlinul înclină, „deloc surprinzător”, decizia sa de înnoire a flotei de avioane de luptă către o

soluţie europeană, reprezentată de o versiune îmbunătăţită a platformei de a patra generaţie Eurofighter Typhoon, realizată de un consorţiu format din societatea europeană Airbus, compania italiană Leonardo şi BAE Systems din Marea Britanie. Justificarea unei asemenea opţiuni rezidă în necesitatea susţinerii industriei aeronautice europene, în mod special a producţiei de avioane de luptă, conform Defense News. Însă, poate mai important decât sprijinul pentru baza europeană industrială destinată apărării, ar fi „angajamentul pentru promovarea momentului cooperării franco-germane din domeniul armamentelor”, marcat de recenta semnare a Tratatului de la Aachen, văzut de unii drept însuşi momentul relansării Uniunii Europene.

Fundalul scenei este încărcat de lumini şi umbre. Pe de o parte se regăseşte cenuşiul tensiunilor dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană determinate de divergenţele apărute în domeniul apărării, iar pe de altă parte pulsează dezideratul concretizării viziunii Bruxellesului privind creşterea autonomiei strategice a Uniunii şi a implementării instrumentelor destinate dezvoltării capabilităţilor militare comune ale viitoarei uniuni europene de apărare şi, de ce nu, idealul realizării viitoarei armate europene atât de dezbătut în ultima perioadă.

Cu toate acestea, pentru a înţelege şi mai bine complexitatea „timpurilor” securităţii transatlantice, trebuie amintit că Berlinul ia în considerare împărţirea achiziţiei noii flote de avioane de luptă în două „pachete”, alături de Eurofighter Typhoon rămânând în cursă şi avionul F/A-18E/F Super Hornet al americanilor de la Boeing. Argumentul tehnic pentru o astfel de abordare ar fi acela că această a doua platformă este certificată pentru purtarea de armament nuclear, aşa cum cere profilul strategic al Bundeswehr-ului în cadrul NATO.

Însă, mesajul politic al Germaniei pentru statele europene membre în UE şi NATO începe să se contureze prin forţa propriului exemplu. Industria europeană de apărare trebuie susţinută la modul practic. Investiţiile statelor membre ale UE în acest domeniu trebuie să crească. Bruxellesul a creat instrumentele tehnice de lucru. Cei care doresc să facă parte din viitoarea arhitectură europeană de securitate şi apărare comună (PSAC) sunt invitaţi să se alăture acestora în mod concret, indiferent dacă este vorba despre Cooperarea structurată permanentă (PESCO), Analiza coordonată anuală în domeniul apărării (CARD) sau Fondul European de Apărare (EDF). Desigur că toate acestea ar trebui să servească şi asigurării continuităţii construcţiei transatlantice, iar Berlinul a arătat că pot fi găsite soluţii concrete în acest sens. Şi se ştie cât de dificile sunt astfel de decizii în Reichstag, parţial din cauza poverii istorice de securitate a germanilor şi parţial din cauza orientării socio-economice a politicilor interne ale Germaniei.

Stadiul implementării Fondului European de Apărare

În epoca reafirmării relaţiilor profund realiste de putere dintre state, dilema de securitate şi apărare a Bruxellesului este legată de viitorul pilon militar al Uniunii Europene, o Uniune mult mai integrată decât astăzi în domeniul apărării, cu un număr de sisteme complexe de armament aflate în înzestrarea armatelor statelor membre redus semnificativ, cu o logistică omogenizată şi cu o capacitate reală de planificare şi conducere a misiunilor.

Va fi acesta cadrul de dezvoltare a unei armate comune a statelor membre ale UE sau a unei armate comune a UE? Indiferent care dintre aceste două scenarii se va dovedi fezabil pentru a face ca aspiraţiile strategice să devină realitate, rămâne esenţială determinarea Uniunii în a demonstra că PESCO şi EDF au capacitatea de a aduce rezultate consistente şi sustenabile.

Deocamdată, adoptarea reglementărilor pentru guvernarea celor două componente actuale ale EDF, Acţiunea Pregătitoare şi Programul european de dezvoltare industrială în domeniul apărării (EDIDP) şi pilotarea unor proceduri destinate culegerii de informaţii şi testării mecanismelor de lucru necesare formulării de concluzii cu valoare de normă nu au reuşit să ţină pasul cu ritmul preconizat la data lansării iniţiativei.

Regulamentul Parlamentului şi Consiliului pentru introducerea Fondului European de Apărare 2021 – 2027 nu a fost încă adoptat în forma finală. La 12 decembrie 2018, Parlamentul European trecea cu 337 voturi pentru, 178 împotrivă şi 109 abţineri, primul set de amendamente la propunerea de regulament. Această propunere a fost returnată comitetului pentru negocieri interinstituţionale, conform mecanismelor europene de legiferare comună.

Principalele amendamente negociate se referă la scopul iniţiativei, unde este menţionat că „EDF va contribui la libertatea de acţiune şi la autonomia strategică a Uniunii Europene, în mod particular în termeni tehnologici şi industriali”. Sunt menţiuni care vin în completarea rezoluţiei Parlamentului din 14 martie 2018 asupra următorului cadru financiar multianual, în care a fost reafirmat angajamentul pentru „susţinerea creării Uniunii Europene a Apărării, prin implementarea unui program specific de cercetare în domeniul apărării UE şi a unui program de dezvoltare industrială finanţate de statele membre”.

Totodată, Programul de lucru pentru EDIDP, vizând finanţarea dezvoltării de capabilităţi militare în perioada 2019-2020, cu un buget total de 500 milioane de euro, este încă în curs de negociere, deşi ar fi trebuit să fie operaţional la 1 ianuarie 2019. Întârzierea pare să fie cauzată atât de complexitatea demersului şi de resursele relativ limitate la dispoziţia Comisiei Europene (CE) pentru gestionarea acestui dosar, cât şi de interesele divergente ale CE şi ale statelor membre cu privire la nivelul şi domeniile de aplicare a atribuirilor directe de contracte.

Acţiunea pregătitoare din cadrul Ferestrei de cercetare „a început să aducă primele rezultate concrete, cu primele acorduri de grant semnate în 2018”, însă „toate proiectele sunt încă în curs de desfăşurare”, după cum este consemnat chiar în textul proiectului regulamentului pentru introducerea EDF, cu referire la primele cinci proiecte finanţate urmare a competiţiei din 2017. Între timp, a fost finalizată competiţia din 2018 în care au fost declarate câştigătoare trei proiecte, aflate în faza de semnare a acordurilor de finanţare şi urmează deschiderea competiţiei din 2019.

Altfel spus, până în prezent nu pot fi formulate recomandări privind buna funcţionare a finanţării cercetării pe baza experienţei derulării integrale a unor proiecte şi au fost semnate acorduri de finanţare doar pentru 25 din cei 90 de milioane de euro alocaţi Ferestrei de cercetare.

Oportunităţi încă prezente în context EDF

În mod paradoxal, întârzierea adoptării şi rafinării instrumentelor de lucru ale EDF reprezintă o bună oportunitate la Bucureşti pentru pregătirea corespunzătoare a participării ţării noastre la cea mai importantă, novatoare şi de impact componentă a Pachetului de apărare al Uniunii Europene.

Probabil că proverbul românesc „măsoară de două ori înainte să tai o dată” nu ar fi putut să găsească un spaţiu mai obiectiv de aplicare decât cel al design-ului arhitecturii europene de cercetare şi dezvoltare a capabilităţi militare comune care vor conferi autonomia strategică a Uniunii anunţată de Bruxelles, într-o lume a incongruenţelor marilor strategii de securitate care se conturează astăzi.

Pentru înscrierea pe acest drum, Comisia Europeană caută cele mai bune soluţii de asigurare a sprijinului necesar statelor membre în creşterea sincronizării proceselor naţionale de achiziţii de tehnologii şi echipamente militare, precum şi pentru omogenizarea metodologiilor şi instrumentelor de lucru destinate planificării militare integrate, achiziţiei în comun de sisteme complexe şi creşterii eficienţei operării şi suportului acestora pe parcursul ciclului lor de viaţă.

Şi de această dată, premisa succesului participării României la EDF este dată de gradul de încredere în potenţialul ţării noastre de a juca un rol relevant în contextul Pachetului de apărare al Uniunii Europene. Se conturează deja un cadru naţional integrat de acţiune cu participarea organismului militar şi a entităţilor asociative ale industriei de apărare şi din zona cercetării de profil. Beneficiile unei abordări comune se vor regăsi în îmbunătăţirea gradului de cunoaştere şi înţelegere a modalităţilor de funcţionare ale EDF, consolidarea cooperării dintre diferitele entităţi responsabile sau interesate de accesarea de fonduri, precum şi în creşterea potenţialului de racordare cu reţelele europene de cercetare şi dezvoltare din domeniul apărării.

Aşa cum am mai semnalat în articolele noastre pe această temă, rămâne prioritară creşterea vitezei de reacţie a tandemului public – privat pentru anticiparea ferestrelor de oportunitate şi pregătirea racordării la obiectivele specifice ale fiecărei etape de implementare a EDF, pe drumul către accesarea celor 13 miliarde de euro preconizaţi pentru următorul ciclu financiar multianual.

În pofida numeroaselor detalii care fac obiectul discuţiilor actuale de la Bruxelles, tendinţele generale sunt deja cunoscute. De aceea, este momentul identificării şi negocierii includerii în programele de lucru ale EDF a unor iniţiative şi obiective româneşti relevante, prin valorificarea oportunităţilor de finanţare a ideilor şi capacităţilor competitive deja existente în industria de apărare şi în zona cercetării din domeniu, cu un accent special acordat IMM-urilor, văzute la Bruxelles drept verigile cheie ale lanţurilor de aprovizionare şi producţie ale viitoarei industrii europene de apărare.

De asemenea, devine critică iniţierea demersurilor pentru identificarea de conexiuni şi potenţiale colaborări cu entităţi economice şi de cercetare, precum şi cu asociaţii patronale europene, mai ales în plan regional, pentru accederea în consorţiile care se conturează pe cele două dimensiuni ale Fondului - cercetare şi dezvoltare – sau pentru crearea de consorţii noi.

Preşedinţia României la Consiliul Uniunii Europene ar putea să ofere oportunităţi speciale de comunicare strategică şi de afaceri în plan naţional prin organizarea de evenimente cu invitarea liderilor de consorţii şi a liderilor marilor corporaţii industriale europene, responsabililor EDA şi a reprezentanţilor Comisiei Europene implicaţi în gestionarea EDF. Şi lista de posibile acţiuni necesare creşterii profilului României în cadrul EDF poate să continue.

Am putea spune şi de această dată că presiunea timpului a devenit critică sau chiar că timpul marilor oportunităţi a trecut. Însă, determinarea actorilor implicaţi trebuie să fie mai mare decât oricând, atât timp cât construcţia infrastructurii europene de cercetare şi dezvoltare a viitoarelor capabilităţi militare comune ale UE solicită timp şi va produce roade pe termen lung şi foarte lung, iar de data aceasta România nu trebuie să rămână în afara structurii de rezistenţă a acestei construcţii.

Demersurile de încurajare a participării româneşti în proiecte importante derulate sub egida EDF pot conduce la obţinerea unor importante beneficii industriale şi de cercetare, concomitent cu asigurarea accesului la viitoare capabilităţi de apărare europene, esenţiale în context UE şi NATO. Rezultatul final va consta în jucarea inteligentă a cărţii Apărării Europene, în directă legătură cu interesele naţionale de securitate.