„Five Eyes” în vremurile noastre

Acum câţiva ani, am fost invitat la o întâlnire militară în Australia. Când am intrat în sala de întâlniri, m-am aşteptat să văd militari australieni. În schimb, sala era plină de uniforme americane şi britanice, plus un număr mai mic de neo-zeelandezi şi cred că am văzut şi câţiva canadieni. Mi-a fost clar că „Five Eyes” nu este doar un acord privind schimbul de informaţii, ci o alianţă militară funcţională, însă fără toată birocraţia implicită sau, mai bine zis, cu atât de multă birocraţie încât, la un moment dat, devenea neclară. Membrii „Five Eyes”, din mai multe motive, nu voiau să formalizeze ceea ce exista deja în practică.

„Five Eyes”, dincolo de numele cool, îşi are originile în cel de-Al Doilea Război Mondial. Având inamici comuni, cele cinci state au creat un set de alianţe pentru a-i învinge şi, evident, pentru a schimba informaţii. Înainte de a intra în război, americanii îi susţineau pe britanici. Australienii au trimis, de asemenea, forţe. În casă, am o fotografie cu o verişoară australiană a soţiei mele, care a fost omorâtă într-un zbor de recunoaştere cu britanicii, deasupra Germaniei. După Pearl Harbor şi înfrângerea britanicilor în Singapore, SUA au devenit centrul de greutate al războiului din Pacific, australienii şi neo-zeelandezii punând la dispoziţie forţe şi baze. Canadienii se alăturaseră deja britanicilor. Şi alte state au fost implicate, însă acestea cinci au avut avantajul unei limbi comune şi chiar a unei culturi cumva asemănătoare. Forţele americane au devenit mai numeroase decât cele britanice şi au avut loc mai multe discuţii între comandanţii americani şi cei britanici. Încă exista o oarecare neîncredere, aşa cum se întâmplă, de fapt, cu serviciile care luptă în acelaşi război.

Războiul se bazează pe informaţii, pe cunoaşterea inamicului. Britanicii erau foarte buni la colectarea de informaţii prin ofiţeri, în Europa, şi la spargerea de coduri. Americanii au spart şi ei codul japonez, însă nu aveau ofiţeri de informaţii în Japonia sau în lanţul de insule pentru care luptau. Australia nu putea să pună la dispoziţie totalitatea de informaţii obţinute din surse umane din Japonia, însă a putut să pună la dispoziţie ofiţeri care se aflau pe coastă, în insulele Solomon şi cele din jur, care să ofere informaţii despre acţiunile navelor japoneze şi din teritoriile japoneze. „Five Eyes” şi-a coordonat informaţiile, de la invazii, la logistică, însă cumva cheia cooperării a stat în informaţiile oferite.

Relaţia nu a fost formalizată. A fost doar esenţială. A rămas aşa după începutul Războiului Rece, bazându-se pe o formulă simplă. Toţi cei cinci membri vor schimba informaţii sau metode de colectare cu ceilalţi membri.

Partea militară a Războiului Rece a implicat o cooperare mai strânsă între britanici şi americani, britanicii deţinând nordul Germaniei, iar americanii frontul central. Temându-se de un atac nuclear sovietic, americanii au fost nevoiţi să detecteze rachetele lansate spre ei de la distanţă. Aşadar, a fost stabilită o reţea de avertizare timpurie de la distanţă în nordul Canadei, iar apoi a fost creat Comandamentul de Apărare Aerospaţială Nord-American, cu baza în Colorado, oferindu-le canadienilor acces la informaţiile SUA şi la metodele de apărare a Americii de Nord. Pentru a confrunta China, australienii au creat forţe navale care să se alăture SUA în Pacific, unde britanicii erau mereu prezenţi. Neo-zeelandezii au ales să fie mai respingători, neoferind SUA acces la porturile lor până când SUA nu i-au asigurat că nu vor fi arme nucleare la bordul navelor. SUA au refuzat.

Ce încerc să spun este că „Five Eyes” a fost, de la început, chiar dinainte să existe termenii, o alianţă militară concepută pentru a lupta în cel de-Al Doilea Război Mondial şi să colaboreze în Războiul Rece. Fiecare dintre ţări avea şi alte alianţe şi, câteodată, existau alianţe comune, însă „Five Eyes” reprezintă o relaţie unică de interese împărtăşite. La începutul Războiului Rece, SUA au devenit centrul alianţei. Însă este important că membrii alianţei au împărţit povara americanilor. Când SUA au invadat Irakul, britanicii şi-au luat responsabilitatea pentru sudul ţării. Noua Zeelandă a refuzat să lupte, dar a trimis trupe în Afganistan.

Există şi o dimensiune economică a acestei relaţii, rar menţionată. Statele „Five Eyes” au în jur de 7% din populaţia lumii şi 28% din PIB-ul lumii. Nu există o piaţă comună „Five Eyes”, dar există acorduri bilaterale comerciale de diferite feluri. Evident, economia americană este cea mai mare, însă fiecare dintre ţări ar trebui privită ca un succes economic.

În practică, „Five Eyes” nu a fost niciodată un simplu acord de schimb de informaţii. Presupune, de asemenea, cooperarea ca forţă militaro-politică. Vedem acest lucru în Ucraina, unde Marea Britanie şi SUA cooperează, şi în Pacific, împotriva Chinei, unde forţele navele americane şi australiane – inclusiv, la un moment dat, submarinele nucleare – desfăşoară operaţii, pe lângă coordonarea presiunii economice. Congresul SUA este în proces de autorizare a implementării acordului trilateral AUKUS pentru a oferi, împreună cu Regatul Unit, submarine cu propulsie nucleară Australiei. Aceasta ar însemna o nouă intensificare, operaţională şi tehnologică, a cooperării dintre trei membri ai „Five Eyes”. În plus, Australia şi Regatul Unit fac eforturi pentru o mai mare cooperare cu privire la alte tehnologii, cum ar fi armele hipersonice şi calculul cuantic.

După cum spuneam, fiecare ţară are mulţi aliaţi. Dar în istorie, capacitatea militară şi puterea economică ale „Five Eyes” sunt unice. Ei s-au unit din motive geopolitice, dar nu se poate ignora faptul că ţările „Five Eyes” sunt moştenitoarele culturii engleze. Toate naţiunile au imigranţi şi istorii de minorităţi asupritoare. Cu toate acestea, „Five Eyes” a devenit o putere globală combinată, deoarece, pe cât de mult se irită reciproc, pe atât se înţeleg aşa cum ar putea doar moştenitorii unei tradiţii comune. Asta creează o bază internaţională care nu este prezentă în NATO sau în alianţa chino-rusă.

Am fost confortabil la întâlnire pentru că am înţeles glumele spuse. Nu le înţeleg întotdeauna în Ungaria, unde m-am născut. Înţelegerea remarcilor sarcastice nu este rea pentru alianţe.