Fenomenul migraţionist şi consecinţele sale - Frontierele de lut ale Europei
Laurenţiu SfinteşMigraţia de la sud şi est către statele dezvoltate ale Europei a devenit o provocare în ultima perioadă. Nu numai prin numărul celor care încearcă acest parcurs periculos, nu numai prin transformările produse în establishmentul politic din statele ţintă, nu numai prin revelarea diviziunilor în abordarea acestei probleme între statele occidentale, cât prin anunţarea unei tendinţe care ar putea anunţa un cutremur, o inundaţie umană pornită de la sud, sau din centura subdezvoltată a Asiei, căreia, cu toate măsurile de securitate luate în ultima perioadă, nimic nu i-ar putea face faţă. În faţa unui val uman incontrolabil, barierele fizice sau tehnologice nu vor putea face faţă în absenţa unei abordări care să răspundă, chiar şi parţial, problemelor de la capătul celălalt al drumului pe care se angajează cei în căutarea unei noi vieţi la nord de Marea Mediterană.
Între migraţie şi trafic de persoane diferenţa devine semantică
Problema migraţiei a fost abordată, cel mai adesea, de pe coordonatele ei colaterale decât de pe cele care ţin de substanţa fenomenului. Astfel, accentul multor guverne şi politicieni s-a pus, în relaţie cu migraţia, pe combaterea traficului de persoane şi bunuri, chiar şi pe soluţii umanitare imediate şi punctuale, în loc să se caute soluţii pentru a înţelege şi acţiona acolo unde se manifestă cauzele acestui fenomen.
Este ceea ce se numeşte „anti-politică”, un termen care, dincolo de alte definiţii, se referă la abordarea prin care evenimentele şi faptele cu consecinţe presupuse negative sunt fie combătute, fie negate. Cu alte cuvinte, ceea ce este legat de migraţie, fie că este vorba de acţiuni ale celor care manifestă solidaritate cu migranţii, fie că se referă la acţiuni ale organizaţiilor umanitare, capătă o conotaţie negativă, pe care politicienii încearcă să o inducă şi societăţilor din care fac parte. Şi, desigur, acţiunile în forţă ale autorităţilor, măsurile legislative de restrângere a posibilităţile de acordare a azilului, de întărirea a structurilor de forţă, devin faţa bună a fenomenului şi sunt astfel prezentate propriilor cetăţeni.
Un exemplu destul de recent al acestei abordări sunt măsurile luate de autorităţile italiene pentru blocarea intrării în porturile italiene a navei germane Eleonore, la bordul căreia se aflau aproximativ 100 de refugiaţi libieni, salvaţi de la înec. Legea promovată de fostul vice-premier şi ministru de interne, Matteo Salvini, în paralel cu operaţiunile luate pentru ţinerea acestei nave departe de porturile italiene, prevede chiar o amendă de un milion de euro pentru proprietarii vaselor care participă la aceste operaţiuni de salvare, inclusiv confiscarea ambarcaţiunilor.
Deşi la nivel european, în general, politicile anti-migraţie nu sunt atât de evidente precum cele din Italia, tendinţa rămâne aceeaşi: de a criminaliza participarea în acest proces prin încadrarea tuturor celor care participă, migranţi sau chiar organizaţii umanitare, la categoria celor care oferă combustibil pentru traficul de persoane.
Măsurile luate de o serie de state pentru înăsprirea condiţiilor legale de intrare în ţară, fac ca singura cale de acces să rămână una ilegală, prin ocolirea traseeleor oficiale. Ceea ce are un rezultat paradoxal: înflorirea reţelelor de traficanţi, creşterea corupţiei oficialilor din regiunile de graniţă sau din structurile de securitate care au ca obiectiv monitorizarea şi gestionarea acestui fenomen.
În anul 2015, în plină criză migraţionistă, comisarul UE pentru migraţie, afaceri interne şi cetăţenie, Dimitris Avramopoulos, declara, în contrast cu ceea se petrecea chiar la graniţele Greciei, că „Europa declară război traficanţilor”.
Fără a nega fenomenul subteran care a permis penetrarea graniţelor europene, soluţia a fost cea a deciziilor politice, nu a celor de interdicţie fizică. Acest lucru este evidenţiat de rezultatele contradictorii ale Operaţiei Sofia, speculate chiar de promotorii Brexit-ului: „People, when they get rescued, call their friends to tell them that there are EU vessels only 20 miles from Libyan waters to save them.” / „Oamenii după ce sunt salvaţi, îşi sună prietenii şi le transmit că vase ale UE îi aşteptă să-i salveze la doar 20 de mile în afara apelor teritoriale libiene”.
În lipsa unor decizii asumate la nivelul politic, frontierele rămân într-o zonă gri, în care totul e posibil, indiferent dacă e vorba de statele din care se pleacă, unde, se presupune, măsurile de securitate a graniţelor sunt precare, sau de state în care se speră că se termină calvarul călătoriei, şi care, teoretic, sunt mult mai bine înzestrate cu mijloace, cu legislaţie, cu autoritatea necesare implementării legii.
Cât costă ca să devii european
Negocierea graniţelor şi căilor de deplasare a fost, în anul 2015, momentul de vârf al asaltului migraţionist asupra Europei, un fapt curent, care continuă şi astăzi, la o scară mai redusă. Azilanţii sirieni din Germania au explicat ce înseamnă a cumpăra drumul pe care se deplasau către centrul Europei: „Ne-am cumpărat drumul. Poliţia a curăţat drumul pentru noi. A fost al nostru pentru o jumătate de oră sau o oră, cât a fost nevoie.” La fel s-a întâmplat şi în ţările de de plecare sau de tranzit: „Ei (grănicerii turci, n.a.) au vândut o porţiune de frontieră pentru utilizare un timp limitat. De exemplu 2 ore. A costat 50.000 de dolari. Aşa eşti sigur că nu se poate întâmpla nimic.”
Intrarea în Europa a avut pentru fiecare migrant un preţ. Mercurialul era cunoscut, probabil funcţionează şi astăzi, cu datele schimbate. Relaţia autorităţilor locale cu reţelele de trafic de persoane era şi ea cunoscută şi numai inflaţia neaşteptată de intrări şi tranzitări a dus la măsurile luate de diferite executive central, sudice şi est-europene, care au scăzut dramatic numărul persoanelor care traversează ilegal graniţele.
„Traficantul cere 700 de dolari de la fiecare persoană, 200 se duc la autorităţi, 500 îi păstrează”, spune o mărturie înregistrată în acea perioadă în Grecia. Cei care nu apelează la traseele protejate şi „cumpărate” nu beneficiază nici de securitatea asigurată de oamenii locali ai legii. Accidentele se întâmplă mai ales celor care vor să acţioneze independent, nu cunosc traseele, nu vine nimeni să-i salveze dacă barca de cauciuc achiziţionată pe cont propriu se dovedeşte doar o sită umflată cu pompa.
Desigur banul dictează în toate ocaziile: dacă plăteşti, eşti pus în mişcare, dacă nu... Iar costurile de mai sus sunt doar la trecerea unei graniţe, probabil cea mai periculoasă dintre dintre toate. Dacă este folosită ruta sudică, sunt ceva mai puţine graniţe terestre de străbătut, dar este şi una maritimă de câteva sute de kilometri. Ruta balcanică cere un salt scurt, dar periculos şi el, pe una din insulele Greciei, în cazul în care nu este preferat traseul pe la nord de Strâmtoarea Dardanele, după care rămân cinci, şase, şapte graniţe terestre, după preferinţe şi împrejurări. Între modul de acţiune al poliţiei din Ungaria faţă de cea din Croaţia la întâlnirea cu migranţii diferenţa este de clasament şi notorietate: cea din Ungaria a făcut şi obiectul unui raport al Consiliului Europei.
Probabil singura diferenţă dintre cele două categorii de state - 1) furnizoare de migranţi şi state de tranzit; 2) ţinte ale călătoriei - este nivelul de complicitate al autorităţilor cu organizatorii din umbră ai reţelelor de trafic, mergând până la niveluri superioare, în primul caz, oprindu-se pe plan local, în cel de-al doilea. O consolare destul de amară pentru democraţiile europene vs. statele fragile din nordul Africii şi Orientul Mijlociu.
Frontierele exterioare, graniţele din interior
La patru ani de la vârful înregistrat în anul 2015, provocator prin dimensiunile şi intensitatea sa, fenomentul migraţionist continuă să incite statele şi instituţiile europene. Graniţele Europei se află în continuare, sub asediu, chiar dacă nu mai este vorba de valurile umane anterioare, cât de consecinţele lor în viaţa economică a regiunilor de graniţă, în funcţionarea şi adaptarea instituţiilor / structurilor de securitate, în schimbările produse mediului politic.
Iar evoluţiile nu au fost întotdeauna cele care s-au dorit induse prin măsurile politice luate la Bruxelles sau în capitalele statelor europene afectate masiv de acest fenomen.
Combaterea traficului de persoane şi punerea sub această etichetă inclusiv a procesului migraţionist a limitat intrările în Europa dar a produs o îndepărtare a statului de organizaţiile umanitare care au continuat să militeze pentru drepturile omului, pentru protecţia celor salvaţi din apele Mediteranei. S-a accentuat şi falia internă din unele state între suporterii măsurilor în forţă şi cei înclinaţi spre integrarea socială a noilor veniţi. Statele ţintă s-au regrupat şi au adoptat politici de descurajare, chiar dacă nu prin mesaje directe, a celor care intenţionează angajarea în această întreprindere riscantă a migrării.
Urmând exemple din alte regiuni ale globului atinse şi ele de acest fenomen, exemplu Australia, unde un afiş realizat de guvernul australian spune textual „If you come here by boat without a visa, you won`t be settled in Australia” / „Dacă vii aici cu barca dar fără viză, nu te vei putea stabili în Australia”, statele europene au început să transmită şi ele mesaje sublimale pentru aceşti refugiaţi prin care li se spune: „Nu veniţi! Nu veţi fi bine primiţi”. Chiar şi mai puţin atinsa de acest fenomen, Danemarca, a construit o serie de tabere de corturi pentru refugiaţi, deşi avea la dispoziţie foste cazărmi militare sau alte facilităţi guvernamentale, tocmai pentru a le reaminti migranţilor fragilitatea, incertitudinea poziţiei în care se vor afla.
Odată intraţi pe teritoriul european, refugiaţii, din orice orizont şi ţară ar veni, au în faţă în prezent trei variante de lucru pentru situaţia în care se vor afla ulterior:
protecţia din partea sistemului, grija manifestată de comunităţi şi instituţii pentru respectarea drepturilor omului, pentru asigurarea de condiţii de viaţă, dar şi de muncă, de afirmare personală, decente. Nu este o trăsătură generală, sunt şi situaţii particulare în care au fost întâmpinaţi cu proteste, dar, în general, Europa şi-a respectat statutul de civilizaţie şi empatie cu cei în nevoie;
controlul din partea sistemului. Statele europene au adoptat politici naţionale de gestionare a acestei problematici, dar internarea în tabere, chiar şi provizorii, chiar şi numai pentru perioada iniţială, pare să fie o abordare generală. În această perioadă se fac verificările necesare, nou veniţii sunt stabilizaţi în perimetre controlabile, populaţia locală este mulţumită că libertatea de mişcare a acestora este îngrădită şi cele două comunităţi nu se amestecă. Europa şi-a respectat şi tradiţionalul pragmatism cu care se tratează probleme nou apărute şi a încercat, într-o variantă soft, să identifice şi din această situaţie eventualele beneficii pentru piaţa de muncă;
abandonarea din partea sistemului. Izolarea produsă de autorităţi prin crearea unor enclave pentru comunităţile de imigranţi sau auto-izolarea rezultată din incapacitatea acestora de adaptare la o realitate diferită, economică, socială, religioasă, au ca rezultate o anumită înstrăinare cu consecinţe negative pentru ambele comunităţi. Migranţii vor căuta un nou mediu favorabil de stabilire sau vor opta pentru o relaţie subversivă cu autorităţile, statele vor răspunde uneori cu măsuri coercitive care vor mări frustrările. Pe care politicienii le vor utiliza cum ştiu ei mai bine.
O criză şi o oportunitate
În acest timp, Europa a acţionat pentru tratarea fenomenului migraţionist care ameninţa, cel puţin la un moment dat, cu pulverizarea graniţelor sale sudice şi estice, într-o abordare holistică, extrem de complexă, care a urmărit:
scăderea fluxului migraţionist. A fost efectul cel mai vizibil, chiar dacă nu a fost declarat ca atare, din raţiuni umanitare şi dintr-un anumit cinism instituţional. S-a realizat atât prin măsuri politice, cât şi administrative. Statele tranzit au fost convinse, oferindu-li-se atât beneficii politice, cât şi financiare, să acţioneze pentru descurajarea celor care le folosesc teritoriul ca bază de plecare către Europa. Acordul dintre UE şi Turcia este o ilustrare a acestei abordări;
neutralizarea unor reţele de trafic de fiinţe umane existente în special în nordul Africii prin cooperarea cu chiar structurile locale care asigurau protecţia acestei activităţi. Exemplu cel mai sugestiv este în Libia, unde o serie de miliţii locale, implicate în aceste operaţiuni ilegale, au trecut subit de partea legii, după ce unele state occidentale, mai ales Italia, le-au oferit asigurări că vor sprijini efortul acestora de a se angaja în activităţi mai lucrative, în protecţia infrastructurii petroliere, în primul rând. Şi, probabil, primind şi o anumită impunitate politică necesară în perspectiva refacerii unităţii structurilor statale;
o abordare politică internă a fenomenului care a dus la întărirea controlului asupra frontierelor naţionale, multiplicarea condiţiilor de obţinere a vizei, creşterea măsurilor de securitate, precum şi o abordare la nivel comun european, care a permis întărirea Agenţiei Europene pentru Poliţia de Frontieră şi Garda de Coastă şi a structurilor dependente, care au fost întărite numeric, prin dublarea numărului personalului şi extinderea responsabilităţilor;
o abordare politică la nivel general care a transferat un sentiment public de insecuritate pe care îl resimt comunităţile naţionale din statele care se confruntă masiv cu fenomenul migraţiei în acţiuni politice ale unor partide şi lideri, de limitare a intrărilor migraţioniste. Paradoxul este că în această acţiune nu sunt implicate doar partidele de dreapta, conservatoare, ci şi cele social-democrate, socialiste, altfel promotoare ale solidarităţii sociale şi internaţionalismului angajant. Iar motivaţia este cu adevărat politicianistă: mai mulţi migranţi înseamnă mai mult combustibil electoral pentru partidele de dreapta, principalele adversare de pe scena politică. Astfel, măsurile de limitare a migraţiei nu mai sunt un monopol de dreapta, cum nici manifestarea solidarităţii colective, e adevărat, pe raţiuni de menţinere a identităţii naţionale, nu aparţine doar stângii.
Criza de la graniţele Europei poate fi şi o oportunitate, conform unei ziceri, cum altfel decât chinezeşti, pentru punerea în ordine a unor politici de asamblare a valorilor naţionale şi europene cu cele umanitare. Nu e simplu pentru că după fiecare colţ se află un politician interesat în agenda lui curentă mai mult decât în cea comună complicată, sensibilă, greu de îndeplinit.
Dar ce ar fi aceste oportunităţi dacă nu ar avea ataşate şi provocări cărora societăţile trebuie să le facă faţă prin identificarea de soluţii novatoare, corecte, umane şi pragmatice, utile celor sunt europeni de când acest termen are o conotaţie comună dar şi celor care vor să devină?
