Faţa neînţeleasă a Turciei...

Nu am cetăţenie turcă, însă Turcia a devenit casa mea de câţiva ani încoace şi, deşi este departe de a fi perfectă, realitatea de aici este cu mult diferită faţă de ceea ce citiţi sau auziţi din media. Am fost dintotdeauna adepta „înţelegerii contextuale”, fără de care nu se poate realiza nicio analiză coerentă. Am convingerea că nu vei putea niciodată înţelege Turcia dacă nu eşti aici, dacă nu eşti parte din comunitate, dacă nu vorbeşti cu turci din diverse ideologii politice, dacă nu analizezi, interacţionezi, observi. Aşadar, am decis să scriu despre Turcia privită de aici, în modul cel mai obiectiv cu putinţă.

Turcia s-a aflat pe prima pagină a multor ziare, din motive diverse, în ultimii ani: implicarea în războiul din Siria, lupta împotriva terorismului (simultan, pe mai multe fronturi, împotriva a diverse grupuri), jocul energie versus putere în Mediterană, criza refugiaţilor, sistemele S-400 şi încercarea de lovitură de stat. Deşi s-au scris multe despre aceste subiecte, foarte puţini au fost interesaţi să prezinte lupta pe care Turcia o duce împotriva grupărilor de la graniţa sa, sau în ajutorul umanitar oferit Siriei de la începutul războiului şi până în prezent. Iar în contextul noii pandemii, nu s-a scris aproape deloc despre cum Turcia a ajutat comunitatea internaţională în lupta împotriva Covid-19, trimiţând ajutor medical şi echipamentul necesar ţărilor din Europa şi nu numai. Virusul a demonstrat că vechiul „bolnav al Europei” este astăzi mai puternic ca niciodată şi, deşi a fost lăsat singur de-a lungul timpului, a dat dovadă de  empatie - de care el însuşi nu a avut parte în trecut - îmbrăcată în acest context într-un fel de diplomaţie medicală.

Puţini înţeleg că istoria este ciclică şi doar cei care vor învăţa din greşelile trecutului vor putea face faţă cu succes ameninţărilor viitorului. Printre actorii care îşi joacă mai mult sau mai puţin cuviincios rolurile pe scena internaţională curentă, Turcia a demonstrat că există cel puţin o lecţie pe care a învăţat-o din trecut şi care poate fi exprimată într-un mod foarte simplu: uşa de rezervă.

Zvonuri cu privire la o nouă lovitură de stat

Recent, au existat câteva articole care vorbeau despre scena politică din Turcia, ca fiind atacată de  declaraţii în favoarea unei noi încercări de lovitură de stat (vezi Bulgarian Military, MK Turkey). Nu susţin niciuna dintre părţile implicate şi îmi apăr cu tărie obiectivitatea. Cu toate acestea, scena politică din Turcia a fost dintotdeauna tumultoasă... aşa funcţionează politica, iar aceasta este, în fapt, o consecinţă a democraţiei.  Dar ceea ce aşa-zişii „experţi” nu au înţeles este faptul că pandemia Covid-19 a fost transformată, pe bună dreptate, într-o oportunitate de AKP şi de preşedintele Erdogan. AKP a recâştigat încrederea populaţiei şi sprijinul acesteia în perioada unei crize bine-controlate, care, în ciuda aşteptărilor, nu a lovit economia deja zguduită a Turciei. Este interesant cum multe dintre opiniile oamenilor care nu demult aduceau critici politicilor AKP s-au schimbat şi aceştia recunosc astăzi rezultatele pozitive ale măsurilor luate de guvern în lupta împotriva Covid-19. Şi vă pot asigura că aici, dincolo de carantina de sfârşit de săptămână, viaţa nu s-a oprit. Oamenii au fost tot timpul bine informaţi cu privire la situaţie, magazinele au fost aprovizionate ca în mod obişnuit cu toate produsele necesare (majoritatea de producţie naţională/locală), echipamentul medical necesar a fost asigurat şi livrat în funcţie de nevoi şi, mai important decât orice, bătrânii au fost trataţi aşa cum ar fi trebui să se întâmple peste tot în lume... Într-o societate globală învinsă de un virus ce a compleşit un sistem medical nepregătit şi care a ales să sacrifice populaţie bătrână, Turcia a stabilit foarte clar, încă din primele zile, că cei care trebuie să fie protejaţi, înainte de orice, sunt vârstnicii. Şi nu a fost doar o declaraţie politică: poliţia, jandarmeria, armata şi voluntarii au ajutat la livrarea meselor calde, în fiecare zi, au făcut cumpărături pentru cei bătrâni, şi s-au asigurat că aceştia au toate lucrurile necesare şi că nu sunt nevoiţi să iasă în stradă. Nu am văzut nimic scris cu privire la aceasta, însă am văzut articole care descriau „situaţia gravă din Turcia şi cum statul turc ascunde numerele reale ale cazurilor de Covid-19”.  Oamenii se îmbolnăvesc şi mor în fiecare zi, dar Turcia a câştigat, fără îndoială, prima luptă cu virusul, dar a precizat clar că războiul nu s-a sfârşit, rămânând consecventă strategiei de prevenire abordate dinaintea apariţiei primului caz la nivel naţional.

Revenind la zvonurile cu privire la o nouă încercare de lovitură de stat, acest subiect reapare în fiecare an, odată cu apropierea aniversării loviturii eşuate de stat din anul 2016. Este, de asemenea, adevărat că Turcia are o istorie lungă în privinţa loviturilor de state care au restabilit, în nenumărate rânduri, scena politică. Dar nu este cazul acum. Mai mult decât atât, liderul Partidului Mişcării Naţionaliste, Devlet Bahceli, a subliniat, în luna februarie a acestui an, că răspândirea unor astfel de zvonuri legate de o posibilă lovitură de stat nu reprezintă altceva decât o „trădare la adresa ţării”.  Comentând discuţiile cu privire la „probabilitatea unei lovituri de stat”  din raportul de 277 de pagini al companiei RAND realizat pentru Pentagon, ministrul afacerilor interne, Suleyman Soylu, a declarat că nu există, în Turcia, nicio persoană sau instituţie care să poată să dea o lovitură de stat. Soylu a declarat pentru cotidianul Hurriyet că guvernul este bine pregătit în faţa unei astfel de posibilităţi. Raportul RAND Corporation realizat pentru Pentagon susţine că decizia guvernului Turciei de a concedia sute de ofiţeri ai armatei, după încercarea eşuată de lovitură de stat din 2016, a cauzat dezamăgire în cadrul armatei turceşti: „ofiţerii sunt extrem de frustraţi cu privire la conducerea militară şi sunt îngrijoraţi că vor fi înlocuiţi de epurările post-lovitură”, se arată în raport. Întrebat de către jurnalişti ce părere are despre zvonurile cu privire la o altă lovitură de stat, preşedintele Erdogan s-a concentrat pe cum ar reacţiona publicul  în cazul unei lovituri. Cât despre ce s-a întâmplat în 15 iulie 2016, acesta a spus că: „Poporul nostru le-a răspuns corespunzător pe 15 iulie. Oamenii au experienţă în această privinţă. Aşadar, de data aceasta, nu s-ar mai gândi de două ori dacă să iasă în stradă sau nu. Am încredere că oamenii mei ar ieşi pe străzi cu orice au în mână”. Timur Kuran, un profesor de ştiinţe politice şi economie de la Universitatea Duke, a declarat că „singura speranţă a AKP pentru păstrarea puterii stă în posibilitatea ca ţara să se strângă în spatele steagului”. Cred cu tărie că pandemia – un inamic invizibil – a oferit guvernului oportunitatea extraordinară de a recâştiga sprijinul populaţiei.

Cu toate acestea, precum un subiect de conversaţie care nu îmbătrâneşte niciodată, retorica loviturii de stat este parte a politicii turce. Acest fapt se datorează atât istoriei lungi loviturilor de stat la care ţara a fost martora şi în faptului că deşi opinia publică din turcia este divizată cu privire la multe probleme, a fi împotriva unei lovituri de stat este un fapt care uneşte populaţia. O altă explicaţie ar putea sta în faptul că se strâng rândurile în cadrul forţelor armate turce, după mulţi ani de epurări la nivelul cadrelor de top, de schimbări în stuctură şi de dislocări în Libia şi Siria. Dar ţinând cont de performanţa armatei turce atât în fronturile din Libia, cât şi din Siria, cred cu tărie că aceasta este astăzi la cel mai puternic şi eficient nivel din ultimii 50 de ani. Mai mult, armata turcă foloseşte o tehnologie avansată, care rezultă în mare parte din producţie naţională; industria de apărare este în plină dezvoltare aici.

Cu toate acestea, zvonurile continuă să fie lansate folosind drept argumente diverse evenimente de politică internă care se petrec în Turcia. Unul dintre acestea este numirea într-o nouă poziţie şi ulterior şi demisia lui Cihat Yayci.

Numirea şi demisia lui Cihat Yayci

Văzut drept „arhitectul atitudinii agresive a Turciei din Mediterană”, contraamiralul şi şeful Statului Major al Forţelor Navale turceşti, Cihat Yayci, a fost desemnat şeful Statului Major al Apărării din Turcia, într-o decizie semnată de preşedintele Erdogan, vinerea trecută. Acesta a demisionat din noua poziţie, o mişcare care a fost intens dezbătută în presa turcească.

Yayci este cunoscut pentru numeroasele reuşite atinse de-a lungul carierei sale. Este „tatăl intelectual” al înţelegerii maritime dintre Turcia şi Libia, care a fost semnată pe 27 noiembrie, o înţelegere bilaterală criticată de experţii internaţionali ca un fait accompli care are drept scop schimbarea dinamicilor regionale. De asemenea, în contextul luptei împotriva organizaţiei teroristă Fethullah Gulen, Yayci a dezvoltat aplicaţia numită „Fetömetre”, care deconspiră persoanele din cadrul armatei ce aparţin organizaţiei. Mai mult decât atât, în timp ce lucra ca şef a Statului Major al Forţelor Navale, Cihat Yayci a obţinut titlul academic de conferenţiar, fiind primul amiral care a obţinut această poziţie în timpul serviciului. Yaycy este, de asemenea, cunoscut pentru cartea sa recentă „Requirements of Greece: The problems in the Aegean with Questions and Answers”, în care vorbeşte despre faptul că Turcia are dreptul că ceară suveranitate asupra unor insule din Marea Egee.

Potrivit unui analist militar de la Arab News stabilit în Ankara, cartea controversată a contraamiralului şi sugestiile acestuia privind politica maritimă a Turciei l-au înfuriat pe Ministrul Hulusi Akar, întrucât a vorbit tranşant cu privire la ideile sale legate de mişcările militare. Analistul a declarat: „Cu toate acestea, ultima picătură a fost insistenţa lui asupra negocierii dintre Israel şi Ankara pentru delimitarea graniţelor maritime. Ministerul Afacerilor Externe se împotriveşte acestei idei”. Totodată, Yayci nu a primit permisiunea de a participa la întâlnirea privind strategiile critice, care a fost ţinută la palatul prezidenţial, în decembrie. Un alt amiral i-a ţinut locul, fără a fi date alte explicaţii oficiale. Pe lângă incontestabila valoare a cărţii sale, popularitatea lui Yayci în exprimarea viziunilor sale politice a constrazis, la un moment dat, responsabilităţile sale militare, acesta fiind, probabil, şi motivul deciziei ministrului Akar.

Personal, am urmărit una dintre cele mai importante reuşite militare din cariera lui Yayci: „Blue Homeland 2019”. Lansat pe 27 februarie, Blue Homeland 2019 a fost unul dintre cele mai mari exerciţii navale ale Turciei, care a testat abilitatea de a intra în război simultan în Marea Neagră, Marea Egee şi Mediterana de est. Acest exerciţiu a fost elaborat pentru a întări încrederea şi stabilitatea în Turcia şi pentru a contribui la obiectivele comune ale NATO, astfel că ar trebui analizat în context. Exerciţiul naval turcesc, „Mavi Vatan”/ ”Blue Homeland”/„Patria Albastră”  s-a ţinut din 27 februarie până pe 8 martie şi a fost o demonstrare de forţe importantă, pe 462, 000 de km pătraţi în Marea Neagră, Marea Egee şi în Mediterana de Est, cu participarea a 103 vase militare şi 20.000 de militari. Ca parte a exerciţiului, Marina turcă a vizitat 33 de porturi în Turcia şi alte 7 în afara graniţelor, în Marea Neagră, pentru a arăta interesul Turciei în cooperarea militară regională. Exerciţiul a fost plănuit timp de 6 luni, respectând regulaţiile şi regulile NATO şi legile internaţionale. Potrivit oficialilor turci, Blue Homeland 2019 a fost un exerciţiu militar comun, care a testat sistemele militare şi de armament ale forţelor navale turceşti, pentru a intensifica nivelul de pregătire şi pentru a dezvolta procedurile de interoperabilitate şi alte comenzi militare. Exerciţiul a oferit oportunitatea de a prezenta noile arme şi sisteme, recent intrate în inventarul militar turcesc, şi produse de industria de apărare naţională. Fiind o importantă demonstraţie de forţe, care a trimis un mesaj important atât la nivel intern, cât şi extern, la exerciţiul Blue Homeland au participat un număr foarte mare de vase militare internaţionale şi naţionale: 13 fregate, 6 corvete, 16 bărci de asalt, 7 submarine, 7 nave de cercetare a minelor, 17 nave auxiliare, 14 nave de avanpost, 22 de nave de aterizare şi o navă de antrenament. Noile sisteme de apărare şi armament au fost testate în operaţiuni diverse, inclusiv  în controale navale, război de apărare a submarinelor, război împotriva minelor, antrenamente de pregătire a războaielor electronice, antrenamente comune cu Comandamentul Forţelor Aeriene, Comandamentul Armelor Terestre ale Turciei şi antrenamente cu elicopterele universale ale unităţilor de coastă asociate. Blue Homeland 2019 a fost expresia posibilităţilor Turciei şi a viitoarelor strategii care leagă cele trei mări. A fost, de asemenea, o reflecţie a viziunii lui Yayci asupra puterii maritime turceşti.

Contextul noii sale desemnări şi demisia ce a urmat se dezbate intens în Turcia, mulţi criticând viziunea sa strategică din Mediterană. Există, de asemenea, multe zvonuri cu privire la probleme logistice din cadrul Marinei Turciei. Ce rămâne însă de văzut este cum va afecta această schimbare de poziţie strategia Turciei din Mediterană şi nu numai...

Care-i următorul pas pentru Turcia?

Deşi este acuzată de mulţi din cauza refugiaţilor, a războiului din Siria sau a sistemelor S-400, Turcia a învins multe obstacole pentru a ajunge la poziţia pe care o are astăzi pe scena politică. Uşor sau greu de acceptat, există o realitatea inconfortabilă pentru mulţi: Turcia este şi va fi un actor puternic atât regional, cât şi internaţional. Asemenea multor jucători importanţi, Turcia se confruntă cu turbulenţe politice interne, multe dintre acestea fiind alimentate din exterior, însă o nouă lovitură de stat sau orice altă schimbare nedemocratică de putere este departe de a se întâmpla. Cu toate acestea, guvernul şi oamenii din Turcia îşi văd de treabă: ţin motoarele economiei pornite, se luptă cu grupurile teroriste, hrănesc milioane de refugiaţi şi, acum, dau lumii întregi o lecţie de naţionalism şi patriotism. În timp ce scriu aceste rânduri, astăzi, la ora 19:19, toată lumea se află în balcoanele caselor lor, cântând imnul naţional la unison... după aceasta, o melodie naţională care exprimă cel mai bine trecutul glorios al Turciei unindu-l de prezent: Marşul Izmirului.

„În munţii Izmirului, florile înfloresc

Razele de aur ale soarelui sclipesc

Inamicii învinşi fug precum bătaia vântului

Trăiască Mustafa Kemal Pasha...”