16 martie 2020

Există un război hibrid în Balcanii de Vest? Ştie Moscova ceva?

Cristian Eremia

A trecut deja o perioadă de timp considerabilă de când Balcanii de Vest au devenit o platformă geopolitică de interferenţă şi confruntare a intereselor de toate felurile care străbat regiunea din toate direcţiile. Deţinătorii de interese strategice în această controversată regiune europeană sunt state de pe diferite meridiane, precum Turcia, China, chiar unele monarhii din Orientul Mijlociu. Rusia a fost, încă de la începutul destrămării turbulente a spaţiului ex-iugoslav, statul cu cele mai constante interferenţe şi multiple interese manifestate în timp cu amplitudini variabile în raport cu noile sau vechile republici balcanice, vizând cu precădere dezvoltările politice, economice şi de securitate în regiune.

Sursă foto: Mediafax

Toate aceste interferenţe externe suprapuse au fost şi sunt promovate inclusiv cu ajutorul unor acţiuni caracteristice de război hibrid nedeclarat, acţiuni desfăşurate în diferite planuri de diverşii purtători statali şi non-statali de interese. Şi toate aceste interferenţe constituie tot atâtea provocări pentru statele occidentale şi organizaţiilor acestora, UE şi NATO, al căror obiectiv legitim este construcţia în Balcanii de Vest a unui spaţiu stabil, securizat şi prosper, inclusiv prin derularea de procese dedicate şi adaptate de a integra statele Balcanilor de Vest în structurile europene şi euro-atlantice. Atragerea statelor ex-iugoslave pe orbita occidentală se bazează pe proximitatea geografică, dar are la bază puternice argumente de natură social-politică şi economică.  

Relansarea interferenţelor ruse în Balcanii de Vest

Balcanii de Vest constituie o zonă ”privilegiată de tradiţiile istorice” şi de interes strategic pentru Moscova şi fac parte integrantă din strategia generală rusă de a se erija ca un jucător relevant şi recunoscut în problemele de securitate europeană, alături de alte puteri europene cum ar fi Germania, Franţa sau Marea Britanie. Interesele strategice ale Moscovei vizează sfera politică şi economică, dar şi menţinerea legăturilor ”istorice ale frăţiei slave” sau cu naţiunile ortodoxe, chiar dacă acele naţiuni nu sunt capabile să aspire la vreun rol regional important.

Acţiunile ruse au urmărit permanent destabilizarea regiunii, degradarea tinerilor democraţii balcanice, divizarea relaţiilor dintre statele regiunii şi denigrarea statelor din regiune care au devenit între timp membri ai UE şi NATO. Acest peisaj al consecinţelor acţiunilor concertate ruse în Balcanii de Vest a fost descris explicit în aceşti termeni în 2017 de către vice-preşedintele american Mike Pence. Oficialul american nu este însă singurul care a observat revenirea în forţă a Moscovei în ”teatrul Balcanilor de Vest”, în alte cercuri vorbindu-se despre (re)lansarea cu intensitate ridicată a ”campaniei ruse în Balcani” în anul 2018.        

Pentru moment, Moscova reprezintă, după toate aparenţele, cel mai important jucător care acţionează împotriva intereselor occidentale. Aceasta acţionează prin toate instrumentele de care dispune pentru a bloca alinierea republicilor ex-iugoslave la NATO. Chiar dacă atitudinea rusă de împotrivire la aderarea respectivelor state la UE este mai puţin vehementă şi aparent ambiguă din punct de vedere politic, după momentul Ucraina 2014, în majoritatea cercurilor politice şi analitice occidentale nu mai există dubii că Moscova ar putea privi mai ”amiabil” procesul de extindere a UE în Balcanii de Vest. 

Rusia deţine, de asemenea, cel mai complex set de instrumente pentru a acţiona hibrid în regiune - începând de la cele pur militare şi cele economice, inclusiv sau în special în domeniul securităţii energetice, până la cele mai rafinate acţiuni subversive de dezinformare, propagandă perturbatoare, de utilizare a afinităţilor culturale, religioase şi a ”tradiţiilor legăturilor istorice” cu state slave din regiunea balcanică.

Cu toate acestea, în ultimii ani, interferenţele constante, poate chiar obsesive ale Moscovei au înregistrat unele lovituri sau pierderi semnificative de teren în faţa ofertelor generoase şi realiste occidentale în plan politic, economic şi securitar pentru statele din regiune. Muntenegru şi Macedonia reprezintă, fără îndoială, cele mai mari înfrângeri ale Moscovei în confruntările geopolitice occidentalo-ruse ale ultimei perioade de timp. Strategiile UE, NATO şi SUA - oricât de criticabile ar fi acestea inclusiv în unele cercuri occidentale, au generat totuşi "frisoane" la Moscova, deoarece un succes amplu al Occidentului ar elimina în cea mai mare parte statul rus din ecuaţia securităţii europene pe dimensiunea Europei de Sud-Est. Cu toate acestea, serviciile speciale ruse deţin încă pârghii pentru a influenţa substanţial stabilitatea politică în aceste state şi pe ansamblu în regiunea Balcanilor de Vest. După aceste înfrângeri în Balcani, cercuri avizate consideră că Moscova s-a mobilizat şi reîntors cu forţe întărite în regiune. În pofida instrumentării unei tentative de lovituri de stat din Muntenegru şi a unor turbulenţe serioase pe scena politică din Macedonia de Nord, idealurile de integrare a celor două state în NATO nu au putut fi stăvilite de incursiunile hibride ale Moscovei.

Indiferent de evoluţiile situaţiei regionale, la Moscova se consideră că Balcanii de Vest constituie încă o zonă cu vulnerabilităţi considerabile la frontierele de sud-est ale Europei, vulnerabilităţi care ar putea fi exploatate corespunzător pentru ca Rusia să-şi consolideze o ”insulă” loială intereselor Moscovei sau un cap de pod prin care să se poată contracara sau anihila politicile occidentale şi, atunci când situaţia o impune, chiar pe cele promovate sistematic din alte capitale ale OM sau din Asia.

Mai mult, folosind aceste vulnerabilităţi, Rusia ar rămâne cu încă două opţiuni importante. Prima opţiune – care ajută direct la materializarea unui obiectiv strategic al Rusiei, este aceea de a bloca sau de a face cât mai dificilă cu putinţă extinderea UE şi NATO cu statele balcanice rămase în afara proceselor de integrare euro-atlantice. În acest scop, creşterea influenţei politice în Serbia, Republica Srpska, în general  în Bosnia şi Herţegovina, este deja o tendinţă dezvoltată cu maximă atenţie de către Moscova.

Majoritatea evaluărilor politice europene arată că în prezent Serbia a rămas cam singurul aliat al Rusiei în Balcani. Lipsa unei reconcilieri tranşante a Belgradului cu SUA şi NATO (datorită mentalului colectiv sârb care rememorează evenimentele tragice ale destrămării spaţiului ex-iugoslav în anii 90, când Moscova a susţinut politic, militar şi chiar economic Serbia) asigură în continuare o platformă solidă pentru parteneriatul strategic sârbo-rus. Societatea sârbă nu pare încă pregătită să depăşească bariera psihologică de învinuire a Occidentului pentru ce i s-a întâmplat  atunci, motiv pentru care factorul politic evită o deschidere frontală chiar şi faţă de UE, şi consolidează deschis şi fără rezerve relaţii multiple cu Moscova, inclusiv în planul inzestrării cu noi armamente ruseşti, pentru conectarea la magistralele de energo-resurse ruse - a se vedea cuplarea la magistrala Turk Stream,  sau integrarea în Uniunea Economică Euroasiatică (UEE). În plus, Rusia susţine Belgradul în ”marea problemă Kosovo” la nivel internaţional, folosind totodată tehnologia politică de a menţine nesoluţionat acest conflict ca şi instrument politic de interferenţă externă pentru a nu permite stabilizarea situaţiei de securitate în Balcanii de Vest în termeni favorabili intereselor europene de securitate. Moscova nu poate uita episodul ”Kosovo 1999” care a ofensat-o la propriu, de unde şi dorinţa renăscută de a corecta ceea ce ar mai putea corecta din erorile ruse din trecut.

A doua opţiune se referă la subminarea din interior a UE şi NATO, folosind vulnerabilităţile tinerelor democraţii din Balcani care au aderat deja, alimentând naţionalismul local, corupţia, disoluţia statului de drept, neîncrederea cetăţenilor în autorităţile publice, respectiv folosind alte pârghii nu neapărat costisitoare pentru a deturna către o zonă confuză dezvoltările politice şi social-economice interne ale statelor respective.

Pe de altă parte, din perspectiva actuală a Moscovei, proiecţia puterii sale în Balcanii de Vest este ”servită” de către Kremlin la reciprocitate în raport cu ”imixtiunile occidentale” în vecinătatea imediată rusă, cu precădere în R.Moldova, Ucraina, Georgia şi mai nou în Belarus.

 

Războiul de natură hibridă cu iz de ”Măsuri Active”

Rusia poate acţiona hibrid în mod neîngrădit - mai puţin cu instrumente pur militare, pentru a obţine avantaje politice, comercial-economice, diplomatice şi de altă natură, fiind absolvită actualmente de constrângeri ideologice sau de drept internaţional. De fapt este mai degrabă vorba despre un război nedeclarat de natură hibridă, un război adresat tot Occidentului pe o altă direcţie strategică şi la o anvergură mai redusă decât cel pe care Moscova îl poartă de ani buni pe flancul de est al NATO împotriva aceluiaşi adversar.

În context, trebuie reamintit că gândirea strategică rusă a dezvoltat şi implementat concret în operaţii strategice, mai ales după anul 2014, un tip de război de nouă generaţie, mai complet decât războiul hibrid de ”sorginte occidentală” – potrivit strategilor ruşi, incluzând utilizarea fără restricţii de instrumente, concepte şi procedee de manipulare politică a statului-ţintă. Moscova alege formele cele mai adecvate de ducere ale unui astfel de război în funcţie de profilul statului-ţintă. În mod particular pentru Balcanii de Vest, s-a optat pentru cele mai adecvate acţiuni hibride în raport cu obiectivele prestabilite, şi anume cele care se încadrează în ”Conceptul de Măsuri Active” (Active Measures).

Acest concept, operaţionalizat de actualele autorităţi politico-militare de la Moscova, are rădăcini în gândirea militară tradiţională rusă, dar include tactici şi metode non-militare asimetrice duse cu mijloace tehnologice moderne. Potrivit evaluărilor occidentale, Măsurile Active constituie o formă de război derulat cu precădere de serviciile ruse de informaţii, pentru a proiecta la nivel regional şi global interesele strategice ruse, pentru a influenţa ordinea regională, mondială şi sistemul relaţiilor internaţionale. ”Măsurile active” ruse, tradiţionale şi moderne, variază de la acţiuni de destabilizare, de manipulare media, la operaţii speciale care presupun grade variabile de violenţă şi includ dezinformarea, acţiuni de război informaţional, cibernetic, propagandă, subversiune, coerciţia, falsificare de documente oficiale, chiar asasinatul sau represiunea politică. Aceste acţiuni se realizează prin întrebuinţarea de forţe neregulate sau proxy, a diasporelor etnice, a partidelor politice sau organizaţiilor neguvernamentale din state-ţintă.

Metodele ruse de coerciţie prin mijloace de natură militară nu deţin vreo semnificaţie pentru Balcanii de Vest, fiind folosite de Moscova mai ales în zone din vecinătatea imediată şi expuse militar Rusiei. Deşi nu are militari dislocaţi în Balcani şi nici ”omuleţi verzi” fară însemne militare, Moscova poartă războiul hibrid cu Occidentul folosind alte instrumente. Potrivit informaţiilor vehiculate public, Moscova deţine în regiune o reţea extinsă de agenţi proprii sau recrutaţi, are controlul asupra unei miliţii paramilitare a sârbilor - ai cărei membri sunt dotaţi de Rusia, se bucură de susţinerea constantă a Bisericii Ortodoxe Ruse, într-un cuvânt are instrumente suficiente pentru a destabiliza situaţia în aproape toate statele-ţintă, pentru a dezvolta acţiuni hibride cu impact deosebit asupra politicilor locale, asupra cercurilor de afaceri, poate bloca sau întârzia reforme, poate genera tensiuni etnice sau religioase, poate radicaliza grupuri naţionalist-extremiste sau anti-occidentale.

Aşadar, Rusia acţionează permanent pentru destabilizarea regiunii, cu precădere prin politici dedicate creşterii tensiunilor intra- şi inter-statale, pentru a menţine nerezolvat orice ”conflict îngheţat”. În acest scop, regiunea  este alimentată cu politici economice provocatoare, fiind folosite instrumentele cele mai adecvate  de propagandă şi dezinformare, precum şi elementele pro-ruse pentru a desfăşura activităţi subversive. Kremlinul acţionează şi pentru îndepărtarea Serbiei de instituţiile occidentale şi profită de atmosfera politică regională deficitară şi de lipsa de încredere reciprocă dintre statele balcanice pentru a stimula conflicte în sau între ţările vecine, în principal în Kosovo, pentru a provoca noi şi noi ostilităţi.

Manipularea politică cu sprijinul afacerilor sau embargourilor economice, interferenţele în afacerile interne ale statelor-ţintă şi campaniile de dezinformare dedicate pentru a influenţa opinia publică locală sunt cele mai utilizate acţiuni. Un exemplu îl constituie  interferenţele în politica internă şi sprijinul acordat de Moscova activiştilor naţionalişti şi extremişti din ţări precum Muntenegru şi Macedonia de Nord pentru organizarea de proteste anti-guvernamentale cu stimularea de violenţe. Acţiuni hibride sunt dirijate împotriva autorităţilor pro-occidentale din Muntenegru, Macedonia şi Kosovo, în timp ce sunt susţinuţi separatiştii sârbi din Bosnia pentru a destructura statalitatea fragilă în Bosnia şi Herţegovina.

Recrutarea de agenţi şi construirea de reţele de influenţă reprezintă, de asemenea,  un instrument folosit frecvent, Moscova putând derula operaţii în favoarea unor cercuri locale politice interesate – de exemplu în Serbia sau Republica Srpska (din Bosnia-Herţegovina), pentru obţinerea de diferite avantaje de putere la nivel local sau naţional, sau pentru evitarea presiunilor occidentale pe speţe concrete. Un alt exemplu este alinierea politică a Serbiei cu Rusia, pentru ca Belgradul să-şi optimizeze poziţiile de negociere ale dosarului Kosovo.

Rusia foloseşte eficace şi instrumente ”soft power” pentru a-şi extinde şi consolida sfera de influenţă în Balcanii de Vest, în baza afinităţilor slave, legăturilor culturale sau a tradiţiilor comune. Propaganda combinată şi susţinută a statului rus cu cea a Bisericii Ortodoxe a Rusiei reuşeşte să întreţină în statele respective o imagine bună a Rusiei ca susţinătoare a valorilor culturale şi religioase slave, ceea ce produce reacţii prietenoase ale mass-media din unele state balcanice, care împărtăşesc cel puţin parţial sentimentele anti-occidentale şi pro-Moscova. Televiziuni ruse sunt urmărite în Balcanii de Vest şi propagă dezinformări – unele chiar grosolane, privind acţiuni etichetate ”reprobabile” ale autorităţilor pro-occidentale (de exemplu, a fost denunţată aşa-numita ”reprimare prin forţă” de către autorităţi în Muntenegru a unor ”proteste paşnice anti-NATO”), informaţii false despre importanţa Rusiei ca partener economic (de exemplu, a fost vehiculată informaţia falsă potrivit căreia volumul schimburilor comerciale ale Serbiei cu Rusia ar fi mult mai mare decât cel al Serbiei cu UE, când realitatea este de departe tocmai inversă).

Moscova consideră că locaţia geografică a Balcanilor de Vest permite ca noua sa magistrală de hidrocarburi să fie folosită ca un principal atu şi instrument de a pune presiuni politice în special pe forţele politice sârbe şi cele potenţial pro-ruse pe linie de securitate energetică - statele cu naţionalităţi sârbe puternice sunt şi cele mai expuse la acţiunile Moscovei. Ca atare, Moscova utilizează extrem de eficient creşterea dependenţei de Rusia a statelor din regiunea balcanică în sectoare strategice cheie, precum cel al energiei. Simultan se asigură şi creşterea influenţei ruse în zona politică şi în alte domenii de interes, cum ar fi în zona financiar-bancară sau comercială. Iar fenomenul este extins de Moscova şi în state ca Bulgaria, Turcia, Grecia, Ungaria, cu extindere spre Italia. Magistrala Turk Stream este poate cel mai important şi de actualitate exemplu despre modul în care acţionează Moscova pentru a stimula încrederea statelor din regiune în furnizarea de hidrocarburi ruseşti, concomitent cu oferirea de dividente pentru tranzitul acestor resurse.