Exerciţiu de imaginaţie – Administraţia Biden şi lumea de după Trump

Cele mai multe analize care investighează conceptual potenţialele opţiuni ale noii administraţii de la Casa Albă, presupunând că aceasta va fi cea a preşedintelui Biden, pleacă de la premisa că priorităţile acesteia vor fi, în primul rând, în a repara ceea ce fosta administraţie a stricat pe plan intern sau în relaţie cu lumea internaţională:

• combaterea crizei medicale (numirea lui Ron Klain, viitor şef de cabinet la Casa Albă, face parte din această politică, expertiza acestuia în combaterea crizei medicale Ebola, în perioada Obama, fiind de necontestat);
• repararea economiei, ajunsă acum într-o scădere considerată cea mai dramatică de la Marea Criză din anii 30;
• găsirea de soluţii pentru polarizarea politică internă devenită deja o problemă în funcţionarea democraţiei americane, în respectul faţă de instituţiile societăţii americane;
• revenirea la dialogul cu aliaţii, militari, dar şi economici, NATO şi UE;
• revenirea în organizaţiile şi aranjamentele internaţionale din care SUA a ieşit pe timpul actualei administraţii Trump;
• găsirea unei balanţe între cooperarea şi competiţia cu China, acest C2 de politică externă care, în cazul relaţiei cu Beijingul, urcă din ce în ce mai rapid în agenda SUA.

Desigur, mai sunt şi altele, mai e Rusia, mai e Orientul Mijlociu şi problema păcii dintre Israel şi statele din regiune, mai e şi Acordul de Parteneriat Trans – Pacific / Trans-Pacific Partnership Agreement, din care SUA s-a retras, pierzând astfel o bună ocazie de a crea un bloc economic asiatic care să se uite mai mult către Washington decât spre Beijing. Mai sunt opţiunile privind rolul şi prezenţa SUA pe diferite teatre de operaţii din Orientul Mijlociu şi Afganistan. Şi lista este departe de a fi încheiată.

Cel mai probabil, primele luni ale noii administraţii vor fi cedate rezolvării sau, cel puţin, angajării în găsirea de soluţii pentru priorităţile din capul listei. Ele vor da tonul şi pentru celelalte. 

Şi să continuăm cu câteva speranţe şi cu multe aşteptări... lista se lungeşte

Există, însă, în această relaţie a SUA cu lumea din jur, aşteptări şi de la ceilalţi actori ai scenei internaţionale. Unii dintre ei vor regreta actuala Administraţie Trump, cu care au avut relaţii privilegiate, alţii speră ca noua Administraţie Biden să aibă o altă abordare privind, de exemplu, regimul sancţiunilor, economice în primul rând, dar nu numai, sau cooperarea internaţională pe probleme climatice, sau cooperarea cu aliaţii europeni.

Speranţele sunt şi vor rămâne, probabil, mai înalte decât realităţile.

Politica externă americană, personalizată excesiv pe timpul Administraţiei Trump, este, totuşi, un rezultat reflex al intereselor americane, în ansamblu.

Liniile generale vor rămâne, modul în care vor fi puse în operă se va diferenţia, va fi mai multă coerenţă, mai multă sistematizare, deciziile vor fi mai predictibile.

Asta nu înseamnă că vor fi, unele, mai puţin neplăcute pentru state precum China, Rusia sau Iran.

Poate şi de aceea, reacţiile din capitalele acestor state după alegerile din noiembrie sunt încă în poziţie de aşteptare.

Probabil, cel mai la îndemână indiciu privind speranţele puse în noua administraţie de la Casa Albă îl reprezintă viteza cu care au venit mesajele de felicitare pentru preşedintele ales Biden.

Europa, cu doar câteva excepţii, explicabile, s-a grăbit să-i ureze bun venit preşedintelui ales Biden.

Rusia, ca la şah, şi-a luat timp de gândire, iar China a aşteptat cât să se elibereze zona de aşteptare de către cei care şi-au manifestat mai frenetic entuziasmul privind schimbarea de la Casa Albă.

Poate, învăţătura din proverbul chinez care spune ”aşteaptă cu răbdare ca să poţi lovi cu repeziciune” este o explicaţie.  

În Europa, Administraţia Trump a avut şi încă are suporteri, la extremităţile geografice, Marea Britanie, la vest, o serie de state foste socialiste şi foste sovietice, la est.

Dar, majoritar, în Vechea Europă, noua Administraţie Biden  este văzută pozitiv. Cu multe speranţe. Pentru o atitudine mai prietenoasă în domeniul economic, pentru cooperare în iniţiative politice internaţionale, pentru o nouă abordare în domeniul securităţii continentale, mai puţin mercantilă, mai înţelegătoare faţă de diferitele abordări, uneori concurente, cu care vin, la masa comună, statele partenere europene.

Liderii europeni sunt şi în aşteptarea exemplului american privind dialogul politic intern. Pentru că fractura provocată de curentul trumpist în America s-a replicat şi într-o serie de state europene, în care au crescut manifestările naţionaliste, izolaţionismul, iar partidele de dreapta europene au devenit brusc suporteri ai lui Trump.

Prin ieşirea Marii Britanii  din Uniunea Europeană, SUA şi-a pierdut principalul interlocutor care era şi interfaţa cu această organizaţie. Probabil, noua administraţie de la Casa Albă va aborda problemele de securitate mai mult cu Franţa, iar pe cele economice, cu Germania. O poziţie mai empatică din partea SUA faţă de partenerii europeni din NATO, va pune în stand-by tentativele de a da formă şi substanţă iniţiativelor europene de creare a unor structuri militare alternative ale UE.

Şi tot datorită ieşirii din UE, Marea Britanie are acum o mică-mare problemă cu aliatul său transatlantic care va fi condus de un preşedinte cu origini irlandeze. Mesajul grăbit al premierului Boris Johnson, un tweet, cum altfel, pare să spună ”Joe, am înţeles problema, discutăm imediat după inaugurare. Să nu uit, Congratulations, Mister President!”. Nişte oameni răi au cercetat mesajul şi au descoperit că, în fundal, era şi o dublură, acum ştearsă, pentru actualul preşedinte al SUA, prietenul Trump.

Vreo două state din estul Europei, dintre cele cu democraţii, nu sunt prea fericite cu rezultatul alegerilor. Pentru Polonia şi Ungaria, impactul va fi, însă, mai mult în plan imagologic, pentru că, oricum, Uniunea Europeană  le  trecuse pe lista celor cu temele democratice încă nefăcute complet.

Discuţia despre naţionalism şi populism va continua în Europa, pentru că acestea sunt curente care nu s-au dezvoltat datorită exemplului transoceanic, fiind şi manifestări ale unor tendinţe locale, independente de alegerea şi ne-realegerea lui Trump ca preşedinte al SUA.

Iar în ceea ce priveşte ameninţarea de securitate dinspre est (cazul Poloniei), sprijinul american nu va scădea sub Administraţia Biden.

Pentru România, este, probabil, bine să reamintim că o administraţie democrată (Clinton) ne-a deschis drumul către Parteneriatul pentru Pace şi o alta, republicană (Bush), către NATO. Iar, în acea perioadă, preşedinţii americani mai aterizau şi la Bucureşti. Aşa că... înţelepciune să fie. Din partea noastră.

La momentul în care se scrie acest text, Rusia încă aşteaptă un semnal de la Trump ca să-l felicite pe Biden. Altfel spus, Kremlinul se prevalează de refuzul actualului preşedinte de a recunoaşte victoria adversarului său, pentru a nu trimite coroniţa de felicitare către Casa Albă.

Trump a avut, probabil, cele mai exigente decizii în materie de sancţiuni economice la adresa Rusiei – un exemplu este tenacitatea cu care a încercat oprirea proiectului Nord Stream 2, chiar şi atunci când erau obiecţii de la partenerii europeni - , iar refuzul de a prelungi valabilitatea START II a produs, probabil, frisoane, la Moscova.

Şi totuşi, cu toată poziţia oficială conform căreia ”Rusia nu are preferinţe, este pregătită să lucreze cu orice preşedinte american” – declaraţie Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului – Trump era favoritul.

Explicaţii pentru această opţiune pot fi multe, aş alege doar două:

• prin politicile sale izolaţioniste, de renunţare la rolul de lider tradiţional pe care SUA îl avea pe plan internaţional, s-a făcut mai mult spaţiu de manifestare pentru alţi actori ambiţioşi, tandemul China – Rusia, fiind unul dintre aceştia;
• prin modul, uneori personalizat, alteori, pur şi simplu, haotic, alteori, chiar punând faţă în faţă, în poziţii antagonice, segmente ale populaţiei americane, Trump a slăbit modul de reacţie al societăţii americane la diferite provocări, iar gestionarea crizei medicale este doar una din dovezi în acest sens. Stilul său tranzacţional, de business, a funcţionat şi în politică, dar doar atunci când nu au fost crize majore. Coronavirusul a demonstrat că un astfel de stil de conducere nu e un panaceu într-o lume în care nu e vorba doar de profit.

Rusia ştie, desigur, că administraţiile democrate sunt mai meticuloase, mai coerente în ceea ce priveşte implementarea politicilor lor, mai atente la nuanţele care ţin de democraţie, respectarea drepturilor omului etc.

Şi, apropo, dosarul pro-ucrainean al preşedintelui ales Biden nu este nici el un semnal încurajator pentru Moscova.

În ceea ce priveşte China, Administraţia Biden va promova, probabil, ceea ce se numeşte ”managementul ostilităţii”, o combinaţie de politici care nu vor exclude cooperarea în unele domenii, nici competiţia economică, în altele, având însă ca reper faptul că Beijingul este principalul adversar ideologic şi cel mai important inamic din tabăra celor care ar putea contesta militar supremaţia SUA.

Aşa cum a procedat, de principiu, şi Administraţia Trump, mai ales în partea a doua a mandatului, dar fără consecvenţă, cu unele măsuri la jumătate, evitând uneori discuţia despre sistemul ideologic chinez şi drepturile omului, pentru a se concentra pe latura economică.

În relaţiile bilaterale, o Administraţie Biden pleacă la drum cu un handicap care, deja, s-ar putea dovedi deosebit de important în competiţia dintre cele două super-puteri: sistemul democratic, condus de Trump, nu a gestionat la fel de bine criza medicală, nici pe cea economică, ulterioară, precum a făcut-o sistemul autocratic, condus de Xi Jinping.

China are şi va avea, în continuare, creştere economică. SUA are şi va continua să aibă, probabil şi în 2021, una din cele mai grave recesiuni din istoria sa modernă.

Şi nu a fost vina sistemului democratic. Şi societăţile democratice pot mobiliza oameni şi resurse, iar rezilienţa este cu siguranţă mai durabilă când este conştientizat şi asumat obiectivul  comun de către întreaga societate.

Retragerea SUA din Africa, Asia de Sud şi Orientul Mijlociu a fost o oportunitate neaşteptată pentru Beijing. Se aşteaptă ca Administraţia Biden să ia măsuri pentru reversibilitatea acestui fenomen. Mai ales în Asia de Sud, unde o serie de state ar dori să aibă din partea SUA o pârghie cu care să reziste presiunii marelui vecin de la nord.

Şi, poate, mai multă coordonare a Washingtonului cu New Delhi, cu Tokyo, cu alte capitale din regiune.

Tot în Asia, mai spre vest, în Iran, numele preşedintelui ales Biden a adus uşurare celei mai sancţionate, probabil, ţări din lume, la acest moment. Populaţia a primit cu bucurie anunţul, dar conducerea a utilizat destul de cinic finalul electoral american, folosind aceleaşi sloganuri de prezentare a alegerilor din SUA ca un eşec al democraţiei americane.

Liderul suprem, făcând aluzie, probabil, şi la momentul post electoral, a ţinut să întărească ideea: ”America este pe buza prăpastiei”.

Ideologia regimului, profund anti-americană, va face dificilă revenirea la perioada Obama, chiar dacă acordul nuclear şi participarea SUA în acesta vor fi din nou pe agenda Casei Albe.

Cel mai bun prieten al preşedintelui Trump din regiunea Orientului Mijlociu, premierul israelian Benjamin Netanyahu, s-a consolat deja cu pierderea celui mai larg de mână aliat pe care Israelul l-a avut vreodată la Casa Albă şi i-a reamintit noului ales, printr-un mesaj pe Twitter (a rămas cu obiceiul acesta de la... o să-i treacă), destul de franc, pentru a-i reîmprospăta memoria: ”Joe, noi am avut o lungă şi caldă relaţie personală, de aproape 40 de ani, şi ştiu că eşti un mare prieten al Israelului”. Iar dacă Joe se va întâmpla să uite, iar, i se va reaminti.

Şi prin alte colţuri ale lumii aşteptările şi speranţele de la o Administraţie Biden sunt mari. Turcia, Taiwan, Hong Kong, Venezuela, Yemen, chiar şi Coreea de Nord, sunt alte câteva locuri unde se aşteaptă abordări diferite, poate mai avantajoase, poate mai clare şi mai coerente, de la noua conducere la Casa Albă.

Din cele 70 de zile ale tranziţiei au trecut deja vreo 10, dar, deocamdată, preşedintele Trump pare a fi mult prea legat de acest loc de pe colină, unde a petrecut ultimii patru ani, pentru a se despărţi atât de uşor de el.

Preşedintele ales Biden ştie şi el destul de multe despre locaţie, a mai fost pe acolo, va fi uşor cu reacomodarea, poate şi cu planurile pentru deciziile din spatele biroului ”Resolute”, piesă de mobilier sculptat în lemn de stejar masiv, din Biroul Oval.

Decizii care vor începe cu planificarea unei prime vizite în Europa, partenerul natural al SUA. Zic şi eu, ca un exerciţiu de imaginaţie.