EXCLUSIV: Comisarul Dorin Dumitran, profiler al Poliţiei Române: În debriefingurile pe care ni le facem jucăm rolul “avocatului diavolului”.Astfel, rapoartele noastre sunt de nedemontat.

"Pe noi ne salvează religia. Avem o religie a îndoielii.Adică este o îndoială carteziană. Punem lucrurile cap la cap, în sensul în care suntem foarte prudenţi în afirmaţiile pe care le facem, foarte prudenţi, iar debriefingul pe care îl facem la final chiar ar putea încăpea foarte bine sub sintagma “jucăm rolul avocatului diavolului”. Adică ne contestăm propriile rapoarte, astfel încât, dacă cineva contestă raportul nostru de analiză comportamentală, în faţa instanţei evident utilizând mijloacele legale, să fie de nedemontat. Şi până acum nu s-a întâmplat acest lucru, tocmai pentru că argumentele noastre au fost foarte foarte puternice. Bazate pe date judiciare", a spus comisarul Dorin Dumitran la MAS Talks.

Monitorul Apărării şi Securităţii vă prezintă  conţinutul ediţiei MAS Talks a cărei invitat a fost comisarul Dorin Dumitran, profiler al Poliţiei Române.

"Indira Crasnea: De ce poliţia unei ţări paşnice în general, unde nevrozele sociale, personale nu se rezolvă în moduri extreme are nevoie de profileri? Având în vedere că această ocupaţie, termen este asociat de multe ori cu situaţii extreme, limită.

Dorin Dumitran: Sunt două considerente care au stat la baza înfiinţării Serviciului de analiză comportamentală.

Pe de o parte, faptul că unul dintre cei mai importanţi oameni pe care i-a avut şi îi are Poliţia Română a învăţat ceva de la misiunile internationale la care a participat . Este vorba de domnul chestor de poliţie Vasile Viorel care, având contacte diverse pe linie profesională şi în spatial european, şi în spatiul transatlantic a venit de acolo cu un bagaj de bune practici în ceea ce priveşte aplicabilitatea metodelor de investigaţie psihologică în poliţie . Este meritul exclusiv al domniei sale şi a conducerii Poliţiei Române de la acea vreme.

Pe de altă parte, faptul că în investigarea infracţiunilor de mare violenţă lucrurile nu stau chiar ca in matematică: unu plus unu fac doi.În sensul că trebuie să desfăşori o muncă susţinută, pe care trebuie să o susţii cu argumente foarte solide, inclusiv din direcţia psihologiei. Pentru că, până la urmă subiecţii procesuali –penali de interes pentru noi sunt subiecţii umani. Sunt implicaţi sau intră în acest ansamblu investigativ şi atunci rolul psihologiei şi-a găsit aplicabilitate în poliţia română.

Spre norocul nostru, spre deosebire de alte state, acest rol al sociologilor, psihologilor, al analiştilor de informaţii a fost recunoscut mult mai repede decât în poliţiile altor state. Lucrurile nu au mers atât de uşor în state federale sau în marile state ale Uniunii Europene.

Dar noi, sociologii şi psihologii din Poliţia Română chiar am fost norocoşi.

Mai mult decât atât, a fost o muncă de încredere. Adică, dacă îţi faci meseria cu drag, cu pasiune, evident colegii te recunosc, te integrează în echipă şi te pun la treabă.

I.C.: Adică profilajul a fost un import necesar...

D.D: A fost un import necesar nu neapărat în infracţiunile de mare violenţă aflate în lucru la nivelul Parchetului General sau a unităţilor de Parchet.

Gândiţi-vă că dosarele foarte vechi, de 17-18 ani, în care trebuie să iei absolut totul de la capăt resimţeau nevoia unui aport, adică a analizei comportamentale.

I.C.: Cum arată „bucătăria” alcătuirii unui profil ? De unde începeţi? Este după nişte reţete precise?

D.D: Este o bucătărie a unei gospodine dezordonate, care se apucă să facă curat

I.C. : Nu e bucătărie nemţească.

D.D.:Bucătăria nemţească este destul de săracă.

Este o bucătărie în care trebuie să faci ordine în date şi informaţii, care pot fi atât complexe, cât şi foarte, foarte numeroase.

Să cerni aceste informaţii. Să te scuturi de informaţiile redundante care pot constitui un balast ce te poate orienta pe căi greşite. Ferească Dumnezeu să greşim în acest domeniu.

Încetul cu încetul vei păstra doar ceea ce este relevant pentru tine ca analist comportamental sau ca analist de informaţii astfel încât să propui reducerea cercului de suspecţi. Să pui investigatorii pe pista cea mai potrivită. Să ajungi la cel mai probabil autor care ar fi putut comite fapta.

I.C.: Deci avem nişte ingrediente foarte pestriţe şi este foarte mult la latitudinea bucătarului cum alege ...

D.D.: Nu avem posibilitatea să alegem. Nicio informaţie nu este ignorată. Nicio informaţie nu poate fi dată la o parte pe considerente de subiectivism, orgoliu sau , dacă vreţi, chiar şi de rasism.

Pot apărea situaţii în care tu să ai ceva personal în demersul investigativ cu anumiţi subiecţi şi să spui: nu, pentru că era de calitatea asta morală îndoielnică, pe tine nu te bag în seamă, iar ceea ce imi spui tu...treci într-un con de umbră. Nu ai voie să faci aşa ceva.

I.C.: S-a întâmplat ca profilele pe care le faceţi uneori să nu fie confirmate de realitate sau să fie departe de realitate? Dincolo de succese...

D.D.: Pe noi ne salvează religia. Avem o religie a îndoielii.Adică este o îndoială carteziană.

Punem lucrurile cap la cap, în sensul în care suntem foarte prudenţi în afirmaţiile pe care le facem, foarte prudenţi, iar debriefingul pe care îl facem la final chiar ar putea încăpea foarte bine sub sintagma “jucăm rolul avocatului diavolului”. Adică ne contestăm propriile rapoarte, astfel încât, dacă cineva contestă raportul nostru de analiză comportamentală, în faţa instanţei evident utilizând mijloacele legale, să fie de nedemontat. Şi până acum nu s-a întâmplat acest lucru, tocmai pentru că argumentele noastre au fost foarte foarte puternice. Bazate pe date judiciare.

I.C.: Poate sună un pic cinic: trendurile în violenţă în România sunt spre o violenţă sporită sau spre sofisticare?

D.D.: Ceea ce uneşte toate aceste fapte este consumul exagerat de băuturi alcoolice. Acest factor facilitator de trecere la act ne creează probleme nu numai nouă românilor, ci şi tuturor investigatorilor infracţiunilor de mare violenţă. Alcoolul este principala problemă.

În ultima cercetare pe care am desfăşurat-o noi, la nivelul Direcţiei de investigaţii criminale peste 98 la sută dintre fapte – asta pe cifre, am analizat 157 de infracţiuni de mare violenţă,dosare de omor deosebit de grav, pe vechiul Cod penal  - au la bază alcoolul.

În ceea ce priveşte trendul şi dezvoltarea sofisticată a comiterii de infracţiuni am avut de curând câteva surprize. În sensul că, chiar dacă nu ne aşteptam ca nivelul de inteligenţă a infractorilor români să fie direct proporţional cu nivelul de sofisticare, raportul să fie invers proporţional.

Adică autorii cu slab echipament intelectual, prin faptul că sunt expuşi la diverse surse media, se apucă şi curăţă câmpul infracţional, se reîntorc la locul faptei, induc pe piste false anchetatorii. Dar nu aş interpreta în sens de sofisticare.

Sunt măsuri de a face faţă capturării sau de a temporiza capturarea.  De a ne întârzia pe noi, de a ne pune piedică.

Dar nu avem o relaţie direct proporţională între nivelul de inteligenţă şi „sofisticat”. E un termen bun folosit .

I.C.: O crimă nu are nimic estetic . Sau complicat, până la urmă.

D.D: Nu are nimic estetic, nu.

I.C.: Şi până la urmă nimic complicat.

D.D.: Nu. Rămânem surprinşi totuşi că infracţiunile care ne ridică cele mai mari probleme sunt infracţiunile unice. Pe noi ne-ar ajuta foarte mult în identificarea unui pattern de comportament să avem mai multe infracţiuni – fără a fi cinic.

Sunt mult mai aproape de autor dacă am un fapt în serie, decât dacă am o faptă unică săvârşită într-un mod aparent simplist. Ceea ce este simplu nu e neapărat, nu e necesarmente uşor de evaluat, de gândit asupra acelei situaţii.

I.C.: Dacă ar fi să facem profilul profilerilor...

D.D. :Al nostru ? Să ni-l facem noi?

I.C.: Să o luăm aşa , de la genul proxim . Ne ducem pe urmă spre diferenţa...

D.D: ...specifică

I.C.: Prin ce se deosebesc profilerii europeni de profilerii americani / SUA şi FBI sunt patria profilajului...

D. D.: Este diferenţă.

Prima şansă pe care am avut-o la Academia FBI din Quantico ... în sensul că plecând de acolo şi luând la cunoştiinţă (...) culturală care structurează tot ce înseamnă civilizaţia americană este aproape total diferită de acest spaţiu european.

Chiar în ultima zi de training, cel de dimineaţă la prima oră până seara, am fost sfătuiţi: look at your country.
Adică uitaţi-vă la ţara voastră, vedeţi care este specificul ţării voastre şi tot acest eşafodaj pe care noi vi-l punem la dispoziţie – pentru că am fost chiar ajutaţi din acest punct de vedere – adaptaţi-l la cultura voastră.

Aspect care s-a confirmat prin training-urile pe care le-am desfăşurat la nivelul Poliţiei naţionale franceze, Jandarmeriei naţionale franceze – au grupe diferite şi ei – la nivelul Poliţiei spaniole şi la nivelul Guardia Civil.

Venind în Europa vedeam că tot ce învăţasem, ce tradusesem de la omologii americani , era destul de riscant să aplicăm groso modo metodele şi tehnicile lor de investigaţie la noi, adică la spaţiul cultural european.

Dar, am găsit similitudini şi am fost foarte încântaţi de similitudinile între noi şi omologii francezi şi spanioli. Am lucrat împreună în dosare pe care ei le aveau în lucru şi noi le aveam în lucru. Ne-am pus la masă să vedem cum gândim o astfel de situaţie. O experienţă foarte interesantă.

Dar principala diferenţă, pentru a sintetiza răspunsul, este faptul că, într-adevăr, contextul cultural românesc dă un anume tip de consistenţă demersului nostru de a analiză comportamentală. Nu ai cum să ignori acest context cultural în care se petrec faptele de mare violenţă.

I.C.: E vorba de o unicitate, chiar şi în acest sens negativ

D.D.: Desigur.

Iar unicitatea se vede şi în rapoartele pe care le întocmim. Pentru că am fost “incapabili” până acum să avem un model de raport de analiză comportamentală. Nu avem cum. Pentru că faptele sunt atât de unice şi atât de specifice în desfăşurarea lor, iniţierea, finalitatea lor, încât îţi este imposibil să faci un tipizat .

I.C.: Băieţii răi sunt originali. Există originalitate în marea violenţă?

D.D: Fiecare, cred că, într-o anumită situaţie de risc, adică de risc vital sau de a-şi pierde libertatea, dă tot ce este mai bun din el. Şi vei avea mari surprize în momentul în care vei pune sub semnul îndoielii inteligenţa cuiva care, dintr-o dată – ştiai că este modest intelectual – în anchetă sau investigaţii parcă este ajutat de forţe nevăzute şi să-i crească qi cu 40 de unităţi şi rămâi surprins.

Şi atunci trebuie să te remontezi foarte rapid, adică în timp optim. Că, dacă nu, l-ai pierdut. Ai pierdut şansa de a-l duce la închisoare. Bine, nu noi facem asta, întotdeauna echipa face lucrul acesta, nu lucrăm singuri.

I.C.: Domnule comisar cât la sută din dumneavostră este psiholog şi cât la sută este poliţist?

D. D: O întrebare foarte grea.

I.C.: Sau trebuie să trăiţi într-un echilibru presupun

D.D.: Sunt încântat de faptul că regăsesc tot ce am învăţat de la cei cărora le sunt tributar prin cărţile pe care le-au publicat şi prin studii să le regăsesc în practică şi să găsesc aplicabilitatea acestei ştiinţe psihologice la munca de poliţie judiciară.

Îmi este greu să vă răspund. Cred că este un glisaj între psihologie şi munca de poliţie. Este o muncă de mare răspundere, aici e ideea. Aici nu te joci. N-ai cum.

I.C.:  Din câte generaţii de psihologi răsare un profiler al poliţiei ?

D.D.: Nu am studiat asta, dar munca de încredere cred că depăşeşte cinci ani, şase ani. Adică, cei din structurile de poliţie judiciară, colegii mei trebuie să aibă încredere în ceea ce faci tu şi în aportul pe care ţi-l aduci.

Generaţional, noi suntem pionieri în România şi în structurile de aplicare a legii. Suntem la început. Dar, probabil peste 15-20 de ani cred ca dumneavostră aţi putea găsi un răspuns în funcţie de dezvoltarea şi de capacitatea noastră de a forma specialişti în acest domeniu.

I.C.: Adică sunteţi puţini

D.D: Suntem cinci. Asigurăm acoperirea României la solicitarea Parchetelor, unităţilor de parchet şi a inspectoratelor judeţene de poliţie.

I.C.: Este nevoie de mai mulţi, deduc ...

D.D. : Desigur.

Pentru că aceea care ne ocupă cel mai mult timp sunt dosarele vechi, pe care trebuie să le iei de la capăt. Într-un dosar care este vechi de 17 ani şi are 4377 de pagini, pe care tocmai l-am încheiat, un dosar greu iei totul de la zero.

Dacă ai noroc ca oamenii să mai trăiască, să stai de vorbă cu cei care au fost atunci... 17 ani. Dar este foarte greu şi se resimte necesitatea ca această structură să se dezvolte.

I.C.: Credeţi că ar fi bine, util să dezvoltăm o şcoală românească a profilajului, de nivel universitar?

D.D: Aceasta ar fi  utilă doar dacă mediul universitar împreună cu mediul poliţienesc, cu mediul penitenciar ar dezvolta cercetări susţinute, consistente şi cu valoare de reprezentativitate conform datelor prelucrate, astfel încât să ai o bază ştiinţifică pentru România.

Pornind doar de la acest, eu îl consider un deziderat poţi alcătui o şcoală.

Deocamdată noi suntem foarte săraci în cercetare, în cercetare psihologică pe acest domeniu.

De exemplu, s-ar impune formarea unor specialişti în psihologia copilului, în audierea copilului. Trebuie să te raportezi altfel la audierea unui minor abuzat sexual. Trebuie Să fi de o altă calitate umană, ţesătură umană ca să audiezi un adult, tu ca psiholog.

Şi căutăm, bâjbăim în acest domeniu încă.

Mai mult decât atât, trebuie să avem cercetări pe populaţie statistică sau pe unităţi statistice, astfel încât să te racordezi la realitate. Pentru că, poţi face o cercetare super- fantezistă, care să sune bine, să utilizezi un limbaj de neînţeles pentru publicul larg, în condiţiile în care Poliţia Română şi poliţiştii ţin cont de aportul tău ca psiholog, dacă te adaptezi trebuinţelor şi nevoilor lor.

Deci, ca să faci o astfel de şcoală trebuie să ai un fundament solid, trainic, consistent din punct de vedere ştiinţific pentru a dezvolta această ramură.

I.C.: Până acum aţi fost solicitat să contribuiţi cu expertiza dumneavostră la cazuri internaţionale ?

D.D.: Da. Avem în lucru acum.

I.C.: Ne puteţi da detalii? Nu. Este probabil un caz în Europa.

D.D.: Este lângă noi. Pentru că avem o colaborare foarte bună cu colegii. Aici contează dosarul. Nu contează alte considerente care ţin de birocraţie. Trebuie să scoţi la lumină adevărul judiciar.Pentru asta luptăm. Merită tot efortul şi tot timpul. Măcar pentru familiile victimelor să faci ceva.

Asta este motivaţia noastră. Aici graniţele dintre state se şterg. Pe de o parte. Pe de altă parte, ne gândim că infractorii nu sunt staţionari. Ei sunt foarte mobili. În două ore te-ai suit în avion, ai comis o faptă în Bucureşti, te-ai suit din nou în avion, te-ai dus la Luxemburg.

I.C.: Lumea este foarte mobilă, în general

D.D. : Lumea este foarte mobilă, în mişcare. Şi atunci, pentru interesul justiţiei, pentru aflarea adevărului judiciar, colaborarea este foarte bună.

I.C.: În timp premisele sunt bune să oferim mai mult export de meserie?

D.D.: Sunt deja.

Sunt asociaţii de analiză comportamentală structurate la nivel european. Numai că acum ele sunt mai mult cantonate în sfera psihologiei copilului.

Noi acum încercăm să strângem rândurile. Şi nu numai să facem un schimb de bune practici, ci să lucrăm efectiv cu partenerii europeni.

I.C.: Această colaborare o vedeţi sprijinită, coordonată de de o viitoare autoritate europeană, agenţie europeană în domeniu?

D.D.: Din câţi ani de poliţie am nu am văzut nicio frână din acest punct de vedere.

Avem Europol, avem Cepol –la Budapesta. Există interes pentru acest segment. Drept urmare şi ei şi-au fixat priorităţile actuale la nivel european: traficul de fiinţe umane, traficul şi consumul de droguri, agresiunile sexuale, profilul psihologic al agresorilor sexuali (Chiar acum este pe site-ul Cepol această prioritate: cunoaşterea priorităţilor agresorilor sexuali –ceea ce este un lucru foarte bun).

I.C : Deci actualul cadru instituţional este suficient şi eficient.

D.D.: Da ca un cadru de facilitare. Nu cred că sunt probleme din acest punct de vedere

I.C.: Spuneam la începutul discuţiei că „profiler”,”profilaj” sunt subiecte de cultură urbană, filme, literatură –chiar literatura mare, nu doar cea  poliţistă, marea cinematografie. Se creează nişte stereotipuri destul de puternice pe care şi publicul românesc le cunoaşte.

Cât din ce e Hollywood, literatură, serial, stereotipuri – care s-au impus sau nu - sunt confirmate şi de realitatea meseriei dumneavoastră? Aceste stereotipuri vă ajută?

D.D.: Deloc. Mă încurcă teribil.

Vă dau un exemplu. Este vorba despre o crimă foarte urâtă săvârşită într-unul din judeţele patriei noastre în care modalitatea de a-şi omorî victima a fost prin înfingerea unei sticle: a spart o sticlă pe jumătate şi a înfipt-o în gâtul femeii, iar ciobul s-a înfipt în coloana cervicală, după ce s-a întâmplat asta, a astupat gaura din gât cu o pungă de gunoi găsită la îndemână.

Dacă deschideai cartea, dacă deschideai literatura de specialitate sau filmele, ai fi spus în mod cert că aceea era o semnătură criminală.

Nu. Acel gest de astupare a gâtului cu punga de gunoi a fost un gest eminamente utilitar.

Atunci când ţi se sparge ţeava de apă acasă, te grăbeşti, esti disperat să astupi cu ce ai la îndemână. Deci, nu era un element de semnătură criminală sau un produs al fanteziei autorului. Pur şi simplu s-a simţit deranjat de sângele arterial care a ţâşnit puternic şi l-a împroşcat. Şi atunci, repede, după ce i-a scos ciobul din gât i-a pus punga de gunoi.

Deci, stereotipiile pot încurca teribil şi te pot arunca pe o pistă în care să crezi atât de tare încât să nu te mai poţi desprinde de ea. Pentru că este atât de atractivă, suculentă şi îţi susţine ţie argumentaţia intelectuală.

Diferenţa dintre realitate şi film este enormă. Adică te laşi de filme în momentul în care deschizi un dosar.

Cei care au luat contact şi au văzut la diversele prezentări pe care le-am ţinut în spaţiul public au văzut cât este de greu. Este foarte greu. Este o muncă ce solicită un spirit analitic extraordinar.

Filmele sunt un puzzle şi ele. Invită publicul să dezlege acel mister. Vine scenaristul cu o idee care coteşte brusc din ansamblul scenariului. Tu te simţi dezamăgit sau te simţi încântat că n-ai ghicit. Numai că aici nu ai voie să ghiceşti.

La început bâjbăim cu toţii. Este un adevăr psihologic, practic şi poliţienesc. Dar, ulterior trebuie să faci lumină în dosar şi trebuie să uiţi de filme.

I.C.: Profilerii ar trebui să fie nişte persoane mai publice sau să rămână nişte persoane discrete? V-ati gândi ca aceia ca dumneavostră ar putea fi un model, în sensul pozitiv?

D.D: Pentru a fi model, cea mai proastă strategie este să ieşi în spaţiul public să spui că eşti model.

Preţul muncii noastre este acela că facem lumină în dosar şi împreună cu colegii noştri de la Serviciul Omoruri sau de la nivelul Poliţiei Judiciare reuşim să-l băgăm la beci pe autor.

Acela este preţul nostru. Aceea este răsplata noastră. Cea mai mare răsplată. Chiar şi către familii.

Te duci acasă, dormi liniştit, în condiţiile în care ai făcut , ştii că ai făcut tot ce se putea pentru cauza aceea, ai dat tot ce s-a putut din tine. Este cea mai frumoasă răsplată.

I.C: O ultimă întrebare : Dumneavoastră de obicei ce visaţi noaptea ? Dacă se poate spune. Dacă nu e prea personal

D.D: Nu sunt neapărat vise cu îngeri luminoşi.

Una din condiţiile necesare pentru a face faţă acestei munci este de a creea un melanj echilibrat între implicare emoţională şi nonimplicare emoţională.

Dacă unii spun că trebuie să fi complet detaşat emoţional, sunt situaţii în care nu este de dorit să fii detaşat emoţional. Trebuie să te implici. Mă refer mai ales la situaţiile de interviu psihologic cu martorii, autori, victimele acţiunilor.

Nu ai cum să înţelegi o victimă dacă nu rezonezi cu ea. Iar dacă ea nu te simte pe tine că nu rezonezi nu ai cum să faci asta. Şi atunci trebuie să pendulezi. Eşti ca pe o tiroliană. Te apropii şi te îndepărtezi în funcţie de obiectivele psihologice pe care ţi le-ai fixat.

Ar fi un dezastru să plonjezi numai acolo şi să fi incapabil să ieşi din acel noroi. Ar fi de nedorit să rămâi rece şi distant sau, conform expresiei freudiene, sa ai o neutralitate binevoitoare. Nu cred în neutralitatea binevoitoare.

Nu vei înţelege nimic.

I.C.: Nu poţi fi elveţian in această meserie

D.D: Nu. Dar te poate apuca acel “elveţian” să-ţi speli casa cu dero, să faci curat

I.C:  Aveţi visuri profesionale?

D.D.:  Idealuri profesionale sau?

I.C.: Visuri,idealuri, cumva sunt...  Ceva ce vă doriţi foarte mult profesional

D.D.: Imi doresc să fiu cristal la minte. Să nu imi piară nici zelul, nici devotamentul pentru această profsie.

Îmi doresc să rămân echilibrat emoţional şi cu aceeaşi pasiune, având în vedere că sunt unul dintre cei mai norocoşi oameni: sunt plătit pentru un lucru care îmi face plăcere să îl fac

I.C.: Luând-o mai corporatist : poate că profilerii să devină o viitoare unitate de elită a poliţiei?

D.D.: Nu mi-aş dori să fim elite izolate , să trăim în insingurare. Mi-aş dori ca toţi să fie angrenaţi în acest demers şi să se vorbească despre activitatea de poliţie şi de analiză comportamentală – alături de colegii de la poliţia judiciară – ca despre o structură de elită.

Oricum, munca este grea, în sensul că nu poţi face abstracţie de aportul poliţiei criminalistice. Nu poţi face abstracţie de aportul medicilor care îţi fac expertiza medico-legală. Nu ai cum sa dai la o parte. Nu ai cum sa ai o atitudine ex-caethedra, exclusivistă, în care să te baţi cu cărămida în piept că tu ai soluţionat un dosar. Ar fi inadmisibil. Ar fi căderea noastră, practic.

I.C.: Este o meserie  în care nu puteţi să trăiţi singuri

D.D.: Nu. Tocmai de aceea îi întrebam pe omologii noştri: care este măsura succesului  vostru? Cum măsuraţi voi faptul că activitatea voastră a fost apreciată ?
Ei au spus: Nu vă putem răspunde la întrebarea asta, în afară de rezultatul pe care îl ai în dosare, dar în momentul în care nu mai eşti solicitat şi nu mai sună telefonul, ai o problemă.

Drept urmare, noi avem acum la rând dosarele şi nu avem încotro. Sunt pe lista de aşteptare vreo patru dosare destul de sensibile şi foarte grele, trebuie să fim foarte atenţi la ele.

Dar suntem puţini. Asta chiar este o problemă.

I.C.: Telefonul sună şi tot sună

D.D.:  Telefonul sună şi tot sună. Până să vin la dvs tot suna.

I.C: Domnule comisar, vă mulţumesc . Vă mai aşteptăm.

D. D.:  Şi eu vă mulţumesc. Cu mare drag."