Evoluţii periculoase în imediata vecinătate a României
Laurenţiu SfinteşAnul 2020, neîncheiat încă, va rămâne în istoria recentă europeană ca o perioadă care, prin apariţia crizei pandemice, a încetinit sau chiar a blocat dezvoltarea economică a statelor, a produs dereglări în procesele politice, a reconstruit graniţe fizice acolo unde acestea deveniseră demult virtuale, în special pe harta ţărilor din Uniunea Europeană. Provocările din acest an au obligat statele europene şi organizaţiile internaţionale regionale să se concentreze mai mult în interior, să încerce să rezolve prioritar probleme proprii, nemaiavând, de multe ori, energie şi pentru monitorizarea crizelor din imediata vecinătate. Iar acestea au continuat să apară, mai ales în spaţiul fost sovietic, care dovedeşte a fi încă, la trei decenii de la dispariţia URSS, un rezervor inepuizabil de tensiuni nerezolvate între statele succesoare, dar şi în interiorul acestora, un teren propice pentru experimente autoritariste.
Două crize din Estul Apropiat
Dintre aceste evoluţii care pot avea un impact periculos, inclusiv pentru România, două sunt, cred, cele care pot avea un impact important în perioada următoare asupra regiunii prin potenţialul lor destabilizator.
Şi nu e vorba despre estul Ucrainei sau Crimeea, acolo unde, deşi situaţia rămâne nerezolvată şi concentrările de forţe militare sunt, cu siguranţă, îngrijorătoare, există o oarecare stabilizare a liniilor de confruntare şi, prin statura principalilor actori implicaţi, o anumită predictibilitate, cel puţin pentru viitorul apropiat.
În alte două spaţii, însă, aflate aproape la extremităţile vecinătăţii noastre est-europene, Belarus şi Karabahul de Munte, suntem încă în interiorul unor crize despre care e greu la acest moment să se poată face aprecieri privind finalitatea lor, încă fluide, dificil de controlat.
Într-un caz e vorba de supravieţuirea unui regim – Belarus, strâns legat de un altul de la care îşi primeşte porţia de oxigen – Rusia, în timp ce în celălalt – Karabahul de Munte, emoţiile naţionaliste locale armene şi azere se întrepătrund cu un desen complicat al intereselor geo-politice regionale, al unor moşteniri istorice contradictorii şi apăsătoare.
Belarus - mai multe scenarii, niciunul pozitiv
Situaţia din Belarus este, după toate definiţiile, incertă în ceea ce priveşte direcţia de evoluţie şi posibilităţile de rezolvare, dar un lucru este destul de sigur: indiferent de modul în care va fi soluţionată, tensiunile dintre Rusia şi statele europene, organizaţiile din care acestea fac parte: UE sau NATO, vor fi mai mari decât înainte de declanşarea crizei.
De ce se va întâmpla acest lucru?
Pentru că în cazul Belarus, nu poate exista decât în mod excepţional o soluţie de tip win-win în rezolvarea crizei. Poate că, într-o altă conjunctură internaţională, ar fi fost posibilă o deconflictualizare între cele două părţi dar, la acest moment, cu o Rusie sub sancţiuni economice, izolată politic şi chestionată pentru relele tratamente aplicate opozanţilor regimului de la Kremlin, este dificil un dialog bilateral.
Efectele colaterale din cazul Nord Stream 2 sunt doar cireaşa de pe tortul amar pe care Moscova îl primeşte de potenţialii săi parteneri în comerţul cu gaze naturale.
Altfel spus, oricare dintre cele două potenţiale căi de rezolvare a crizei din Belarus ar putea avea un impact negativ asupra situaţiei în această zonă a Europei:
- în cazul unei apropieri şi mai strânse între Minsk şi Moscova, prin reactivarea Uniunii comune, deja existente, dar ţinută pe banca de rezerve mai ales de către preşedintele Alexandr Lukaşenko, tensiunile dintre Rusia şi Occident vor fi şi mai mari decât în prezent. Acţiunile Rusiei vor fi văzute de către ţările europene, desigur şi de către SUA, ca o recapturare a unui stat care, cel puţin la nivelul străzii, şi-a clamat dreptul la democraţie şi orientarea spre Vest;
- în celălalt caz, al unei aplicări la Minsk a ”scenariului ucrainean”, variantă în care Belarus se orientează către Occident, urmare a desfăşurării unor noi alegeri sau al utilizării unei alte circumstanţe prin care Lukaşenko – dar şi regimul său! – renunţă la putere, situaţia de securitate, în abordarea Kremlinului, ar putea deveni extrem de vulnerabilă pentru Rusia. Cu rigla, pe hartă, se pot măsura doar 400 de kilometri de la graniţa de est a ţării până în Piaţa Roşie. Pe drumuri bune, că nu e Siberia!
Suntem doar la două luni distanţă de declanşarea crizei şi principalii doi actori interni din Belarus, opoziţia din stradă şi din exil – pe de o parte, Lukaşenko şi regimul său – pe de altă parte, par a acţiona în continuare pe două culoare diferite, paralele – pentru că ambii doresc puterea, opuse – pentru că ambii speră că celălalt va ceda primul. Fiecare îşi ia energie şi din exterior, dar în timp ce opoziţia pare a fi pe un trend ascendent, mai decisă, mai hotărâtă, mai organizată inclusiv în interior, Lukaşenko este din ce în ce mai dependent de o eventuală decizie a Moscovei.
Iar această decizie se lasă aşteptată pentru că încă nu este foarte clar în ce direcţie o vor lua evoluţiile interne, dar şi pentru că miza crizei din Belarus este alta decât cea din Ucraina. Şi o ieşire din situaţia impusă trebuie făcută cu cât mai puţine pierderi colaterale.
Este destul de clar la Moscova că zilele sau lunile lui Lukaşenko în fruntea statului belarus sunt numărate. Este o apreciere care nu este bazată pe considerente de legitimitate democratică sau cauzată de excesele forţelor de ordine ale regimului împotriva propriei populaţii. Kremlinul şi-a pierdut încrederea în liderul de la Minsk din momentul în care acesta a crezut că poate juca la două capete, sperând că Vestul va fi mulţumit că se provoacă o ruptură între Belarus şi Rusia, dar cu menţinerea coordonatelor interne ale regimului său, iar Moscova va accepta, la rândul său, continuarea parteneriatului de securitate cu Minskul, nedând prea multă importanţă ocheadelor acestuia către Occident.
Probabil, în acest moment, se lucrează deja la identificarea acelor personaje politice interne, dar nu exclusiv, care să poată prelua conducerea statului belarus, printr-un proces care să întrunească anumite criterii de consens public, care să permită implementarea de reforme democratice printr-o consultare populară pentru necesara legitimitate, cărora să li se permită un anumit grad de autonomie faţă de Kremlin, dar care, în final, să fie loiale Rusiei. Cât se poate, după o astfel de criză.
Probabil conducerea nu va fi atât de personalizată, este posibil, de asemenea, ca din aceste potenţiale noi structuri să facă parte oameni din afara lumii politice, poate chiar reprezentanţi ai opoziţiei sau contestatari ai actualului regim, pentru a evita focalizarea criticilor pe noua persoană şi pentru a crea imaginea unui organism integrator de salvare naţională.
Dacă actualul lider al opoziţiei, Svetlana Tihanovskaia, face parte dintre acestea, este dificil de estimat la acest moment. Probabil că nu. Tihanovskaia este văzută ca un simbol al opoziţiei mai mult decât ca un lider adevărat. Declaraţiile sale anti-Kremlin au fost repetate (e deja un mandat rus pe numele ei), iar opoziţia din Belarus a dispus şi dispune de o serie de alte personalităţi care vor revendica, atunci când va fi momentul, acest rol.
Pentru Kremlin, acesta ar fi un scenariu ideal, de minimizare a pierderilor de imagine şi pentru păstrarea Belarus în sfera sa de influenţă.
Nu este exclus ca acest proces să fie derulat şi fără coordonarea Kremlinului, de către persoane chiar din interiorul actualelor structuri politice din Belarus care realizează deja că în cercul lor de putere există un corp malign de care trebuie să scape pentru a supravieţui.
În oricare dintre variante, influenţa Rusiei este decisivă. Şi în oricare din variante, nu este exclus eşecul. Evoluţiile interne au devenit impredictibile. Iar factorul timp are şi el un rol important, criza nu poate dura la nesfârşit, la un moment dat, probabil după o perioadă de ordinul lunilor, până la un an, ar putea produce o nouă explozie.
Caucazul de sud - un spaţiu prea fierbinte pentru un conflict îngheţat
Reinflamarea situaţiei din Karabahul de Munte, de fapt a războiului dintre Azerbaidjan şi Armenia, a avut, cel mai probabil, raţiuni interne, de rezolvare a unor acumulări politice care ţin de natura situaţiei politice din cele două ţări. O confruntare ar permite reaşezarea acestora pe coordonate noi. Deci, motivaţia declanşării luptelor, probabil, nu ar trebui căutată prea departe de cele două capitale, Baku şi Erevan.
Aceasta nu exclude, însă, faptul că, în calculul care a dus la declanşarea şi escaladarea, până în prezent, a confruntărilor, nu există şi raţionamente care ţin de influenţe externe, de oportunităţi create de situaţia regională de securitate, de potenţialul sprijin care poate veni din afara regiunii pentru unul sau altul din actorii locali implicaţi.
Cel mai îngrijorător aspect pentru situaţia regională de securitate nu este, de altfel, conflictul propriu-zis, deşi continuarea lui este tragică şi, probabil, deja sute de vieţi au fost pierdute până în prezent de ambele părţi. Implicarea extrem de hotărâtă a Turciei de partea Azerbaidjanului, şi după cum sună rapoartele media venite din regiune, nu doar politic dar şi cu tehnică militară, schimbă, însă, dintr-odată datele problemei.
O extindere a conflictului pe teritoriul Armeniei, sau o solicitare de sprijin adresată de aceasta Moscovei, ca urmare a unei ameninţări directe asupra securităţii naţionale a ţării, ar presupune şi intrarea automată în scenă a Rusiei, cu care Erevanul are un parteneriat militar strategic.
Un răspuns negativ la această solicitare ar avea consecinţe negative pentru Rusia în faţa celorlalţi membri ai Organizaţiei Tratatului de Securitatea Colectivă.
Un răspuns pozitiv ar pune faţă în faţă Rusia şi Turcia.
Iar Turcia, dincolo de comportamentul ”special” pe care îl are în regiunea extinsă a Mării Negre şi în Orientul Mijlociu, este membru NATO şi poate invoca oricând, cum a mai făcut-o, Articolul 5. Iar, de aici încolo, orice se poate întâmpla. În mediul analitic a fost evocată, comparativ, inclusiv perioada premergătoare Primului Război Mondial.
Desigur acesta este scenariul apocaliptic, cei doi lideri, Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan, demonstrând deja, în mai multe rânduri, că pot găsi, totuşi, punţi de reconciliere chiar când situaţia pare ieşită de sub control.
Până la acel moment, care se pregăteşte deja prin negocierile iniţiate de Moscova între cele două părţi din conflict, situaţia din teren devine mai dramatică decât a fost acum câteva luni, când au fost primele ciocniri de-a lungul graniţei azero – armene, sau chiar decât în 2016, când s-au înregistrat, la fel, confruntări violente soldate cu sute de morţi şi răniţi pentru cele două părţi.
Azerbaidjanul are nevoie mai mult decât de un simplu armistiţiu, trebuie să obţină şi o mutare semnificativă a liniilor de front din teren, cele care ar putea sta la baza unei noi reglementări, chiar provizorii, a conflictului. Baku a investit major în infrastructura militară, bugetele sale militare sunt de câteva ori mai mari decât ale Armeniei, populaţia sa este, la fel, de trei ori mai numeroasă decât a vecinului său. Un regim de forţă, cum este cel al preşedintelui Ilham Aliev, trebuie să furnizeze periodic dovezi că stăpâneşte situaţia şi poate readuce acasă teritoriile pierdute. Chiar dacă o face în etape.
Până acum, situaţia de pe liniile de confruntare, pentru a nu folosi chiar o terminologie de război, nu este decât parţial, în favoarea Azerbaidjanului. Au fost făcute unele breşe în apărarea organizată de Stepanakert – deocamdată, Armenia este implicată indirect, prin voluntari, greutatea apărării căzând, cel puţin declarativ, exclusiv în sarcina autorităţilor locale din Karabah. Este o postură care permite Erevanului să nege atunci când Baku acuză Armenia de atacuri cu artilerie şi rachete asupra unor localităţi din Azerbaidjan. De cealaltă parte, azerii nu pot decât să afirme că armenii se bombardează singuri, provocator, atunci când o rachetă cade peste una din catedralele armene.
Localităţile capturate de către azeri se află la nordul şi la sudul regiunii autonome, mai extinse în sud, unde a fost luat sub control şi un oraş (informaţie negată de partea armeană), în general teritorii care nu fac parte din Karabahul propriu-zis ci sunt părţi din raioanele azere capturate de armeni la începutul anilor 90, pentru a asigura viabilitatea liniilor lor de front. Ofensiva azeră a fost permisă şi de natura terenului, mai ales în sud, dar ce a fost plat şi uşor accesibil pentru unităţile azere de infanterie şi tancuri s-a cam terminat. Urmează munţii, unde e altă poveste!
Probabil, după ce se vor scurge mai multe runde de negociere, iar evoluţiile din teren nu vor fi spectaculoase, Rusia, Turcia şi, să nu uităm, Iranul vor spune ”Destul. Mai păstraţi muniţie şi pentru altă dată”. Am amintit Iranul, pentru că şi această ţară poate fi atrasă în spirala unor evoluţii incontrolabile, în condiţiile în care pe teritoriul său se află de două ori mai mulţi azeri decât în Azerbaidjanul propriu-zis, iar visurile de autonomie şi independenţă ale acestora nu sunt chiar un secret. Slăbit economic, cu o situaţie epidemică mediocră, Teheranul numai de un conflict la graniţă nu are nevoie.
Astfel situaţia din sudul Caucazului poate deveni o replică a celei din Siria, unde trei state, acelaşi trei state - Rusia, Turcia, Iranul -, cu alinieri politico – ideologice diferite, cu agende internaţionale deseori confruntaţionale, de multe ori antagonice, ţin sub control evoluţiile locale. Turcia nu va avea postura avantajoasă din Siria, cu o dislocare militară directă în teren, dar faptul că regimul de la Baku este deja considerat un proxy al Ankarei, marchează un câştig strategic pentru Erdogan care dă şah Moscovei chiar în spaţiul său de influenţă, pe malurile Mării Caspice.
Rămâne ca soluţia să fie aflată pe malul celeilalte mări din regiune, într-un oraş aflat pe aproximativ aceeaşi latitudine cu Constanţa, la Soci, acolo unde sunt încă permise discuţiile despre schimbări de graniţe în regiune. Iar creioane cu miezul lat, pentru a le desena pe hartă, se găsesc întotdeauna.
Atât evoluţiile din Belarus, cât şi cele din sudul Caucazului, au o puternică doză de imprevizibil, care poate surprinde chiar şi liderii autoritari sau pragmatici. Praf de puşcă este depozitat şi într-un loc şi în celălalt. Nici contextul tensionat al acestui an nu este de mare ajutor. Dar, aşa cum ne-am învăţat să socializăm cu noul coronavirus, vom trece puntea şi în contextul regional creat de conflictele îngheţate şi reîncălzite şi de mişcările de mase care doresc schimbări şi reforme în spaţii unde democraţia a funcţionat până în prezent doar la televizor.