Evenimente şi personaje care au creat precondiţiile Marii Uniri

Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, românii hotărându-se să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Noul climat politic a determinat şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi munteni care au organizat formarea Comitetelor Unirii. În aceste Divanuri Ad-hoc urmau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei. Toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în problema Unirii.

Este semnificativ de subliniat că toate popoarele din această parte de Europă au fost nevoite să facă faţă unor grave provocări, trăind, de exemplu, sub otomani, ca bulgarii (de la 1390 la 1878/1908) sau ca ungurii (1541-1699), stând sub suzeranitate otomană ca românii (sec. XV-1878), fiind şterşi de pe hartă, ca polonezii (sec. XVIII-1918) sau nemaiavând stat propriu din secolul al X-lea până la 1918, ca slovacii.

Ţările Române nu au fost, însă, integrate efectiv în Imperiul Otoman, nu au permis turcilor să fie proprietari funciari la nord de Dunăre, să desfăşoare propagandă islamică ori să le fie dizolvate instituţiile creştine, în frunte cu Biserica ortodoxă.

Realizarea Marii Uniri - un proces etapizat şi ireversibil

După 1848, dorinţa masivă de unire a românilor într-un stat naţional a fost conjugată cu acţiunile pe plan extern, de obţinere a sprijinului marilor puteri. Românii ştiau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes şi că unirea trebuia făcută în etape. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat naţional din Moldova şi Ţara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate încă formal sub suzeranitatea otomană.

Unirea românilor într-un stat naţional a cuprins următoarele etape:

• 1848-1866: unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat, numit oficial România şi reformat după principiile democraţiei occidentale;

Este semnificativ faptul că Tratatul de la Paris, semnat la 30 martie 1856, a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă formată din Imperiul Otoman, Regatul Piemontului şi Al Doilea Imperiu Francez şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, pe de altă parte. Drept urmare, Tratatul a înlocuit protectoratul rus cu garanţia colectivă a marilor puteri şi, implicit, a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiile sale de dominaţie a regiunii, prevăzănd, totodată, respectarea integrităţii Imperiului Otoman, transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. Era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Am amintit anterior o evoluţie despre care putem spune că a creat condiţii optime pentru punerea în operă a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza: la 5 ianuarie 1859,  ca domnitor al Moldovei, şi la 24 ianuarie, ca domnitor al Ţării Româneşti. Aşa s-au unit Moldova şi Ţara Românească şi s-au născut Principatele Unite. Cu toate acestea, în pofida unor măreţe realizări, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie" să renunţe la tron în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara şi avea să moară în Germania, la 15 mai 1873, la doar 53 de ani.

Deşi Unirea din 1859 era recunoscută doar pentru perioada domniei lui Cuza, şirul de reforme iniţiate de acesta şi venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, au făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

• 1877-1881: Proclamarea independenţei României, războiul pentru cucerirea independenţei şi lupta pentru recunoaşterea oficială a independenţei ţării pe plan internaţional; unirea Dobrogei cu România şi ridicarea ţării la rangul de regat;

România a fost recunoscută ca stat independent în urma Războiului de Independenţă din 1877-1878. În anul 1878 domnitorul (principele) Carol a primit titlul de „alteţă regală”. În anul 1881 a fost modificată Constituţia din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituţională (Regatul României). Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 Mai 1881. Este semnificatibv de subliniat aici că, în 1878, după victoria din Războiul de independenţă, România s-a scuturat de jugul otoman, dar a intrat imediat în conflict cu aliatul rus în privinţa Bugeacului. În cele din urmă, România a primit  Dobrogea, dar a trebuit să cedeze sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail). Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano şi Berlin, România a obţinut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu judeţele Tulcea şi Constanţa. 

Aşadar, unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas spre crearea României ca stat naţional unitar, în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 şi să fie proclamat regat în 1881.

• 1914-1918-1920: participarea românilor şi a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei; recunoaşterea pe plan internaţional a statului naţional unitar român în graniţele sale istorice.

În 1913, regele Carol I a implicat România în al II-lea război balcanic, care s-a terminat prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la Bucureşti din 1913 a consfinţit statutul Regatului României ca putere regional-balcanică şi, totodată, a adus României o nouă provincie, Dobrogea de Sud (Cadrilater), cu judeţele Durostor şi Caliacra. În 1914, Carol I moare şi rege al României devine principele moştenitor, Ferdinand I (1914-1927).

În 1916, România a intrat în război - după o adâncă şi îndelungată cumpănire - de partea Antantei. Mai mult de jumătate dintre românii care trăiau atunci începuseră să lupte şi să moară încă din 1914, pentru cauze care nu-i priveau şi în care erau antrenaţi fără voia lor. Actul de la 1916 nu a fost dorit de toţi politicienii români. Marele om politic Petre Carp - revoltat şi mânios pe rege când acesta şi-a expus şi motivat opţiunea pentru Antanta - a proferat vorbe grele (dorinţa ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) şi i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm şi lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulţi:

„D-le Carp, aţi greşit când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea, adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”. Acestea au fost catalogate ca fiind vorbe şi fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă şi demne de urmat şi astăzi.

Un punct culminant al istoriei românilor - anul 1918

Prin aplicarea dreptului la autodeterminare oficializat în urma declaraţiei din ianuarie 1918 a preşedintelui Statelor Unite ale Americii (1913 - 1921), Thomas Woodrow Wilson, (28 decembrie 1856 - 3 februarie 1924), devotat prezbiterian, bun istoric şi  specialist în ştiinţe politice, s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) şi cu Ungaria (la Trianon) au consacrat, pe plan internaţional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componenţă a ţării şi noile graniţe ale României. Numai Rusia (din 1922, URSS), absentă la conferinţa de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa, după 1918, stabilind condiţii favorabile dezvoltării naţiunilor, a conţinut şi germenii unor rivalităţi şi contradicţii, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ţinut seama şi de voinţa popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari şi astăzi. După căderea comunismului, configuraţia de la 1919-1920 s-a şubrezit pe alocuri şi s-a consolidat în alte locuri.

Astăzi, în contextul celor 102 ani trecuţi de la încheierea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale şi etnice majore, rezultate, în mare parte, din mişcarea de emancipare naţională şi din prăbuşirea imperiilor multinaţionale (cel puţin în raport cu formele în care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km² şi circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională.

De la Mica Unire, din 1859, fără de care nici Marea Unire din 1918 nu s-ar fi realizat, statul român a intrat în perioada sa modernă, prin reformele începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi continuate sub Carol I. Astfel, au fost făcuţi paşi importanţi pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. Marii unionişti Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei patrioţilor din Moldova şi Ţara Românească.

Convenţia de la Paris prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul că aceeaşi persoană ar putea fi aleasă atât domn al Moldovei, cât şi al Ţării Româneşti. În Moldova, după o altă serie de manevre politice şi chiar conspiraţii cu trădări şi spioni, după cum spun unii istorici, a fost găsită o soluţie de compromis: urma să fie domn colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Nu era o personalitate de prim rang, dar grupările politice l-au sprijinit pe neexperimentatul Cuza, preferându-l în faţa unui politician redutabil. Nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost însă obţinute uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris.

Au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor Puteri, conferinţe, tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară. Dar fermitatea lui Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a marelui diplomat Costache Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut ca rezultat în septembrie 1859 recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris.

Deplina Unire a fost recunoscută doi ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior. Austria, în schimb, era dispusă să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.  

Banatul, Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au unit cu Regatul României după Primul Război Mondial. După cel de-al Doilea Război Mondial şi ocuparea României de către trupele sovietice, ultimul rege al ţării, Mihai I, a fost silit să abdice pe 30 decembrie 1947.

Toate datele de care se dispune în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost consultate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România.

Regina Maria a României - rol cheie în recunoaşterea Marii Uniri

Poate unul dintre mai îndrăgite personaje din istoria ţării, Regina Maria, supranumită „Regina–soldat” şi „Mama tuturor”, datorită curajului de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, a jucat un rol cheie în recunoaşterea, de către marile puteri, a actului de la 1 Decembrie.

Căsătorită (pe10 ianuarie 1893), la numai 17 ani, cu principele Ferdinand I, moştenitorul tronului României,  Maria de România, născută Marie Alexandra Victoria de Edinburgh şi Saxa-Coburg-Gotha, fiica principelui Alfred al Marii Britanii, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, era o fire îndrăzneaţă şi curajoasă.

În timpul Războiului din Balcani (1912 – 1913), principesa Maria a reuşit să-l convingă pe Carol I să o lase să organizeze, în apropiere de Sofia, o tabără pentru ajutorarea soldaţilor aflaţi în război, afectaţi de holera izbucnită în iulie 1913.

Devenită Regină a României, în 1914, după moartea lui Carol I şi încoronarea lui Ferdinand, Maria a fost un sfătuitor de bază al soţului ei, care o consulta în treburile legate de stat. După intrarea României în Primul Război Mondial, Regina Maria a organizat, printre altele, spitale de campanie pentru tratarea soldaţilor răniţi pe front şi mai apoi a bolnavilor de tifos, a înfiinţat un serviciu de ambulanţă şi a reuşit să obţină donaţii, prin cunoştinţele sale din străinătate, pentru ajutorarea militarilor români de pe front. Purtând haine de soră medicală, s-a implicat activ în ajutorarea acestora, cărora le aducea şi mici daruri pentru a le alina suferinţa. În schimb, unii dintre ei nutreau să o vadă „împărăteasa tuturor românilor”.

Astfel, în 1919, Regele Ferdinand a trimis-o în vizite neoficiale în Franţa şi Marea Britanie, efectuate în martie – aprilie, pentru a pleda cauza ţării la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 – 1920), unde a vorbit despre sacrificiile pe care le-a făcut armata română în timpul Primului Război Mondial, impresionând opinia publică şi având convorbiri importante cu preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, şi cu prim-ministrul Georges Clemenceau. Totodată, s-a întâlnit cu premierul Marii Britanii, Lloyd George, şi cu preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson.

Poate cea mai grea întânire a fost cea din 7 martie 1919, de la Paris, cu Georges Clemenceau, în faţa căruia a pledat pentru integrarea în România a Transilvaniei, până la Tisa, şi a Banatului, în întregimea lui. În cadrul întâlnirii, Clemenceau a criticat încheierea păcii separate cu Germania, pe care România a fost nevoită să o accepte în primăvara anului 1918, pe fondul ieşirii Rusiei din război şi al epidemiei de tifos care a decimat soldaţii şi populaţia.

A doua zi, Regina Maria a luat prânzul cu Raymond Poincaré, preşedintele Franţei, care a invitat-o apoi să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, ceremonie de care nu mai beneficiase până atunci nicio regină prin căsătorie. În aceeaşi zi, Regina Maria a fost primită în mod oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, fiind singura femeie printre bărbaţii acestei instituţii.

Misiunea sa a avut un rezultat remarcabil şi anume că Marea Unire şi frontierele României Mari au fost recunoscute prin tratatele de la Versailles (28 iunie 1919 – 21 ianuarie 1920), Saint-Germain (10 septembrie 1919) şi Trianon (4 iunie 1920).

Într-un astfel de context, marele om politic Constantin Argetoianu a adus laude Reginei Maria: „Orice i se poate reproşa Reginei Maria, dar nimeni nu poate să conteste că, dacă politicienii români şi soldaţii români au rezistat efortului moral extraordinar pe care l-a impus războiul, acest lucru se datorează curajului şi energiei Reginei Maria”.

Nu doar Constantin Argetoianu, prim-ministru al României între 28 septembrie şi 23 noiembrie 1939, a evidenţiat contribuţia  Reginei Maria, ci şi jurnaliştii, diplomaţii şi politicienii care a cunoscut-o. Chiar şi Clemanceau s-a lăsat cucerit de ea, când Regina Maria a pledat cauza românilor în timpul Conferinţei de Pace. Cu siguranţă, nicio laudă adusă, poate nu strategiei şi inteligenţei politice a Reginei Maria, ci curajului, energiei şi forţei ei morale, nu este prea mică, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand şi Maria fiind încoronaţi regi ai României Mari, în prezenţa a zeci de mii de oameni.