EVENIMENTE POLITICO-MILITARE SEMNIFICATIVE [21-27.05.2018]

Deşi au renunţat la propunerile maximale iniţiale (unele uluitoare!), cele două partide propun o politică economică aproape imposibil de implementat în cadrul zonei euro. Formarea acestui guvern reprezintă venirea la putere, pentru prima dată în Europa, a unor partide populiste şi de extrema-dreaptă. Italia, a treia economie a UE post-Brexit avea, şi aşa, destule probleme, de la datoria externă mare şi un deficit bugetar cronic, până la probleme în sistemul bancar şi prezenţa unui număr mare de imigranţi. Programul propus nu este o soluţie, ci mai mult o amplificare a problemelor. UE va reacţiona cu răbdarea birocratică cunoscută, dar este greu de crezut că se va putea evita o criză în relaţiile Italiei cu Bruxelles-ul. Nu este exclus ca în faţa poziţiei UE, noul guvern italian să îşi pondereze din ambiţii. Oricum, nu este de aşteptat nimic bun, iar dacă birocraţii europeni au reacţionat calm, pieţele financiare au reacţionat.

Update: Premierul desemnat, Giuseppe Conte, a renunţat la formarea noului guvern, după ce preşedintele Italiei, Sergio Mattarella  i-a respins propunerea pentru postul de ministrul al Economiei (Paolo Savona, 81, ani, un eurosceptic convins, care definea zona euro drept o „închisoare a Germaniei”). Cele două partide ale coaliţiei au reacţionat negativ afirmând că este vorba de un conflict intre instituţii. 

RELAŢIILE UE – RUSIA

Vizita în Rusia (24-25.05) a preşedintelui francez, Emmanuel Macron, a avut caracterul unei „reînceperi a afacerilor”, dar în noile condiţii, care marchează relaţiile dintre cele două state: cooperare economică în cadrul limitat de sancţiunile europene, dialog în politica externă de pe poziţii opuse în majoritatea dosarelor[1], precum şi dorinţa de angajare într-o cooperare necesară ambelor părţi, în condiţiile recunoaşterii unor valori politice diferite[2]. Întâlnirea cu preşedintele rus, Vladimir Putin, a avut loc la Sankt Petersburg, preşedintele francez fiind invitat la Forumul Economic Internaţional. Cooperarea economică a primat, în pofida sancţiunilor: gigantul energetic Total a semnat un contract prin care a achiziţionat 10% dintr-un proiect rusesc de exploatare a gazului în Arctica. E.Macron a căutat concesii din partea Rusiei în dosarele Ucraina, Siria şi Iran, exprimându-şi speranţa că Rusia vede în Franţa un partener „credibil şi de încredere”. El a recunoscut că cele două state au diferenţe într-o gamă largă de probleme. V.Putin a salutat eforturile europene de salvare a acordului de denuclearizare a Iranului, după ce SUA au ieşit din el, avertizând asupra „consecinţelor lamentabile” în situaţia în care acesta nu va putea fi menţinut. V.Putin a oferit sprijinul Rusiei pentru un plan propus de E. Macron pentru negocierea unui acord extins cu Iranul, care să cuprindă stoparea programului de dezvoltare a rachetelor balistice, precum şi activităţile acestuia în Orientul Mijlociu: „Fireşte, putem discuta programul de rachete balistice ale Iranului, politicile Iranului în Orientul Mijlociu şi activităţile nucleare ale acestuia după 2025, dar nu putem condiţiona păstrarea acordului iranian actual de aceşti trei parametri”.  Nu sunt semnale că E. Macron ar fi reuşit să modifice poziţia lui V.Putin privind Siria, dar s-a ajuns la un acord privind crearea unui mecanism de coordonare între puterile mondiale pentru a căuta o soluţie politică pentru Siria, acesta urmând să se concentreze asupra unei noi constituţii şi organizarea de alegeri, în vederea „construirii unei Sirii stabile”. Astfel, ar urma coordonarea eforturilor grupului de la Astana (Rusia, Turcia, Iran) cu un alt grup iniţiat de Franţa (SUA, Marea Britanie, Germania, Iordania şi Arabia Saudită). E. Macron nu a primit sprijinul lui V.Putin pentru constituirea unei comisii internaţionale care să stabilească responsabilitatea pentru atacurile chimice din Siria. În privinţa Ucrainei, V.Putin a menţionat doar importanţa implementării prevederilor Acordurilor de la Minsk. E.Macron a anunţat că, fără pace în Ucraina, nu se poate ajunge la înţelegere între Rusia şi Europa: „realizarea păcii în estul Ucrainei reprezintă elementul principal, pe baza căruia se vor construi relaţiile viitoare dintre statele europene şi Rusia”. El a menţionat că i-a comunicat preşedintelui rus că „lunile următoare sunt decisive în soluţionarea conflictului”. E.Macron a anunţat formarea, în viitorul apropiat, a unor grupe de lucru, în vederea soluţionării conflictului. De asemenea, cei doi şi-au declarat şi sprijinul pentru soluţionarea paşnică a problemei coreene.

Preşedintele francez şi cel rus au negociat o deschidere a dialogului în noile condiţiile ale „războiului rece”. Fiecare din ei este supus, în prezent, la presiuni suplimentare. E.Macron, alături de ceilalţi europeni, trebuie să găsească o cale de salvare a acordului iranian, iar V.Putin se confruntă cu urgenţa relansării economiei[3] şi ieşirii din izolare. Rusia nu a cedat în problema Ucrainei şi nici în cea a Siriei. În privinţa Siriei, soluţia prezentată de preşedintele francez îi convine lui V.Putin: învingătorii de pe teren (Rusia, Iran, respectiv Turcia) vin cu soluţia lor în faţa susţinătorilor învinşilor (Vestul şi regatele sunnite, care au fost spectatori la eliminarea rebelilor sunniţi), neexistând decât o singură opţiune: acceptarea acesteia, inclusiv a lui Bashar al Assad, şi susţinerea economică a ei. Pe teren, SUA şi Franţa au un cuvânt de spus doar prin prezenţa trupelor lor alături de kurzi.  În problema acordului de denuclearizare, Rusia este un susţinător al Iranului, fiind interesată ca acordul să supravieţuiască, mai ales că aduce şi tensiuni în relaţiile dintre europeni şi SUA. În problema Ucrainei, nu s-a produs nici un fel de progres. Rusia nu este interesată să cedeze, acceptând introducerea trupelor de menţinere a păcii ONU, fără să fi obţinut cedări politice de la Kiev (asta înseamnă pentru V.Putin „implementarea Acordurilor de la Minsk”, uitând de condiţia încetării focului şi a retragerii trupelor şi echipamentelor de la linia de contact). De fapt, în această săptămână a avut loc cea mai periculoasă escaladare a incidentelor armate în Donbas[4], iar Kievul a amplificat sancţiunile la adresa companiilor, respectiv a oligarhilor ruşi. În final, este bine că se deschide un dialog, dar este rău că acesta nu duce, încă, la o soluţie în problema esenţială pentru păstrării păcii în Europa: Ucraina.

Comisia care anchetează doborârea avionului de pasageri MH17 deasupra Ucrainei în 2014 a desemnat Rusia ca fiind vinovată. (25.05) Olanda şi Australia au anunţat că fac Rusia responsabilă legal pentru doborârea avionului de pasageri MH17. MAE olandez a anunţat că Rusia este responsabilă pentru dislocarea în Ucraina a sistemului de rachete BUK care a doborât avionul MH17. MAE rus a respins aceste acuzaţii, afirmând că nu există probe, deşi comisia de anchetă prezentase, cu o zi înainte, un fragment din racheta care a doborât avionul, însemnele de pe aceasta conducând la identificarea sistemului de lansare, respectiv a unităţii militare căreia îi aparţine: Brigada 53 Apărare Antiaeriană din Kursk, Rusia[5]. Preşedintele V.Putin a declarat că Moscova va recunoaşte rezultatele anchetei numai dacă Rusia va fi parte a comisiei de anchetă. Comisia a anunţat că are informaţii şi despre persoanele implicate, dar nu le va da publicităţii, urmărind să descopere responsabilul principal, cel care a dat ordinul de doborâre a avionului[6].

Acuzarea Rusiei în acest caz reprezintă o nouă lovitură la adresa poziţiei internaţionale a acestei ţări. Nu numai că Rusia apare ca stat agresor în Ucraina, dar credibilitatea conducerii ruse este pusă la îndoială, mai ales că aceasta a organizat o campanie de amploare pentru a desemna Ucraina ca fiind vinovată, importante personalităţi militare şi din conducerea complexului militar-industrial rus prezentând scenarii în acest sens (susţinute de „probe”). Rusia nu va fi acceptată în comisie, fiind bănuită că doreşte acces la probe doar pentru a-şi construi apărarea. Rusia riscă să-şi tensioneze relaţiile şi cu Olanda, Australia şi Malaiezia, cu efecte economice directe[7].

RUSIA

Lansarea unei salve de rachete nucleare de pe submarinul Yuri Dolgorukiy.

Submarinul nuclear Yuri Dolgorukiy (din clasa Proiect 955) a lansat (22.05), cu succes, o serie de patru rachete SLBM (rachete balistice intercontinentale lansate de pe submarin) de tip Bulava. Submarinul nuclear Yuri Dolgorukiy a efectuat lansarea din Marea Albă, rachetele atingând obiectivul aflat în poligonul Kura din Kamchatca. Lansarea rachetei Bulava face parte din testele de operaţionalizare a acesteia, fiind, însă, prima în care se face lansarea a patru rachete în serie (lansarea anterioară, din luna iunie 2017, a fost executată tot de către Yuri Dolgorukiy).  

Lansarea reprezintă confirmarea finală a operaţionalizării SLBM Bulava şi odată cu aceasta demonstrarea capacităţii Rusiei de a executa lovitura nucleară de răspuns[8]. Programul de dezvoltare a rachetei Bulava a cunoscut numeroase eşecuri, Rusia fiind pusă în situaţia în care construia submarinele nucleare dintr-o nouă generaţie, dar nu avea o rachetă fiabilă pentru acestea. Lansarea în salvă reprezintă etapa finală în operaţionalizarea rachetei, respectiv executarea misiunii în condiţiile reale, nu doar un simplu test. Dovadă este nu numai seria de patru rachete, dar şi locul de unde au fost lansate: „bastionul”[9] din Marea Albă. Probabil, momentul a fost ales şi pentru a da un plus de credibilitate forţelor nucleare ruse, respectiv capacităţii acestora de a penetra scutul anti-rachetă american, după ce apăruseră informaţii care puneau la îndoială capacităţile unora dintre „noile arme” anunţate de preşedintele V.Putin[10].

ORIENTUL MIJLOCIU. ACORDUL DE DENUCLEARIZARE A IRANULUI

SUA au anunţat (21.05), prin secretarul de stat, Mike Pompeo, condiţiile ce trebuie îndeplinite de către Iran în vederea revenirii la masa negocierilor şi semnării unui acord durabil:

1) Declararea la AIEA a întregii dimensiuni militare a programului său nuclear şi abandonarea, verificabilă, a acestuia pentru totdeauna;

2) Încetarea îmbogăţirii uraniului şi angajarea că nu va reprocesa plutoniu, inclusiv închizând reactorul cu apă grea;

3) Accesul necondiţionat al IAEA la toate locaţiile de pe teritoriul ţării;

4) Încheierea proliferării rachetelor balistice şi încetarea lansărilor de rachete şi dezvoltarea sistemelor de rachete care pot avea încărcătură nucleară;

5) Eliberarea tuturor cetăţenilor americani, ca şi pe cei ai partenerilor şi aliaţilor SUA;

6) Încetarea sprijinului pentru organizaţiile teroriste din Orientul Mijlociu, inclusiv Hezbollah, Hamas şi Jihad-ul Islamic;

7) Respectarea suveranităţii Irakului şi acceptarea dezarmării, demobilizării şi reintegrării miliţiilor şiite;

8) Încetarea sprijinului militar pentru rebelii Houthi şi implicarea în găsirea unei soluţii politice care să aducă pacea în Yemen;

9) Retragerea tuturor forţelor aflate sub comandă iraniană din întreaga Sirie;

10) Încetarea sprijinului acordat talibanilor şi altor organizaţii teroriste din Afganistan şi din regiune şi încheierea găzduirii liderilor importanţi ai Al Qaeda;

11) Încetarea sprijinului dat de corpul Quds al Gărzii Revoluţionare Islamice teroriştilor şi partenerilor militanţi din întreaga lume;

12) Încetarea comportamentului ameninţător la adresa vecinilor săi, mulţi dintre care sunt aliaţi ai SUA, inclusiv ameninţarea cu distrugerea Israelului şi lansarea de rachete asupra Arabiei Saudite şi EAU, a ameninţării traficului internaţional şi a atacurilor cibernetice.

În cadrul audierilor din Senat (24.05), Pompeo a spus că obiectivul Administraţiei Trump nu este schimbarea regimului în Iran. SUA au adresat un apel (24.05) către aliaţii săi europeni în vederea coordonării eforturilor pentru găsirea unei soluţii diplomatice la problema iraniană, dar în condiţiile deja create de către Washington prin retragerea din acordul de denuclearizare a Iranului.

Iranul, prin liderul său spiritual, Ayatollahul Ali Khamenei, a anunţat (23.05) condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească europenii pentru ca acordul de denuclearizare să fie salvat:

1) să se oblige că nu vor căuta să deschidă negocieri privind programul de rachete balistice al Iranului şi nici privind acţiunile iraniene din Orientul Mijlociu;

2) băncile europene să asigure “salvarea comerţului” cu Iranul;

3) să continue să cumpere petrol iranian şi, dacă este necesar, şi petrolul pe care SUA renunţă să îl cumpere;

4) să se opună sancţiunilor americane împotriva Iranului;

5) să condamne SUA pentru încălcarea repetată a rezoluţiilor ONU privind acordul de denuclearizare.

După întâlnirea de la Viena a reprezentanţilor statelor care au rămas în acord, Iranul a anunţat că vrea ca europenii să prezinte măsurile prin care vor compensa sancţiunile americane până la sfârşitul lunii mai, urmând ca Teheranul să decidă, în decurs de câteva săptămâni, dacă va părăsi acordul.

Condiţiile americane au dimensiunea unui ultimatum la care regimul iranian nu poate răspunde decât, foarte probabil, negativ, renunţările care i se cer acestuia ameninţând însăşi esenţa regimului religios iranian, care îşi justifică existenţa şi prin acţiunile destabilizatoare din regiune, respectiv ameninţarea Israelului cu distrugerea. De aceea, în pofida celor spuse de secretarul de Stat american, ele ar putea reprezenta deschiderea căii spre o schimbare de regim. Din perspectiva apelului adresat partenerilor europeni, SUA par a pune aceste condiţii ca o cerere maximală care să le permită să îi oblige pe iranieni să cedeze.

Pe de altă parte, nici cerinţele iraniene adresate europenilor nu pot fi îndeplinite în totalitate, Europa percepând foarte clar ameninţarea acţiunilor iraniene în Orientul Mijlociu şi pericolul rachetelor balistice iraniene. Ele par a fi mai mult o presiune suplimentară aplicată europenilor pentru a găsi o soluţie favorabilă Iranului.

Până acum, europenii au obţinut ceea ce era cel mai uşor de obţinut: sprijinul Rusiei şi Chinei[11], aliaţii Iranului. Problema cea mai grea rămâne găsirea unei soluţii care să permită, pentru început, continuarea acordului. Dar o soluţie care ar permite supravieţuirea economică a Iranului va duce la presiuni suplimentare ale SUA faţă de europeni, în timp ce orice altă variantă care nu ar îndeplini această condiţie ar fi inutilă pentru Iran. Pe de altă parte, acestea sunt doar poziţiile de start într-un proces de negocieri care ar putea să ducă, totuşi, la găsirea unei soluţii de compromis, deşi şansele sunt minime. Că obiectivul SUA este obligarea regimului religios din Iran la concesii totale, este şi declaraţia prim ministrului israelian, Benjamin Netanyahu, care a transmis Iranului un mesaj fără echivoc: Israelul nu va permite prezenţa militară a Iranului în Siria şi nici un Iran nuclear. Coroborat cu faptul că acest mesaj a fost prezentat la o conferinţă militară care a avut ca temă supremaţia aeriană în atingerea obiectivelor vitale de politică externă şi că Israelul a anunţat că a folosit în luptă avioanele F 35, fapt care îi asigură superioritate aeriană în întreaga regiune, concluzia este simplă: SUA şi Israelul cred că pot obliga Iranul să facă aceste concesii, în caz contrar fiind pregătite să îl atace. Iranul, conştient de acest lucru, amână însă sine die denunţarea acordului, mizând în continuare pe susţinere din partea principalilor actori europeni implicaţi în acest proces. Rămâne să vedem reacţia acestora.