Raport săptămânalEvenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO-UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Marii Neagre

Evenimente politico-militare semnificative [15.04 – 24.04.2018]

Monitorul Apărării şi Securităţii

DECIZII POLITICE MAJORE ÎN TURCIA

În această săptămână au avut loc două evenimente care pecetluiesc o evoluţie politică internă privită cu îngrijorare de către Vest: prelungirea stării de urgenţă (17.04) şi anunţarea de alegeri prezidenţiale anticipate (18.04). Anterior (14.04), apăruse raportului UE privind Turcia care caracterizează contextul politic din această ţară. Evenimente legate de politica externă s-au încadrat în tendinţele cunoscute: tensiune în relaţiile cu SUA, relaţiile dificile cu Franţa, incidente cu Grecia relaţiile cu NATO rămânând camuflate în limbajul diplomatic.  

Alegerile prezidenţiale anticipate au fost anunţate de preşedintele Recep Tayyip Erdogan pentru data de 24.06.2018. Iniţial, ele erau programate să aibă loc în 2019. Propuse de partidul MHP, un partener minor al partidului majoritar AKP, aceste alegeri sunt de o importanţa crucială, deoarece preşedinte ales va beneficia de noile prevederile constituţionale care îi conferă puteri executive extinse.

Coroborat cu evoluţiile recente din Turcia care au dus la controlul instituţiilor statului, inclusiv justiţia şi instituţiile de forţă, de către o singură persoană, R.Erdogan, respectiv un singur partid, AKP, precum şi presiunile majore pe care, promovând o orientare islamist naţionalist populistă, le exercită asupra partidelor de opoziţie, a presei şi societăţii civile, se poate aprecia că alegerile prezidenţiale anticipate au ca obiectiv inaugurarea unei regim autoritar legitimat constituţional. Rivalul lui R.Erdogan, Temel Karamollaoğlu, poate încurca doar într-o mică măsura planurile prin ralierea islamiştilor conservatorilor naţionalişti îngrijoraţi de autoritarismul liderului AKP, a adepţilor lui Fethullah Gulen şi a unor kurzi loialişti.

Prelungirea stării de urgenţă (17.04) pentru a şaptea oară consecutiv de la eşuarea loviturii de stat reprezintă o anormalitate într-un stat de drept, cu atât mai mult cu cât se va extinde în perioada în care vor avea loc alegeri democratice. Starea de urgenţă a facilitat eliminarea oponenţilor din instituţiile statului, mai ales din justiţie, respectiv epurarea armatei[1] şi a poliţiei. Aceste măsuri au fost justificate tocmai de necesitatea suprimării forţelor care prin lovitura de stat au încercat să submineze viitorul Turciei înlăturând forţele politice legitime şi instaurând dictatura militară.

Cele două decizii luate au condus logic la întrebarea, transmisă Turciei chiar de către Departamentul de Stat al SUA, dacă aceste alegeri anticipate, organizate având starea de urgenţă în vigoare mai pot fi catalogate libere şi mai au relevanţa democratică necesară pentru a conferi legitimitatea unui câştigător, mai ales că acesta va avea puteri extinse. 

Raportul UE privind Turcia ( publicat pe 14.04) este relevant deoarece face nu numai o radiografie a regreselor în plan politic, dar este şi o diagnosticare asumată la nivel politico-juridic european a Turciei: această ţară nu se îndreaptă spre o democraţie compatibilă cu UE, ci spre un regim autoritar consolidat. Raportul nu arată ca unul privind evoluţiile unui stat în procesul de integrare în UE, ci ca unul caracterizând o conducere autocratică bine ancorată într-o societate îndepărtată de Europa. Comisarul pentru extinderea UE, Johannes Hahn, a concluzionat că „analiza făcută arată că Turcia continuă să se îndepărteze rapid de UE, mai ales în domeniul domniei legii şi drepturilor fundamentale”.

Adversarii integrării europene a Turciei pot răsufla uşuraţi, preşedintele R. Erdogan i-a scăpat de această grijă. O parte din moştenirea lui Attaturk va fi fost uitată în momentul în care preşedintele Erdogan va fi reales, un alt „deep state” luându-i deja locul celui susţinut de militari până în urmă cu aproape două decenii. Pericolele pe care acesta le va aduce vor fi probabil mai mari decât cele pe care le-a creat cel anterior[2] deoarece drumul actual pare să ducă spre un regim autoritar personal şi al unei politici externe desprinsă de orientarea tradiţională a Turciei moderne, cea alături de Vest.

În plan extern, evenimentele din această săptămână au confirmat faptul că relaţiile Turciei cu statele occidentale urmează un curs descendent.

Ponderate de nevoia ambelor părţi de a menţine un parteneriat strategic, relaţiile cu SUA au cunoscut o sursă minoră, dar relevantă de tensiune: începerea procesului unui pastor american acuzat de implicarea în lovitura de stat însoţită de propunerea voalată a unui schimb de pastori. Referirea la Fethullah Gülen este evidentă.

Preşedintele Erdogan a rezumat (21.04) că „Turcia se confruntă cu o serie de ameninţări, iar unele dintre acestea vin chiar din partea partenerilor strategici” evidenţiind faptul că SUA nu vând Turciei armele pe care aceasta le doreşte, dar le dă gratuit celor din PYD, consideraţi de Turcia terorişti. El a cerut SUA să respecte tratatul de extrădare semnat de cele două ţări şi să îl extrădeze pe Fethullah Gülen înainte să ceară eliberarea de către Turcia a pastorului american.

Tactica folosirii justiţiei turce în acuzarea unor cetăţeni străini pentru ca mai apoi aceştia să fie propuşi la schimb cu cetăţeni turci refugiaţi în Vest a fost utilizată nu numai cu SUA, ci şi cu Grecia şi Germania. Imposibilitatea unui asemenea schimb a fost rezumată brutal de către un oficial grec: „noi suntem un stat de drept în care justiţia decide asupra extrădării, nu unul în care un sultan foloseşte justiţia”.

Divergenţele dintre SUA şi Turcia condusă de R. Erdogan sunt vizibile de la somarea SUA să renunţe la alianţa cu kurzii sirieni (formată în lupta contra ISIS) la procesele prin care personalităţi politice şi economice turce apropiate de R. Erdogan au fost condamnate de justiţia americană pentru activităţi financiar-bancare ilegale care au ajutat Iranul să încalce sancţiunile. Iar perspectiva nu arată de loc bine. Chiar şi într-o perioadă în care SUA nu mai evidenţiază apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ca principiu primordial al politicii sale externe, mesajul Departamentului de Stat indică un viitor punct de schimbare în relaţiile celor două state. 

Relaţiile cu Franţa au înregistrat un nou recul. După ce preşedintele francez  Emmanuel Macron declarase că sprijinul Turciei pentru atacul aliat asupra facilităţilor chimice ale regimului Bashar al Assad a arătat că aceasta „s-a separat de Rusia”, replica ministrului de externe turc Mevlut Cavusoglu a fost imediată, acesta declarând că „legăturile Turciei cu Rusia sunt prea puternice pentru a putea fi întrerupte de preşedintele Franţei”. Poate că preşedintele francez s-a grăbit, dar se uită totuşi prea uşor că Franţa, ca şi ceilalţi aliaţi NATO, a fost alături de Turcia atunci când, după doborârea unui avion rusesc, aceasta a cerut ajutorul NATO.

Complicitatea cu un adversar al Vestului în rezolvarea favorabilă Turciei a problemei siriene este preferată unei reapropieri de un stat occidental important. Asta pentru că Franţa, prin încercarea sa de reintrare în problema siriană, favorizează doar marginal obiectivul secundar al Turciei, îndepărtarea regimului Bashar al Assad, dar îi afectează esenţial primul obiectiv, înfrângerea kurzilor sirieni. Despre prioritatea acestui obiectiv apare întrebarea dacă el este esenţial pentru Turcia. Nu sunt departe vremurile în care preşedintele Erdogan permitea kurzilor sirieni să apere Kobane tranzitând teritoriul turc, dar şi cele în care chiar el negocia pacea internă cu PKK, plecând de la premiza că turcii pot avea pace cu fraţii musulmani kurzi din Turcia. În final, obiectivul primordial în Siria pare a fi o opţiune determinată de aspecte politice interne, nu unul imperativ născut din pure raţiuni de securitate naţională.  

Tensiunile cu Grecia au cunoscut câteva mici, dar semnificative incidente. Partea turcă a publicat informaţii (16.04) conform cărora un steag grecesc ar fi fost ridicat pe o minusculă insulă nelocuită, iar acesta ar fi fost îndepărtat de către militarii turci, fapt contrazis de partea greacă. Anterior, un avion grec Mirage 2000 care se întorcea la bază după ce ar fi fost într-o misiune de interceptare a avioanelor turce deasupra Mării Egee s-a prăbuşit, iar pilotul a murit (12.04). Partea turcă a negat prezenţa avioanelor sale în zonă. Un incident la fel de grav avusese loc la începutul lunii, când un elicopter turc înarmat ar fi violat spaţiul aerian de deasupra importantei insule Ro[3], trupele greceşti deschizând focul. 

Relaţiile dintre cele două state au intrat pe un curs descendent, încheind o perioadă de relativ calm, odată cu refugierea în Grecia a opt militari care ar fi fost implicaţi în lovitura de stat. Încercările Turciei de a obţine extrădarea nu au avut nici un rezultat. Chiar şi arestarea şi menţinerea în închisoare a doi miliari greci care au trecut din greşeală frontiera în Turcia nu a dus la expulzarea celor opt.

Periculozitatea principală a situaţiei pleacă de la faptul că tensiunile recente vin în continuarea unei istorii complicate şi a nerezolvării unor probleme dificile. Dacă în trecut asemenea incidente erau privite de Atena ca destul de fireşti într-o relaţie dificilă, dar stabilă, acum există teama că obiectivul final al Turciei ar putea să îl reprezinte modificarea graniţelor. Oficialii greci au dat preşedintelui turc răspunsul lor încă de la vizita acestuia la Atena: Grecia nu acceptă modificarea frontierelor.

Atmosfera diplomatică cu care s-a înconjurat secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, la Ankara a dus la concluzia că vizita acestuia (16.04) a fost una reuşită, concentrată pe pregătirea viitorul summit al NATO, pe contribuţiile Turciei la Forţa de Reacţie Rapidă a NATO şi pe contribuţia Alianţei la protejarea spaţiului aerian turc[4], NATO înţelegând că Turcia trebuie să înfrunte multiple ameninţări la adresa securităţii sale şi contribuţia sa la eforturile Alianţei. Probabil, în discuţia avută cu preşedintele Erdogan, Jens Stoltenberg a ridicat şi alte problemele importante precum îngrijorarea faţă de deciziile majore de politică internă şi externă ale Turciei şi cea privind achiziţionarea de sisteme de apărare antiaeriană din Rusia, proces grăbit recent de Ankara. 

În final, nu pentru UE va fi Turcia o mare problemă deoarece, odată temperat obiectivul integrării europene, cele două părţi vor avea interesul să rezolve cât mai amiabil problemele care apar între ele. O problemă ar putea avea însă NATO deoarece o Turcie care va avea un regim autoritar nu ar mai aparţine de facto Alianţei (NATO este o alianţă de state democratice care îşi apără libertatea), dar ar aparţine de jure în continuare. Iar NATO şi întreg Vestul nu vrea ca Turcia să devină un duşman chiar dacă nu va mai putea fi un prieten.

Pentru România, evoluţiile din Turcia nu reprezentă o preocupare existând chiar posibilitatea ca ţara noastră să devină o punte de legătură între acest stat şi alte state europene. Asta cu excepţia situaţiei puţin probabile în care ar apărea poziţii divergente în unele probleme, când s-ar putea să descoperim o altă Turcie decât cea cu care ne-am obişnuit în relaţiile bilaterale.     

ALEGERI PREZIDENŢIALE ÎN MUNTENEGRU

Milo Djukanovic, liderul partidului la putere[5] a câştigat alegerile prezidenţiale încă din primul tur, obţinând 54% din voturi, în condiţiile în care prezenţa la vot a fost de 64%. Mladen Bojanic, reprezentantul opoziţiei[6], a obţinut doar 33% din voturi. Misiunea de observatori ai OSCE a caracterizat alegerile ca fiind corecte, libertăţile fundamentale fiind respectate, dar a remarcat că Milo Djukanovic a avut de partea sa avantajul instituţional până la nivelul la care votanţii au avut o posibilitate redusă de a alege în cunoştinţă de cauză[7]. Mesajul lui M. Djukanovic a fost cel al continuării procesului de integrare în UE, dar şi cel populist de creştere a salariilor deşi preşedintele nu are atribuţiuni în plan executiv. M. Djukanovic este însă cel care controlează întreaga putere politică a ţării şi o parte importantă din cea economică. Mladen Bojanic a reafirmat angajamentul opoziţiei de a lupta pentru „eliberarea ţării de dictatura lui Milo Djukanovic”.

Miza alegerilor a reprezentat-o continuarea unei reale integrării în UE, dar şi consolidarea regimului Djukanovic, deşi pare a fi o contradicţie în termeni. Nu este. Pe de o parte, regimul Djukanovic a acaparat statul, dar este şi cel care a dus ţara spre independenţa de o Serbie care „a rămas pe loc”, accederea în NATO şi începerea negocierilor de aderare cu UE. Opoziţia este unită, în principal, de lupta împotriva lui Djukanovic. Ea e formată din partide care se declară formal pentru UE, dar unele sunt anti-NATO şi pro-ruse. Experienţa arată că integrarea în UE se face trecând prin anticamera NATO, iar drumurile neintegrării în NATO şi pro-ruse nu duc decât spre regimuri autoritare antioccidentale sau, în cel mai bun caz, spre stagnare şi izolare.

La bază se află o problemă identitară, însăşi existenţa naţiunii muntenegrene fiind pusă în discuţie: este ea clar distinctă de cea sârbă sau poate exista numai alături de aceasta? Deşi au o tradiţie istorică şi religioasă diferită de cea a sârbilor (muntenegrenii şi-au păstrat libertatea în faţa turcilor, uniţi fiind în jurul prinţilor episcopi "vlădicii de Muntenegru"), în epoca modernă aceştia au fost împreună, vorbind practic aceeaşi limbă[8].

Cel care a îndreptat Muntenegru spre independenţă şi o politică externă pro-occidentală a fost M. Djukanovic. El s-a menţinut trei decenii la putere şi a promovat o politică economică ultraliberală de care a profitat doar clanul său rezultând un stat capturat şi o societate coruptă. Nu degeaba, Djukanovic este numit „prinţul crimei organizate”[9]. Aşa a apărut situaţia paradoxală ca opoziţia să demonstreze în 2016 împotriva intrării NATO, dar şi împotriva unui lider corupt şi autoritar.  

Problemele interne au fost exploatate de către Rusia în vederea atingerii unui obiectiv care nu are nici o legătură cu interesul naţional al Muntenegrului: stoparea integrării  Muntenegrului în NATO prin organizarea unei lovituri de stat. A fost implicată o parte din opoziţie, dar urmele duc şi spre Serbia, fie şi numai prin faptul că Belgradul le-a permis celor care au organizat lovitura de stat să-i părăsească teritoriul. Eşecul loviturii de stat a tensionat şi mai mult situaţia politică, procesul celor implicaţi fiind în desfăşurare.

În faţa unei asemeni complexităţi politice, economice şi identitare, muntenegrenii au răspuns pragmatic, alegând între o schimbare politică care ar fi adus un viitor incert şi un regim plin de rele, soluţia care duce ţara spre UE, acceptând implicit şi integrarea în NATO. Acest drum va aduce nu numai prosperitate economică, dar şi democratizarea Muntenegrului. Cu certitudine, după experienţa avută cu statele din Europa de Est, unde statul de drept este atacat în prezent de regimuri naţionaliste şi conservatoare, dar şi de cleptocraţii autodeclarate de stânga sau de dreapta, UE nu va permite decât integrarea unui Muntenegru în care regimul Djukanovic „va fi trecut pe sub furcile caudine”.

Dacă integrarea Muntenegrului în NATO s-a făcut din raţiuni geostrategice, trecându-se cu vederea carenţele politice interne, integrarea europeană a acestui stat, ca şi a celorlaltor state din Balcanii de Vest, se va face în termenii UE, după atingerea standardelor minime ale statului de drept, nu aşa cum îşi imaginează unii mici autocraţi din Balcani, ca urmarea a şantajării UE cu pericolele care pot apărea în regiune în cazul neintegrării lor.

Milo Djukanovic se poate bucura pentru moment, dar există o înfrângere în spatele acestei victorii pentru că, probabil, Muntenegru, care va deveni membru al UE, nu va fi condus de el sau de fratele său omniprezent, Aleksandar "Aco" Djukanovic. Deşi drumul e lung şi complicat, vremea clanului Djukanovic, dar şi a celor care execută lovituri de stat trebuie să ţină de trecut. Mai ales UE, dar şi NATO vor avea grijă de acest lucru.

Stabilizarea Balcanii de Vest este foarte importantă pentru România, iar câştigarea alegerilor de către Milo Djukanovic asigură implementarea planurilor UE de a stabiliza regiunea în perspectiva integrării.



[1] Ministrul apărării, Nurettin Canikli, a declarat că Turcia se pregăteşte să treacă în rezervă alţi 3000 de militari acuzaţi că au fost implicaţi în lovitura de stat din iulie 2016. Această decizie, care se va materializa printr-un decret ce va fi emis în următoarele zile, va duce numărul total de militari epuraţi la 11 000.

[2] Cu toată seria de lovituri de stat pe care le-a dat, armata turcă a permis revenirea ţării la democraţie.

[3] Insulele Kastellorizo, Strogilli şi Ro au un rol geostrategic mare, ele determinând în mod esenţial o eventuală partajare a Zonelor Economice Exclusive în Mediterana de Est.

[4] Bateriile de rachete antiaeriene italiene şi spaniole.

[5] Partidul Democratic al Socialiştilor

[6] Frontul Democratic, Partidul „Muntenegru Democratic”, Partidul „Acţiunea pentru Reformă Unită”  şi Partidul Socialist din Muntenegru.

[7] M.Djukanovic a ignorat dezbaterile televizate, iar informarea obiectivă a fost redusă.

[8] Ideea unei limbi muntenegrine, distincte de cea sârbă, a apărut în 1990.  Reforma ortografică a început în 2009.

[9] M.Djukanovic a avut dosar de contrabandă în Italia.