Raport săptămânalEvenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO-UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Marii Neagre

Evenimente politico-militare relevante [28.05 – 03.06. 2018]

Monitorul Apărării şi Securităţii

Sursă foto: Mediafax

NATO

În cadrul întrunirii de la Varşovia (28.05) a Adunării Parlamentare a NATO, secretarul general, Jens Stoltenberg a prezentat principalele teme ale summit-ului NATO care va avea loc la Bruxelles, în luna iulie. J. Stoltenberg a reamintit că NATO este „o alianţă între 29 state democratice bazată pe valori comune: democraţie, domnia legii şi libertăţile individuale”, precum şi faptul că au fost implementate deciziile Alianţei de creştere a prezenţei militare în flancul estic prin dislocarea celor patru grupuri de luptă (battle goups) în Statele Baltice şi în Polonia, precum şi o „prezenţă înaintată adecvată” (tailored forward presence) în România şi regiunea Mării Negre. Stoltenberg a declarat că Alianţa trebuie să se adapteze la un mediu de securitate dificil: o Rusie agresivă subminează democraţiile occidentale, inclusiv prin atacuri cibernetice, investeşte masiv în capacităţi militare moderne, elimină limitele dintre conflictul armat convenţional şi cel nuclear, utilizează forţa împotriva vecinilor săi, destabilizându-i şi anexând ilegal teritorii, încălcând normele de drept internaţional (a menţionat şi acuzarea Rusiei de doborârea avionului MH17 ca o „consecinţă directă a agresiunii ruse în Ucraina”). La aceasta se adaugă instabilitatea din sudul Alianţei (Irak, Siria, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord) şi proliferarea nucleară (Coreea de Nord). Temele summit-ului de la Bruxelles vor fi:

1) „Descurajarea şi apărare”, respectiv asigurarea consolidării forţelor deja dislocate în Est prin dezvoltarea capacităţii Alianţei de a disloca rapid forţele necesare întăririi acestora. În acest sens, se va discuta „iniţiativa stării de pregătire (readiness)” care va identifica forţele ce vor fi gata de luptă în cel mai scurt timp, dar şi modul de dislocare rapidă a acestora (military mobility), atât spre teatrul european (transatlantic), cât şi cea din interiorul acestuia. Deciziile vor viza trei aspecte esenţiale: consolidarea forţelor, starea de pregătire a acestora şi mobilitatea militară (reinforcement, readiness, military mobility). Astfel, se va transmite un mesaj puternic Rusiei în cadrul abordării duale („dual-track”) de către NATO a relaţiilor cu Rusia: asigurarea apărării şi descurajării, însoţite de un dialog politic cu acest stat.  

2) „Proiectarea stabilităţii” în vecinătatea Alianţei, urmărind ajutarea vecinilor, mai ales a celor din sud, în stabilizarea situaţiei, în primul rând în lupta împotriva terorismului. Principalul instrument va fi instruirea forţelor locale, acestea urmând să fie cele care vor lupta împotriva mişcărilor teroriste şi vor stabiliza regiunile aflate în pericol de a fi controlate de forţele teroriste. Este lecţia învăţă în Afganistan (unde misiunea va continua) şi Irak. În Balcani, după intrarea Muntenegrului în NATO, poarta Alianţei rămâne deschisă pentru toate statele din regiune. Pentru state ca Ucraina şi Georgia se va asigura, în continuare, sprijinul politic.

3) Cooperarea NATO-UE, procesul va continua, la un nivel nou. Va fi semnată o nouă declaraţie NATO-UE care să exprime nivelul de cooperare la care s-a ajuns, cooperarea urmând să se implementeze prin 74 de măsuri concrete în domenii mergând de la lupta împotriva terorismului la cea împotriva ameninţărilor cibernetice şi hibride. J. Stoltenberg a avertizat că eforturile UE trebuie să fie complementare celor ale NATO, nu în competiţie sau duplicare a acestora, ceea ce presupune că este nevoie de coerenţă în dezvoltarea capacităţilor de apărare, incluzând şi efortul statelor europene non-NATO. 

4) Modernizarea şi adaptarea NATO, în primul rând, a structurii de comandă. Se va stabili o nouă structură de comandă, incluzând două noi comandamente: unul al Atlanticului, la Norfolk, care va fi responsabil de apărarea liniilor de comunicaţii maritime (sea lines of communications) transatlantice şi un altul de sprijin, logistic, în Germania.

5) Împărţirea echitabilă a responsabilităţilor (burden-sharing), atât în dezvoltarea capabilităţilor militare, cât şi în cea a contribuţiilor la misiunile şi operaţiile NATO.  În acest sens, vestea bună este că, în prezent, opt state NATO au atins nivelul minim stabilit al cheltuielilor de apărare, de 2% din PIB, celelalte naţiuni având planuri de atingere a acestuia în acest deceniu.

În final, secretarul general a apreciat că statele Alianţei, în pofida diferenţelor, inclusiv cele transatlantice, sunt unite: „ne apărăm împreună”.

La viitorul summit, NATO va continua calea pe care a ales-o, adaptare şi modernizare, în vederea înfruntării ameninţării hibride ruse şi a celei teroriste din sud. De la summit-ul anterior, s-au făcut paşi importanţi, dar marea întrebare (pot fi apărare statele din flancul estic, în primul rând Statele Baltice şi Polonia, de o agresiune hibridă rusă) încă nu a găsit un răspuns ferm. Prima temă, „descurajarea şi apărare”, este crucială pentru contracararea Rusiei. Forţele deja dislocate (4 grupuri de luptă, cu un efectiv de 4500 de militari) par infime dacă le comparăm cu cele ruse[1], iar cele din sud-est (România) sunt simbolice, astfel încât întărirea rapidă[2], în caz de conflict, a acestora este strict necesară[3]. În acest sens, trebuie modernizat şi sistemul de comandă, cele două comandamente (Norfolk şi, probabil, Ulm) urmând să asigure tocmai acest lucru. „Proiectarea stabilităţii” este orientată spre contracararea ameninţării din sud (terorism, destabilizare), optându-se pentru soluţia neintervenţionistă (promovată, iniţial, de Germania), care transferă responsabilitatea principală forţelor locale. Rămâne întrebarea dacă această abordare este de ajuns pentru stabilizarea regiunii. Sprijinirea politică a statelor din est (în primul rând, Ucraina), precum şi continuarea extinderii în Balcani[4] reprezintă primul „cordon de apărare prin stabilizare” al Alianţei, dar va trezi reacţia negativă a Rusiei. Cooperarea NATO-UE a cunoscut progrese remarcabile, dar pericolul dedublării nu a dispărut, unele iniţiative de apărare europene, mai ales după Brexit, neîncadrându-se în contextul acestei cooperări. Nici capitolul „împărţirea echitabilă a responsabilităţilor” nu reprezintă un succes complet, mai ales din perspectiva SUA, state mari europene (Germania) neatingând pragul de 2%. În plus, NATO vrea să vadă capabilităţi militare operaţionalizate rezultând din aceste bugete de apărare crescute, nu doar o simplă alocare a banilor. Alianţa are o imagine unanimă a ameninţării, dar noile schimbări politice din Sud, mai ales cele din Italia, ar putea aduce unele mici dificultăţi acestei unităţi.

Reuniunea Consiliului NATO – RUSIA la nivel de ambasadori a avut loc (31.05) la sediul NATO din Bruxelles. Aceasta a fost prima întâlnire a Consiliului după scandalul Skripal şi a avut loc în contextul în care, doar în urmă cu câteva zile, NATO a cerut Rusiei să-şi asume responsabilitatea pentru doborârea avionului MH17. A fost discutată situaţia din estul Ucrainei, iar NATO a dat informaţii despre exerciţiul „Trident Juncture” care urmează să aibă loc în Norvegia[5] în luna octombrie. Ambasadorii NATO au cerut Rusiei să oprească acţiunile grave pe care le desfăşoară în Europa şi în alte regiuni. Ambasadorul SUA la NATO, Kay Bailey Hutchison, a scris că „Alianţa a transmis Rusiei un mesaj unitar puternic: încetaţi implicarea în Ucraina şi acţiunile periculoase care caută să divizeze Alianţa”. Jens Stoltenberg declarase că prin această întâlnire se urmăreşte reducerea tensiunilor dintre Alianţă şi Rusia, precum şi reducerea riscului unor incidente militare. Întâlnirea face parte din strategia NATO de deschidere a unui dialog cu Rusia simultan cu implementarea măsurilor de descurajare militară. Pentru moment, o Rusie izolată este mulţumită de deschiderea dialogului cu Alianţa, având în vedere că, astfel, i se oferă posibilitatea de a transmite nemulţumirea faţă de măsurile militare pe care le vor lua statele NATO.  

Viitoare dislocare a unui sistem antirachetă THAAD (Terminal High Altitude Area Defense) în Europa. SUA a avut discuţii preliminare cu Germania privind dislocarea unui sistem THAAD în vederea întăririi apărării antirachetă europene. Sistemul antirachetă THAAD este destinat interceptării rachetelor balistice cu rază scurtă, medie şi intermediară. Pentagonul a declarat că nu există, în prezent, un plan de dislocare, dar nu a oferit date despre planurile viitoare. Gl. Curtis Scaparrotti, comandantul Comandamentului Forţelor Americane din Europa - EUCOM, care deţine simultan şi funcţia de comandant suprem al forţelor aliate în Europa – SACEUR, a declarat că semnalele iniţiale din partea Germaniei sunt pozitive[6]. EUCOM a solicitat de ani de zile un asemenea sistem, dar, probabil că retragerea SUA din acordul de denuclearizare a fost factorul care a decis în favoarea dislocării. Sistemul THAAD ar urma să fie dislocat la Ramstein, o importantă bază militară americană, unde se află Comandamentul aerian NATO şi al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite din Europa. Dislocarea va face parte din efortul NATO de modernizare a apărării antiaeriene şi antirachetă, SUA şi europenii având o percepţie comună a ameninţării balistice iraniene[7]. Un al doilea sistem de apărare antirachetă, alături de cel Aegis Ashore de la Deveselu, ar asigura ţărilor din sudul Europei garanţia apărării antirachetă împotriva ameninţărilor balistice din Iran. Dislocarea THAAD în Germania ar limita efectele negative ale întârzierii cu doi ani a operaţionalizării sistemului Aegis Ashore în Polonia. Oricum, sistemul european de apărare antirachetă are nevoie de mai multe radare de monitorizare a potenţialelor ţinte, dar şi de radare de urmărire a ţintelor, în vederea dirijării precise a interceptorilor. Dislocarea acestui sistem va trezi reacţii dure din partea Moscovei, mai ales că, în luna iunie, urmează să aibă loc o revizuire a planurilor de apărare antirachetă a SUA şi este de aşteptat o corelare mai strânsă între acestea şi necesitatea de a descuraja Rusia, aşa cum se prevede în strategia de apărare a SUA. Germania, la rândul ei, este în plin proces de modernizare a sistemului său de apărare antirachetă (printre sistemele avute în vedere fiind THAAD şi Arrow 3) şi cel de apărare antiaeriană.

Dislocarea reprezintă o măsură preventivă de apărare a instalaţiilor militare americane din Europa şi a statelor europene împotriva ameninţării iraniene, dar şi a celei ruse: Rusia a dislocat în Kaliningrad rachete balistice Iskander M, cu rază de acţiune de până la 500km[8], care pot lovi şi teritoriul german, ajungând până la Berlin. Germania urmează să aleagă sistemul său de apărare antirachetă şi antiaeriană cu rază lungă şi medie de acţiune. Candidaţi pentru cel de apărare antiaeriană sunt sistemele Patriot şi MEADS. Prin anunţatele dislocări de sisteme de apărare antirachetă (Aegis Ashore, THAAD), precum şi achiziţionarea sistemelor de apărare antiaeriană (Patriot, MEADS)  se conturează un sistem de apărare antirachetă şi antiaerian european capabil să facă faţă ameninţărilor, dar rămâne necesitatea mai multor radare de descoperire (early warning). Deşi Rusia se victimizează, nici unul din aceste sisteme nu poate, încă, să intercepteze rachetele intercontinentale (ICBM) ruse, baza forţelor sale nucleare. În acelaşi timp, Rusia dezvoltă şi dislocă sisteme de armament capabile să lovească aceste scuturi antirachetă.

O nouă forţă în cadrul Forţei de Răspuns a NATO (NRF – NATO Response Force). Au apărut informaţii conform cărora NATO are în vedere formarea unei noi forţe cu un efectiv de 30.000 de militari, care să poată fi dislocată în termen de 30 de zile. Aceasta ar urma să aibă în componenţă sute de avioane, precum şi nave, în vederea asigurării sprijinului. Măsura se încadrează în planurile NATO de îmbunătăţire a reacţiei sale în faţa unui atac din partea Rusiei. NATO a precizat că nu este vorba de o forţă nouă, ci doar de consultări între aliaţi privind creşterea gradului de pregătire şi de reacţie al trupelor, precum şi creşterea mobilităţii la nivel operativ-strategic a acestora, respectiv a vitezei de dislocare a acestora în interiorul teatrului european. Noua forţă ar urma să facă parte din NRF, care, în prezent, are un efectiv de doar 20.000 de militari. Miniştrii apărării NATO se vor întâlni, săptămâna viitoare, la Bruxelles, pentru consultări în acest sens, decizia urmând să fie luată la summit-ul din luna iulie. Germania ar urma să aibă un rol conducător în generarea acestor forţe („pool”). Forţa trebuie să răspundă noi situaţii create de ameninţarea rusă: NATO trebuie să genereze rapid forţe gata de acţiune, cu un efectiv adecvat, şi să le poată disloca rapid, dacă vrea să asigure o descurajare credibilă. Iniţiativa a venit, în urmă cu câteva luni, din parte SUA. În acelaşi sens, NATO va îmbunătăţii mobilitatea acestor forţe, permiţând dislocarea rapidă a acestora, inclusiv a unităţilor de blindate. 

Având în vedere structura NRF[9], nu este vorba de o forţă nouă, ci doar de optimizarea Forţei de Răspuns Imediat (Immediate Response Force - IRF) şi a Rezervei de Generare a Forţei de Răspuns (Response Forces Pool - RFP), respectiv transformarea acesteia din urmă într-o forţă de arme întrunite rapid dislocabilă (30.000 de militari, dislocabili în 30 de zile). Într-un conflict clasic, se putea negocia forţa versus timp, dar modul hibrid de acţiune al Rusiei, precum şi efectivele şi mobilitatea operativ strategică a forţelor sale (pe direcţia strategică Vest, Rusia are trei armate, dintre care una de tancuri, iar pe direcţia Sud-Vest, două armate, cu încă una pe direcţia Sud!) impune formarea unei forţe de arme întrunite gata de luptă şi dislocabilă rapid. Germania este cea care trebuie să-şi asume responsabilitatea formării acestei forţe, fiind principala putere militară din centrul Europei. Probabil, nucleul forţei vor fi brigăzile mecanizate şi de tancuri germane. Prin această iniţiativă, SUA îi responsabilizează pe europeni: vremea dialogului dintre egalii politici a trecut, acum vorbeşte cine îşi ia obligaţia să participe la NRF cu forţe gata de luptă, iar cine nu poate…”trebuie să-şi facă armată”. 

 Cerere poloneză adresată SUA de dislocare de trupe pe teritoriul său. MAp polonez a făcut cunoscut că se află în negocieri cu SUA pentru staţionarea unei mari unităţi americane de blindate pe teritoriul său. Polonia promite să investească între 1,5 şi 2 miliarde de euro pentru a asigura dislocarea şi staţionarea în bune condiţii a acestei mari unităţi. Documentul prin care se solicită această dislocare, „Propunere privind o prezenţă americană permanentă a SUA în Polonia” ar fi fost remis, deja, părţii americane. Nu există, încă, informaţii privind poziţia americană faţă de această propunere.

După ieşirea din comunism, Polonia a căutat permanent să aibă o prezenţă militară americană pe teritoriul său. Deşi se solicită o unitate de nivel divizie, probabil că nivelul va fi cel de brigadă, dar şi acesta este de ajuns pentru îndeplinirea obiectivului. Polonia s-a adaptat abordării mercantiliste a Administraţiei Trump şi se oferă să suporte costurile dislocării. Polonia vrea să aibă garanţia că se poate apăra cu succes împotriva unei agresiuni ruse. Ea are un argument forte: „şi-a făcut o armată” (echipamente şi militari pregătiţi), având, astfel, capacitatea militară necesară ca să propună cooperarea în cadrul unei alianţe militare cu SUA.

 

UE - SUA

Măsuri economice americane la adresa europenilor. SUA au anunţat (31.05) că începând cu 01.06 reintroduce taxele vamale pe oţelul şi aluminiul importat din UE, Canada şi Mexic, invocând raţiuni de „securitate naţională[10]”. Taxele vamale vor fi de 25% pentru oţelul european, respectiv 10% pentru aluminiu. Impactul nu este unul deosebit, dar reprezintă un semnal despre ceea ce urmează, un război comercial având ca scop reducerea deficitului comercial al SUA în relaţiile cu UE, mai ales cu Germania.  Reintroducerea taxelor s-a făcut după ce UE nu a cedat la cererile americane de reducere voluntară a deficitului, făcute de secretarul american pentru comerţ, Wilbur Ross, la întâlnirea cu Cecilia Malmström, secretarul european pentru comerţ. UE a anunţat că va lua măsuri de răspuns, dar numai după ce va analiza posibilităţile pe care le are. Reacţia politică a fost imediată, rezumată de preşedintele francez, Emmanuel Macron, care a declarat că „decizia SUA  este ilegală şi eronată, stopând posibilitatea de a deschide discuţii proactive pe alte subiecte”.  Ministrul german al economiei, Peter Altmaier, a afirmat că decizia va afecta atât UE, dar şi SUA, precizând că, deşi taxele vor afecta schimburile comerciale, UE va căuta să păstreze relaţii transatlantice bune. Jean-Claude Juncker a caracterizat măsurile ca fiind „protecţionism, pur şi simplu, contrar regulilor OMC”.  Dar, atenţi ca tensiunile să nu escaladeze, europenii au evitat să ia măsuri imediate şi au decis să caute calea legală, dar temporizantă:  sesizarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În acelaşi timp, au pregătit o listă cu produse americane care ar urma să fie taxate pentru a compensa pierderile generate de decizia SUA (fin calibrată: taxele s-ar ridica la 3 miliarde euro, pierderile europene din taxele pe oţel şi aluminiu fiind reduse: valoarea exporturilor UE este de doar 6,4 miliarde euro).  Motivul a fost relevat de cancelarul german, Angela Merkel – teama de escaladare, aceasta, totuşi, exagerând: „războaiele comerciale pot degenera rapid în război”. Realitatea este că Administraţia Trump vizează echilibrarea deficitului comercial cu UE prin orice mijloace, ţinta principală fiind automobilele germane (o taxă vamală de 25% pe exportul de automobile europene în SUA ar duce la pierderi de 5 miliarde euro pentru Germania).

Strategia americană nu este legată de reglementarea exportului de oţel şi aluminiu (aceasta este doar „mişcarea de deschidere”), ci constă într-o creştere a presiunii asupra europenilor până când obţine reducerea deficitul comercial. Măsurile luate de SUA sunt ilegale, europenii obţinând o balanţă comercială în favoare lor respectând regulile pieţii libere, fără măsuri asemănătoare celor chineze (subvenţionare, furt tehnologic, manipularea monedei), dar asta nu are nici o importanţă, Administraţia Trump având un obiectiv clar şi nefiind interesată de legalitatea metodelor sale. UE va căuta temporizarea şi folosirea cadrului instituţional (creat chiar de către SUA !) pentru a stopa mercantilismul american. UE va trebui să găsească nu numai o cale de contracarare a măsurilor americane, care echivalează cu un război comercial, dar şi una de menţinere a relaţiilor politice transatlantice la nivelul normal, cel al unor democraţii unite de valori şi istorie. Mai devreme sau mai târziu, SUA vor lovi şi industria de automobile germană şi odată cu aceasta şi industria românească legată de ea. Poate că e o lecţie pentru o Germanie „prea îndrăgostită de pieţe”, care, poate, va vedea şi potenţialul pieţei europene, aşa cum este ea, cu multe state sărace şi în fazele iniţiale ale democraţiei. Grav este că Administraţia Trump foloseşte cu un prieten strategic, UE, aceleaşi tactici ca şi în cazul Chinei, un competitor strategic şi ideologic adversar (după ce anunţase că s-a ajuns la o înţelegere, SUA au revenit la ameninţări, respectiv discuţii cu Beijingul pentru a obţine concesii privind deficitul comercial).

           

ITALIA

Formarea noului guvern italian. Giuseppe Conte a depus jurământul (01.06) ca prim ministru al Italiei, în fruntea unui guvern anti-establishment, antiimigraţie şi decis să schimbe regulile, respectiv relaţiile sale cu UE. Guvernul are sprijinul populiştilor din mişcarea Cinque Stele şi a celor din partidul de extrema dreaptă, Liga, liderii celor două partide făcând parte din guvern (Luigi Di Maio la ministerul industriei şi muncii, iar Matteo Salvini la cel de interne). Preşedintele ţării, Sergio Mattarella, a renunţat la soluţia sa, acceptând din nou pe Giuseppe Conte ca prim ministru, după ce cele două partide au acceptat un compromis: numirea la ministerul economiei a unui proeuropean (deşi critic la adresa Bruxelles-ului), Giovanni Tria. Paolo Savona, fosta propunere pentru ministerul economiei, un adversar al zonei euro, a fost numit la un minister mai puţin important, cel al relaţiilor cu UE. 

Pieţele financiare, nu Bruxelles-ul, au fost cele care au adus realismul la Roma, şi tot ele vor tempera zelul actualului guvern de a încălca regulile financiare ale zonei europene, respectiv cele europene (70% din italieni nu vor ieşirea din zona euro). Foarte probabil, acest guvern nu va putea să crească cheltuielile simultan cu reducerea taxelor, sperând pe faptul că va forţa Bruxelles-ul să accepte un deficit bugetar şi mai mare, dar…va încerca, fapt care va aduce instabilitate în zona euro. UE se confruntă nu numai cu un guvern format dintr-o combinaţie de populişti de stânga şi extremişti de dreapta, dar şi cu pericolul ca a treia economie a UE să ajungă într-o situaţie de criză. Italia are datorii externe de 130% din PIB, a doua după Grecia, dar s-a considerat mereu că este o economie prea mare ca să ajungă în incapacitate de plată (…oare ?). Perspectivele economice sunt negative, deoarece, chiar şi în condiţiile în care Germania va renunţata la austeritatea impusă în zona euro, Italia nu poate continua fără o reformă economică, iar populiştii propun cu totul altceva, un iresponsabil deficit bugetar. La limita sa maxim negativă, va fi pusă în pericol zona euro, iar la cea minimă, o criză în interiorul acesteia, chiar dacă Roma va deveni, probabil, mai realistă. În problema imigraţiei, Italia va lua măsuri de limitare a acesteia, Matteo Salvini fiind hotărât să demonstreze că este la nivelul retoricii antiimigraţie din campania electorală. În plan extern, Rusia va avea un prieten bun la Roma, dar unul prea preocupat de problemele economice pentru ca să intre în conflict cu celelalte state europene de dragul Kremlinului. Singurul lucru bun este că tensiunile nord-sud italiene se estompează prin această alianţă guvernamentală, iar establishmentul politic italian primeşte o lecţie meritată. Asta nu ajută cu nimic UE, Italia fiind acum marea problemă, după deriva antidemocratică a Ungariei şi Poloniei, iar de la Madrid nu se anunţă decât incertitudine.

 

SPANIA

            Numirea unui nou prim ministru în urma unei moţiuni de cenzură. (02.06) Pedro Sanchez, liderul Partidului Socialist, a depus jurământul în calitate de prim ministru, după ce guvernul conservator condus de Mariano Rajoy, liderul Partidului Popular, a picat în urma unei moţiuni de cenzură declanşată de condamnarea pentru corupţie a unor membrii importanţi ai acestui partid (180 voturi pentru moţiune, 169 împotrivă şi o abţinere). Pedro Sanchez devine prim ministru, deşi conduce a treia forţă din Parlament (având numai 84 deputaţi din 350, după cel mai prost rezultat în alegeri al Partidului Socialist!) datorită prevederilor constituţionale spaniole care includ o „moţiune constructivă”, în sensul în care primul ministru care pică este înlocuit de liderul opoziţiei. Problema este că cei care au votat moţiunea au făcut-o pentru căderea lui Mariano Rajoy, nu pentru un guvern Pedro Sanchez (care nu are nici o coaliţie de guvernare, nici o strategie, dar a declarat că va respecta legea bugetului a fostului guvern), balanţa fiind înclinată în favoarea moţiunii de către pragmaticii naţionalişti başci. În rest, opoziţia este eterogenă şi radicală, fiind formată din populiştii Podmos, radicali de stânga şi naţionalişti regionali. Se deschide o  perioadă de incertitudine şi instabilitate, varianta alegerilor fiind defavorabilă socialiştilor lui Pedro Sanchez (favoriţii in sondaje fiind Ciudadanos, partid de centru-dreapta care l-a sprijinit pe Mariano Rajoy), iar formarea unui guvern va fi dificilă, având în vedere că Podmos, rivali ai socialiştilor pe segmentul electoral de stânga, vor să facă parte din guvern, fie şi pentru ca agenda lor legislativă socială să nu fie preluată de socialişti[11]. Probabil, Pedro Sanchez va căuta o agendă legislativă ponderată, care să întrunească unanimitatea opoziţiei (asigurarea independenţei televiziunii naţionale, abolirea unei controversate legi care limitează dreptul la demonstraţii, creşterea ajutoarelor sociale şi restabilirea caracterului universal al sistemului de sănătate), dar şansele sunt reduse să reziste la guvernare până la următoarele alegeri.

Nu atât faptul că va conduce un guvern slab (care, probabil, va cădea destul de repede, asta dacă nu va face compromisuri populiste) este elementul vulnerabil pentru Pedro Sanchez, cât faptul că va trebui să facă faţă separatismului catalan, dintr-o asemenea poziţie: noul numit guvern catalan a transmis deja un mesaj care cheamă la dialog în vederea….atingerii obiectivului lor, separarea Cataloniei de Spania. La nivel european, Spania se va alătura unui sud socialist populist (Italia, Grecia) care va cere mai mulţi bani de la UE, în detrimentul esticilor. Şi asta, tocmai când Bruxelles-ul a anunţat reducerea fondurilor pentru agricultură.    

 

UCRAINA - RUSIA

            Anunţarea reuniunii Grupului Normandia. În timpul vizitei sale la Kiev, ministrul de externe german, Heiko Maas, a anunţat că reprezentanţii grupului Normandia (Germania, Franţa, Rusia şi Ucraina) se vor întâlni la Berlin pe 11 iunie pentru a relansa procesul de pace din Ucraina. Vizita lui Heiko Maas urmează celei a preşedintelui german, Frank-Walter Steinmeier (fost ministru de externe !), fapt care arată eforturile pe care le face Germania pentru găsirea unei soluţii, respectiv stabilizarea situaţiei din estul Ucrainei, prin introducerea forţelor de menţinere a păcii sub mandat ONU. Pe teren, luptele au continuat, dar la un nivel mai scăzut decât cel de săptămâna trecută, tensiunile dintre Ucraina şi Rusia crescând după ce Kievul a înscenat moartea unui jurnalist disident rus refugiat la Kiev (pentru a-i aresta pe cei care urmau să îl ucidă, acuzând FSB-ul că ar fi organizat complotul). Moscova a reacţionat relativ calm, fiind preocupată mai mult de deschiderea dialogului cu Vestul: ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a avut o convorbire telefonică cu omologul său american, Mike Pompeo, fiind trecute în revistă problemele externe de interes. Dovada că Moscova este preocupată de deschiderea dialogului este şi faptul că o lege votată de Duma de Stat privind pedepsirea persoanelor şi firmelor care vor respecta noile sancţiuni americane a fost diluată, rămânând doar un potenţial instrument în mâna Kremlinului, dar nu şi o ameninţare reală pentru firmele occidentale, respectiv ruse.

            Perspectivele procesului de pace nu sunt deosebite, Rusia având nevoie doar de discuţii, nu şi de soluţii. Cu urgenţele economice estompate, preţul petrolului crescând, şi cu o deschiderea occidentală spre dialog[12], Kremlinul este interesat de ridicarea sancţiunilor, nu de cedări în problema ucraineană, mai ales când se apropie instabilitatea generată de alegerile prezidenţiale ucrainene, la care Petro Poroşenko va juca cartea patriotismului, succesele economice şi sociale lipsindu-i. Pe de altă parte, pentru a obţine ridicarea unor sancţiuni economice, Moscova trebuie să ofere câteva cedări.

           

Republica Moldova

Reuniunea în format „5+2” de la Roma. În cadrul acestei reuniuni, R.Moldova şi Transnistria au semnat un protocol prin care se obligă se implementeze angajamentele luate în cadrul „pachetului Berlin plus”. Este o cedare a RM, în faţa presiunii OSCE, de fapt troica formată din Germania, care şi-a asumat un rol conducător în acest proces, urmată de două state cu o politică pro-rusă, Austria şi, acum, Italia. Pachetul Berlin este o cedare pentru RM deoarece se oferă Transnistriei elemente de statalitate (recunoaşterea diplomelor, a plăcuţelor de înmatriculare, a comunicaţiilor interne) în schimbul renunţării la măsuri arbitrare luate împotriva locuitorilor de etnie moldovenească-română din Transnistria (accesul ţăranilor la propriile lor terenuri agricole la Dubăsari, accesul în şcolile cu „grafie latină” a elevilor). În plus, se refuză discutarea în grupul 5+2 a elementelor de securitate (de fapt, de impunere a statalităţii transnistrene, ca de exemplu, punctele de control ale separatiştilor la podul de la Gura Bâcului - Băcioc, redeschis cu mare pompă), acestea fiind deviate către Comisia Unificată de Control, unde Rusia şi separatiştii fac legea, discutând doar ceea ce doresc. Încurajaţi, separatiştii au cerut şi ridicarea postului de control al RM de la Pervomaisk-Cuciurgan, la frontiera transnistriano-ucraineană, dar măcar în această problemă Chişinăul nu a cedat, fie şi pentru că acest control este o iniţiativă a Kievului. De fapt, singura problemă pentru separatişti o reprezintă Ucraina, care a anunţat sancţiuni împotriva Uzinei Metalurgice de la Râbniţa (care exportă şi în UE, în baza Acordului de Asociere al RM cu UE, prevederile căruia, însă, Transnistria nu le implementează intern, Chişinăul fiind obligat să accepte acest lucru, în urma medierii germane).

Dacă politica de reducere a tensiunilor şi de apropiere între Republica Moldova şi Transnistria este un fapt pozitiv în sine, strategia germană de scoatere din izolare economică a separatiştilor fiind un pas înainte, se uită că o Transnistrie care „nu este lăsată să moară” (Tiraspolul ar fi fost nevoit să facă concesii politice, fiind prins între RM şi o Ucraină ostilă), nu va „lăsa RM să trăiască”: viitoarea venire la putere a pro-ruşilor lui Igor Dodon, fie şi împărţind-o cu Vlad Plahotniuc, ar deschide larg calea spre o apropiere de Rusia, pericolul fiind „transnistrizarea RM”. Unde vor fi mediatorii atunci când o RM falimentară economic şi politico-social va trebui salvată ? Mediatorii sunt, de fapt, interesaţi ca acum să fie marcat măcar un punct de înţelegere cu Moscova. Victoria candidatul forţelor democratice la primăria Chişinăului dă speranţa ca scenariul în care tandemul realizării Dodon – Plahotniuc, care ar falimenta Republica Moldova, să poată fi contracarat.

 

 

 


[1] Numai Divizia Aeropurtată 76 Pşkov, singură, (dislocată chiar la frontiera cu Statele Baltice) are efective şi echipamente comparabile. De altfel, trupele aeropurtate ruse sunt o armată în sine, având în înzestrare vehicule blindate, inclusiv tancuri.

[2] NATO a format, în cadrul Forţei de Răspuns a NATO (NRF), o forţă „vârf de lance”: VJTF (Very High Readiness Joint Task Force).

[3] Doctrina rusă, a atacului hibrid, care ascunde agresiunea până când este imposibil de contracarat, precum şi ameninţarea cu escaladarea nucleară, conduc către o singură concluzie: NATO nu are posibilitatea unui contraatac pentru recuperarea teritoriului pierdut, fiind obligată să răspunsă imediat atacului rus, respectiv să-şi întărească rapid forţele (de aici, necesitatea VJTF, gata de luptă şi rapid dislocabile, dar şi a unei structuri de comandă modernizate). 

[4] După Muntenegru, va urma, imediat ce se rezolvă problema numelui, Macedonia.

[5] La exerciţiu vor participa 40,000 de militari, 70 nave şi 130 avioane. 

[6] SUA nu au nevoie de permisiunea germană pentru dislocarea unui sistem de armament de acest tip în bazele sale, dar este necesară o notificare a ţării gazdă

[7] Shahab 3 are rază de 2 000 km, putând atinge obiective din Europa.

[8] În conformitate cu acordul INF (Intermediate Nuclear Forces). Existând informaţii că Rusia a încălcat acest acord, operaţionalizând rachete de croazieră Iskander K cu raza mai mare de 500km, apare întrebarea dacă raza rachetelor balistice Iskander M a rămas limitată la 500km.

[9] NRF este formată dintr-o structură de comandă şi control (Command and Control element), dintr-o Forţă de Răspuns Imediat (Immediate Response Force - IRF), destinată să răspundă în faza iniţială a unei crize, şi Rezerva de Generare a Forţei de Răspuns (Response Forces Pool - RFP) la care se adaugă, după agresiunea Rusă asupra Ucrainei, „vârful de lance” - Very High Readiness Joint Task Force (VJTF). Cu adevărat gata de luptă se află VJTF (cu circa 5.000 de militari - o brigadă întărită) cu un nivel de pregătire (readiness) ridicat şi rapid dislocabilă. IRF are circa 20.000 de militari.

[10] Spre uluirea prim ministrului canadian, Justin Pierre Trudeau, care s-a întrebat cum poate Canada să ameninţe securitatea naţională a SUA. Cele două ţări au relaţii foarte bune, ultimul război având loc în…..1812, între SUA şi Imperiul Britanic, căreia Canada îi aparţinea atunci !

[11] Liderul acestui partid, Pablo Iglesias, a declarat deja că socialiştii nu pot forma un guvern unicolor având doar 84 de deputaţi din 350. Ca o ironie, Pablo Iglesias, contrazice propria sa condiţie populistă de a fi ministru: el se întrebase despre un ministru din guvernul Rajoy „cum poate conduce un minister public un om care are o casă de 600.000 de euro”. Recent, s-a aflat că Pablo Iglesias şi-a cumpărat o casă de exact ….600.000 euro. 

[12] Rusia a intrat şi în ecuaţia nord-coreeană pentru a îşi evidenţia importanţa în faţa SUA, cu care, are cele mai proaste relaţii, exact când acestea sunt conduse de cel mai pro-rus preşedinte american din ultimul secol !.