EVENIMENTE POLITICO-MILITARE RELEVANTE (23-29.07.2018)

Mai întâi, a fost mesajul preşedintelui Donald Trump (23.07), în care acesta a dat asigurări  că „nu a cedat nimic”, ci doar a discutat cu omologul său rus despre beneficiile viitoare ale ambelor state, reiterând faptul că el şi preşedintele rus, Vladimir Putin, „s-au înţeles, ceea ce este un lucru bun”. Dar preşedintele Donald Trump este contrazis atât de partea rusă, cât şi de informaţiile care vin din cadrul proprii administraţii: la Helsinki s-a ajuns la unele înţelegeri în care s-au făcut cedări.

Liderii Congresului SUA au declarat (25.07) că nu îi vor adresa lui V.Putin invitaţia de a vorbi în faţa Congresului, în situaţia în care acesta va accepta invitaţia preşedintelui D.Trump de a vizita Washingtonul, în această toamnă. Astfel, Congresul i-a transmis lui V.Putin, fără echivoc, că nu este binevenit la Washington. În timp ce preşedintele D.Trump „se înţelege” cu V.Putin, legislativul, consecvent strategiei naţionale semnate de acelaşi preşedinte Trump, dar şi dovezilor de agresiune, respectiv ostilitate ale Rusiei, ia o poziţie contrară acestuia. Există informaţii conform cărora Congresul ar pregăti noi sancţiuni, deşi, foarte probabil, D.Trump va încerca să reducă din sancţiunile la adresa Rusiei (de fapt, cele la adresa oligarhilor şi membrilor guvernului rus). Întreaga comunitate internaţională se întreabă care va fi politica americană în această problemă spinoasă - politica agresivă a Rusiei în fostul spaţiu sovietic, mai ales până când se încheie conflictul din Ucraina.

Un oficial al Administraţiei Trump a declarat (25.07), că preşedintele D.Trump ar dori să îl invite pe V.Putin la Casa Albă, nu în acest an, ci în 2019, după ce ancheta privind implicarea Rusiei în alegerile prezidenţiale se va fi încheiat. Această amânare arată reculul preşedintelui în faţa reacţiei negative a elitei politice americane la politica sa faţă de Rusia. Trebuie menţionat că nu există nici o garanţie că ancheta se va termina, cu rezultatele pe care şi le doreşte D.Trump, până în 2019. Pentru a mai salva din aparenţe, V.Putin a anunţat că este deschis la orice locaţie, inclusiv invitarea lui D.Trump la Moscova. Elita politică americană este, probabil, oripilată la ideea că D.Trump ar putea vizita Moscova (dacă la Helsinki a ieşit cum a ieşit, nimeni nu vrea să îşi imagineze ce ar putea ieşi la Moscova).

Secretatul de stat american, Mike Pompeo, a reafirmat (26.07), în timpul audierilor din Senat, că SUA resping anexarea de către Rusia a peninsulei Crimeea, dar a refuzat să ofere informaţii despre ce înţelegeri s-au făcut la Helsinki. Formală şi emisă în apărarea preşedintelui Trump, declaraţia mai linişteşte din temerile post-Helsinki. Dar faptul că M.Pompeo a refuzat să dea detalii despre înţelegerile făcute la Helsinki, ne duce aproape de unde am plecat: incertitudine şi nesiguranţă.

În ansamblu, am fost martorii unei adaptări a Administraţiei Trump în faţa intransigenţei parlamentare americane faţă de politică preşedintelui în cazul Rusiei şi a  preşedintelui acesteia, dar şi faţă de modul în care D.Trump a reprezentat SUA la întâlnirea cu V. Putin. Dar întrebările rămân: ce fel de înţelegeri s-au făcut şi, mai ales, de ce preşedintele D. Trump a avut poziţia pe care a avut-o. Dar aceste întrebări privind întâlnirea de la Helsinki devin nesemnificative în faţa evoluţiilor în ancheta privind implicarea Rusiei în alegerile prezidenţiale, respectiv o eventuală cooperare între echipa electorală a preşedintelui D.Trump şi Rusia.

Problema preşedintelui D.Trump constă în faptul că ancheta continuă, dovezile se acumulează, iar alegerile parlamentare se apropie. Problemele personale ale lui D.Trump au devenit probleme de stat (chiar avocatul acestuia ar fi recunoscut că D.Trump ştia de întâlnirea dintre membrii ai echipei sale electorale, respectiv ai familiei sale, cu cetăţeni ruşi ce aveau legături cu serviciile secrete ruse), fapt ce va da un caracter instabil şi impredictibil acţiunilor Administraţiei Trump, respectiv ale preşedintelui, în plan intern şi extern. Cruciale sunt alegerile din noiembrie, deoarece o eventuală majoritate democrată va iniţia, cu siguranţă, procedura de revocare a lui D.Trump (în mod paradoxal, acesta afirmă că Rusia îi va sprijini pe democraţi în aceste alegeri. De ce ar face-o, cu un aşa prieten bun la Casa Albă?). 

Efectul imediat este un Kremlin încrezător în forţele sale. Revenind la noi, nu e de mirare că avioanele britanice (când vor fi cele româneşti?) au interceptat un avion de vânătoare bombardament rus, Su 24, în proximitatea spaţiului aerian românesc.

Cât despre impredictibilitatea politicii Casei Albe, tensiunile din această săptămână cu Iranul (ameninţări reciproce de război, calmate de secretarul apărării, James Mattis, care a afirmat că SUA nu îşi propun schimbarea regimului iranian), precum şi cele cu Turcia (ameninţarea cu impunerea de sancţiuni), sunt dovada cea mai clară. Da, fiecare din cele două regimuri are păcate sale, dar eram obişnuiţi cu o Casă Albă care nu intra în jocul unui regim agresor cum este Iranul, nu până la nivelul jocului cu ameninţările de război, respectiv cu unul care discuta, chiar şi cu o Turcie dominată de un Erdogan autocrat, pe tonul firesc între doi aliaţi NATO.  

RUSIA

            Turneul ministrului de externe rus, Serghei Lavrov, însoţit de Şeful Marelui Stat Major rus, Gherasimov, în Israel şi Germania, mai mult a ridicat întrebări decât a dat răspunsuri privind înţelegerile la care s-a ajuns la Helsinki.

            În Israel, Sergei Lavrov şi generalul Valeri Gerasimov s-au întâlnit (23.07) cu primul ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, ocazie cu care s-a discutat îndepărtarea trupelor iraniene de la frontiera siriano-israeliană, precum şi respectarea de către Siria a acordului de separare a forţelor, în vigoare din 1974. Vizita a fost caracterizată de către un înalt oficial din MAE rus, Grigori Karasin, ca fiind „necesară şi urgentă”. Aceasta vine în contextul întâlnirii de la Helsinki a preşedinţilor rus şi american, ale cărei rezultate nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice, dar şi a preluării controlului, de către trupele lui Bashar Al Assad, a teritoriului de lângă linia de demarcaţie cu Israelul (valabilă din 1974, în urma acordului de separare a forţelor). Oferta rusă, constând în îndepărtarea forţelor iraniene la o distanţă de 100 km (mărită, de la o ofertă iniţială de doar 80 km) a fost respinsă de Benjamin Netanyahu: „nu vom permite iranienilor să se stabilească la 100 km de frontiera noastră”. În ansamblu, întâlnirea nu a fost una fără rezultate, doar că partea israeliană a cerut celei ruse să obţină de la iranieni mai mult decât limita de 100 km. Se pare că partea rusă a invocat influenţa limitată pe care o are asupra Iranului, aceasta fiind cauza rezultatelor limitate legate de retragerea iraniană din Siria. De asemenea, Israelul a cerut Rusiei ca Siria să respecte acordul de separare a forţelor din 1974. Evenimentele ulterioare au arătat că şi la această cerere este greu de găsit un răspuns. După întâlnire, situaţia la frontiera israeliano-siriană s-a tensionat, (23.07) Israelul încercând să intercepteze, folosind sistemul antirachetă David Sling, două rachete sol-sol Tochka U (SS 21) lansate de către forţele guvernamentale siriene. Interceptarea a fost întreruptă de către forţele israeliene după ce s-a constat că rachetele nu cădeau pe teritoriul său, deşi nu este exclus să fie vorba de o interceptare ratată. Situaţia a escaladat, Israelul doborând, cu rachete Patriot, (24.07) un avion de vânătoare sirian, Suhoi, afirmând că acesta a intrat câţiva kilometrii în spaţiul său aerian. Aceste evenimente militare indică faptul că Israelul nu îi va permite lui Bashar Al Assad să nu respecte acordul din 1974, în condiţiile în care acesta testează, probabil, împins de către Iran. În urma delegaţiei ruse rămâne întrebarea: de ce Rusia este atât de „urgent şi necesar” interesată de securitatea Israelului, în condiţiile în care nu poate oferi ceea ce acesta cere, plecarea forţelor iraniene din Siria ?

            La Berlin, Sergei Lavrov şi gl. Valeri Gerasimov s-au întâlnit (24.07) cu cancelarul Angela Merkel şi ministrul de externe, Heiko Maas. Într-o declaraţie laconică, guvernul german a comunicat că s-a discutat Siria, situaţia din Orientul Mijlociu şi conflictul din Ucraina. Necaracteristic pentru guvernul german, nu au fost date alte detalii, cu excepţia informaţiei că întâlnirea a fost decisă, anterior, de către Angela Merkel şi Vladimir Putin. În faţa acestei lipse de transparenţă, care trezeşte suspiciuni, opoziţia germană a protestat. Şi aici, apare o întrebare: de ce Rusia ar discuta cu Germania, prioritar, Siria şi situaţia din Orientul Mijlociu, în condiţiile în care Germania nu are un rol militar în aceste probleme, iar solicitarea rusă la adresa sa este deja cunoscută (V.Putin i-a transmis A.Merkel că, dacă vrea ca refugiaţii sirieni să se întoarcă din Germania în ţara lor, Berlinul trebuie să participe financiar la reconstrucţia Siriei)? În plus, pentru aceste probleme nu era necesară prezenţa generalului Valeri Gerasimov (pentru care s-a făcut o derogare de la sancţiunea care îi interzice prezenţa pe teritoriul UE). Singura explicaţie este faptul că subiectul principal a fost, de fapt, Ucraina, unde Rusia vrea să organizeze un referendum în zona controlată de separatişti, propunere acceptată la întâlnirea preşedintelui american cu cel rus. Acest referendum ar legaliza, în plan internaţional, separatiştii şi ar reprezenta un prim pas în planul Kremlinului de a controla Kievul (Moscova a fost mereu interesată să dea planurilor sale un aspect legal la nivel internaţional. De exemplu, după ce a obligat, prin forţa armată, Ucraina să accepte Acordurile Minsk II, Rusia a obţinut şi votul CS al ONU pentru aceste acorduri). Probabil, Moscova a promis că, după acceptarea de către Kiev a referendumului, ea va accepta introducerea forţelor de menţinere a păcii în zona separatistă (şi aşa se explică prezenţa lui Valeri Gerasimov la Berlin). Ori tocmai ordinea paşilor – mai întâi dezangajarea militară şi apoi implementarea prevederilor politice, aşa cum vrea Kievul, respectiv invers, aşa cum vrea Moscova, a fost mărul discordiei la ultima întâlnire a miniştrilor de externe în format Normandia. Apare întrebarea: de ce Germania acceptă să discute, în formatul normand, decizia ruso-americană de la Helsinki, privind organizarea referendumului în regiunea separatistă, înainte de dezangajarea militară şi introducerea unei forţe de menţinere a păcii ? Deducem că, la Helsinki, preşedintele D.Trump a acceptat, probabil, un târg oferit de V.Putin: la schimb cu eforturile ruse de asigurare a securităţii Israelului prin convingerea Iranului să se retragă din Siria (sau măcar la o distanţă mare de frontiera israeliană), acesta a răspuns pozitiv cererii ruse ca Ucraina să accepte organizarea unui referendum în regiunea separatistă.  Dacă aşa stau lucrurile, s-a creat un precedent care îngroapă principiul care a stat la baza Pax Americana: nu se negociază cu agresorii şi nu se recunoaşte anexarea unor teritorii de către un agresor care le-a cucerit şi nici folosirea lor pentru a limita suveranitatea statului victimă. Rusia este încântată de asemenea târguri, peste voinţa naţiunilor a căror soartă se discută. Dar să nu ne precipităm: mai e mult până departe, neexistând nici o garanţie că SUA, care sunt mult mai mult decât preşedintele D.Trump, sau Germania, au acceptat un asemenea joc, opinia publică stă la pândă, iar Ucraina ştie să se apere, fie şi singură.  Europenii din est nu uită că la Ialta nu a fost cedată URSS-ului Europa de Est, dar s-au creat condiţiile care au permis ocuparea ei de către sovietici aproape un secol, de nu mai ştim nici acum „cine suntem şi de unde venim”. 

UE

            Vizita la Washington a lui Jean-Claude Juncker a avut un succes neaşteptat,  SUA şi UE ajungând la un acord de principiu privind viitorul relaţiilor economice dintre ele, fapt ce va influenţa pozitiv şi relaţiile politice.

            Preşedintele SUA, D.Trump şi preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, au ajuns (25.07) la o înţelegere privind stoparea ameninţărilor reciproce privind introducerea de taxe vamale şi iniţierea de negocieri care au ca scop ajungerea la un acord comprehensiv privind schimburile comerciale. Acesta ar urma să ducă la reducerea taxelor vamale şi a altor bariere comerciale (inclusiv la anumite produse energetice, gazul lichefiat american). Foarte important, Casa Albă a renunţat la ameninţările că va introduce taxe pe automobilele europene şi va stopa taxarea oţelului şi aluminiului european. Cei doi au discutat şi despre practicile ilegale în comerţul internaţional, vizată fiind China, practicile ilegale ale acesteia afectând ambele state (atât furtul de proprietate, cât şi achiziţionarea strategică a firmelor de înaltă tehnologie sunt pe prima pagină a legislaţiei din SUA, dar şi din Europa: Marea Britanie, respectiv Germania au iniţiat, de curând, o serie de legi în acest domeniu).

Atât în cercurile politice europene, cât şi cele americane, există o doză mare de scepticism privind semnificaţia reală şi durabilitatea rezultatelor vizitei lui Juncker la Washington, unii explicând schimbarea de poziţie a preşedintelui D.Trump prin considerente electorale (o cedare în faţa liderilor republicani care, temându-se de o înfrângere în alegerile din noiembrie, au cerut preşedintelui să revină la politica tradiţională a partidului). Ceea ce surprinde nu este numai rezultatul pozitiv al întâlnirii, un mare război comercial între cei doi mari actori occidentali fiind evitat, dar şi spiritul declaraţiilor celor doi: taxe vamale şi subvenţii zero amintesc de acordul comercial negociat, dar nesemnat, dintre SUA şi UE, Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP). TTIP a fost definitivat sub administraţia Obama, dar preşedintele Trump a promovat o cu totul altă politică, nemaipunându-se problema semnării acestuia. Marea întebare este dacă „armistiţiul” la care s-a ajuns va duce la rezultate concrete şi va detensiona relaţiile transatlanitice, mai ales că decizia luată de SUA nu este în direcţia politicii promovate până acum de Administraţia Trump. 

Răspunsul este, foarte probabil, da, deşi vor mai fi multe suişuri şi coborâşuri. Fiecare din cele două părţi are nevoie de relaţii comerciale nerestricţionate cu un partener economic atât de asemănător ca sistem politic. Condiţia o dă chiar Juncker, care într-un discurs ţinut, ulterior, la Washington, a menţionat că SUA şi UE au „valori şi interese comune”. Dacă europenii şi americanii îşi vor aminti de respectarea acestor valori comune înainte să se repeadă să-şi rezolve interesele imediate, fără să ţină seama de ele, drumul spre un nou TTIP este deschis. Trist este că, oricât de ciudată este politica actuală a Administraţiei Trump faţă de UE, nu SUA au fost primele care şi-au calculat cinic interesele economice, uitând de alte obligaţii, ci europenii, prea „îndrăgostiţi de pieţe, indiferente cum sunt ele politic” (Vespasian s-a înşelat: în epoca actuală, banii au miros politic!).