Evenimente politico-militare relevante [10 - 17.06. 2018]

  [ English Version HERE ]

SUA – COREEA DE NORD, un succes fără termeni precişi – un succes cu multe semne de întrebare

Întâlnirea din Singapore (12.06), dintre preşedintele american Donald Trump şi dictatorul nord-coreean, Kim Jong-un, a fost un succes, indiferent de incertitudini, fiind un pas major spre denuclearizare şi evitarea proliferării armamentului nuclear. Evenimentul a decurs fără probleme şi s-a încheiat cu o declaraţie comună în care se reafirmă obiectivul denuclearizării Coreei de Nord. În document se menţionează: „Recunoscând că încrederea reciprocă poate duce la promovarea denuclearizării Peninsulei Coreea, declarăm următoarele: 1) SUA şi R.P.D.Coreeană se angajează să stabilească noi relaţii în concordanţă cu dorinţa popoarelor celor două state pentru pace şi prosperitate; 2) SUA şi R.P.D.Coreeană îşi vor uni eforturile în vederea realizării unei regim de pace stabil şi durabil; 3) Reafirmând declaraţia de la Panmunjom din 27 aprilie 2018, R.P.D.Coreeană se angajează să acţioneze spre denuclearizarea completă a Peninsulei Coreea”. Un al patrulea punct se referă la identificarea şi repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale prizonierilor şi dispăruţilor (un element sensibil pentru opinia publică americană). Ambele părţi au caracterizat întâlnirea ca fiind un succes, demarând un proces care va duce la  pace şi stabilitate în Peninsula Coreea. După întâlnire, preşedintele D.Trump a declarat că SUA vor renunţa la exerciţiile militare comune anuale cu Coreea de Sud (o cerere permanentă a Phenianului), iar Mike Pompeo a subliniat că denuclearizarea Coreei de Nord se va face treptat, precizând şi un orizont de timp (doi ani, respectiv până la încheierea mandatului actual al preşedintelui D.Trump: „Sperăm să încheiem o „denuclearizare majoră” în următorii doi ani şi jumătate”). Kim Jong-un a precizat că „vor fi schimbări mari”. D.Trump a reiterat faptul că denuclearizarea va fi una completă şi verificabilă, fiind fără echivoc în concluzii: „ Nu mai există o ameninţare nucleară din partea Coreei de Nord”.

În pofida criticilor care vizează faptul că declaraţia comună nu a conţinut termeni mai precişi, întâlnirea este un mare succes, pacea primind o şansă, deşi rămân multe întrebări privind înţelegerea exactă la care s-a ajuns, precum şi angajamentul părţilor, mai ales al celei nord-coreene, de a o respecta. Întâlnirea a reprezentat momentul de început în care un dictator, precum şi ţara sa, a fost, de facto, recunoscut[1] şi i s-a acordat legitimarea în plan internaţional, acesta fiind obiectivul principal al regimului: să îşi asigure supravieţuirea, indiferent de mijloace (de la cele nucleare, aşa cum a făcut până acum, la cele diplomatice, aşa cum va continua de acum înainte). Dată fiind complexitatea problemei şi gradul de neîncredere, precum şi contextul intern nord-coreean[2]  nu erau realiste speranţe mai mari, cel puţin pentru început.

Cum a fost posibil acest succes? S-au întrunit mai multe condiţii care au putut duce la acceptarea regimului de către SUA şi acceptarea de către regim a unei înţelegeri: regimului nord-coreean nu numai că i s-a garantat existenţa prezentă, dar şi una viitoare, mai ales că a apărut soluţia politico-economică, una cât se poate de viabilă – comunismul capitalist în China[3]; prin pragmatismul său, preşedintele american a eliminat elementul ideologic ofensiv al „lumii libere”[4] şi, astfel, a fost posibilă acceptarea regimului. SUA nu se mai simt responsabile să se prezinte ca garant al lumii libere, ci doar ca cea mai mare putere democratică care ajută celelalte democraţii numai în măsura în care acestea se angajează… să se apere singure, fiind, economic, în război cu toată lumea (mai ales cu democraţiile care au capacitatea de a fi competitive), iar pe dictatori îi ia „aşa cum sunt” (Rusia), cu puţine excepţii (Siria, Iran). La această situaţie s-a adăugat apariţia a două personalităţi speciale: Kim Jong-un „a escaladat pentru a deescalada”, făcând un efort de înarmare remarcabil, mai ales pentru o ţară izolată şi falimentară economic, dar la fel a făcut şi preşedintele D.Trump, ameninţând cu un conflict, chiar unul nuclear („fire and furry”), iar, în final, cei doi au reuşit să ajungă la o înţelegere care a scăpat regiunea de pericolul unui conflict major.

Aproape toată lumea este mulţumită, de la China, care îşi vede aliatul, precum şi situaţia ei geostrategică consolidate, la Coreea de Sud şi Japonia, cărora li se deschide perspectiva de a scăpa de o ameninţare majoră. Cei care au trăit istoria, de la opoziţia sud-coreeană la „omul nou” nord-coreean, nu prea au de ce să se bucure, dar e posibil ca viitorul să le răspundă pozitiv la această speranţă.

Gheaţa a fost spartă, dar greul urmează: echipele de negociatori trebuie să implementeze o declaraţie de principii într-o foaie de parcurs, termene şi condiţii specifice (de verificare). Nu va fi un drum uşor, fiecare parte fiind interesată să îşi vadă obiectivul său, nu pe cel al partenerului de discuţii, îndeplinit repede şi verificabil. Coreea de Nord nu a scăpat, încă, de sancţiuni, iar armele nucleare există, chiar şi după demonstrativa distrugere a unor facilităţi nucleare. Foarte probabil, durul fost şef al serviciilor secrete nord-coreene, Kim Yong Chol, va negocia cu Mike Pompeo, în spatele acestuia fiind triada experimentată John Bolton - John Kelly - James Mattis.

Oprind o evoluţie care „nu ducea nicăieri”, cei doi lideri au deschis calea spre cedări reciproce, D.Trump surprinzând chiar şi Pentagonul prin anunţarea stopării exerciţiilor militare. Doi oameni, „ciudat de speciali” au realizat un lucru deosebit, dând o speranţă păcii. Cât despre D.Trump, oricât de „special” ar fi,  rămâne „specialul nostru” şi a realizat ceea ce trebuie, când trebuia… vom vedea dacă şi aşa cum trebuie. 

G7 , un summit al discordiei

Summit-ul G7 din Canada (09.06) a fost un eşec. Anunţul preşedintelui D.Trump că SUA nu mai sunt de acord cu declaraţia comună a summit-ului G7 de la Ottawa, a pecetluit eşecul întâlnirii liderilor principalelor puteri industrializate occidentale. D.Trump a transmis printr-un twitter că „date fiind afirmaţiile false ale lui Justin (Trudeau, prim-ministrul canadian) şi a faptului că acest stat, Canada, aplică tarife vamale fermierilor şi firmelor americane, am transmis reprezentanţilor noştri să nu mai sprijine această declaraţie, de vreme ce avem în vedere să introducem taxe vamale pe automobilele care inundă piaţa americană”. D.Trump l-a acuzat de prim-ministrul canadian (care ar fi fost „atât de docil şi blând pe timpul summit-ului”) că „a spus la o conferinţă de presă, după plecarea mea, că taxele vamale americane sunt insultătoare şi că el nu va accepta să fie tratat astfel”, făcându-l pe Justin Trudeau „necinstit şi slab”. De fapt, Justin Trudeau afirmase că a fost clar cu preşedintele american şi că i-a spus acestuia că taxele nu sunt o problemă în care să cedeze şi va reacţiona: „Noi, canadienii, suntem rezonabili, dar nu vom accepta să fim trataţi astfel”.

Printr-un amestec de brutalitate şi sinceritate, D.Trump a anunţat, de fapt, că renunţă la declaraţie, pentru că angajamentele luate în ea ar fi îngreunat punerea în practică a proiectelor sale de a introduce noi taxe vamale pe mărfurile aliaţilor săi occidentali, declaraţia lui Justin Trudeau fiind doar un pretext[5]. Decizia preşedintelui Trump rezumă o stare de lucruri pe care partenerii transatlantici au refuzat un timp să o accepte, dar pe care, acum, nu se mai pot face că nu o observă: economic, administraţia Trump se consideră în război cu toate statele cu care are deficit comercial, indiferent de cauze (competiţie corectă sau incorectă) şi reguli. Abordarea soft, de convingere şi apelarea la cadrul politico-economic creat chiar de SUA, nu le-a adus rezultate europenilor, respectiv celorlalţi membri G7. Administraţia Trump nu este interesată de o reglementare corectă a relaţiilor economice, chiar şi cele cu aliaţii politici, ci doar de rezolvarea problemei: SUA au un deficit comercial uriaş şi trebuie să fie eliminat. Dincolo de viziunea strâmtă, mercantilistă şi distructivă[6] a preşedintelui american, SUA se confruntă cu o realitate: au acceptat prea multe compromisuri, fiind preocupate să menţină cadrul mondial politico-economic pe care l-au construit, până când au ajuns să nu mai fie competitive chiar în acest cadru, de care au abuzat atât competitorii strategici (economia Chinei moderne este creaţia SUA care au acceptat termeni ai comerţului şi investiţiilor, precum şi ai protecţiei tehnologiei şi proprietăţii intelectuale, inacceptabil de lejeri şi incontrolabili), cât şi aliaţii (oricât de greu ne vine să acceptăm, europenii, mai ales Germania, au fost interesaţi de export, mai ales pe piaţa americană, lăsând responsabilităţi importante, inclusiv propria apărare[7], pe seama americanilor[8]).   

Summit-ul s-a desfăşurat într-o atmosferă tensionată, de pe poziţii opuse, reprezentanţii SUA fiind singuri împotriva tuturor celorlalţi participanţi. Declaraţia finală a fost negociată „la sânge”, mai ales aspectele legate de comerţ. SUA nu au fost de acord, în principal, cu două aspecte: primul se referă la Organizaţia Mondială a Comerţului –OMC (Administraţia Trump nu agreează OMC şi nu dorea să fie menţionată în comunicat), în final găsindu-se un compromis (în comunicatul final apărea „subliniem rolul crucial al sistemului internaţional de comerţ bazat pe reguli”), iar al doilea a fost insistenţa SUA pentru „comerţ reciproc” (înţelegându-se deficit comercial zero între parteneri), ajungându-se la un compromis „comerţ liber, echitabil, reciproc avantajos şi investiţiile, prin crearea de beneficii reciproce, sunt forţele cheie care duc la creştere economică şi crearea de locuri de muncă”. Compromisul a fost găsit cu dificultate, discuţiile cu preşedintele american fiind „dificile şi intense”. Reacţia lui D.Trump i-a surprins pe aliaţii săi, unii percepând-o ca fiind „absurdă”. Canada a anunţat că va merge înainte cu introducerea de noi taxe pentru mărfurile şi serviciile americane. Problema pentru SUA este că trebuie să accepte OMC, neavând nimic de câştigat din sabotarea unei instituţii care face parte din sistemul economic internaţional creat de SUA după 1945, chiar dacă sunt disperate să reducă deficitul bugetar. Pentru europeni, aceeaşi problemă este să nu cadă în capcana de a considera că, de vreme ce SUA nu mai respectă regulile comerţului internaţional stabilite de comun acord, vor găsi un partener în China sau alte puteri emergente (sau care se consideră emergente, deşi nu sunt, aşa cum e Rusia). Aceste state doar au profitat de acest cadru, încălcând flagrant regulile stabilite, iar deschiderea drumului spre un sistem economic dominat de China şi construit după regulile acesteia este un pericol mai mare decât o administraţie americană mercantilă.

În privinţa Rusiei, insistenţa preşedintelui american ca acesteia să i se permită să se alăture G7, ca şi refuzul ferm al aliaţilor săi, au mărit prăpastia privind abordarea Rusiei ca şi ameninţare de securitate. O asemenea lipsă de unitate l-a încurajat pe preşedintele Putin care, declarând dezinteresul Rusiei pentru revenirea la G7, a ironizat criticile aduse în acest for mai ales de către europeni (unul din obiectivele acestora, condamnarea Rusiei în cazul Skripal, apărea în comunicatul final) ca fiind „bâlbâială creativă”. În plus, acesta a bravat, minimizând importanţa economiilor din G7[9]. Poate că V.Putin a vrut, astfel, să mascheze faptul că i-a venit, comercial vorbind, şi rândul Rusiei: în condiţiile în care, după ce au stopat producţia şi au obţinut creşterea preţului, Arabia Saudită şi Rusia au început să mărească producţia. Pe fondul continuării menţinerii ridicate a preţurilor[10], preşedintele D.Trump le-a trimis un mesaj de ameninţare[11]. De asemenea, aceeaşi Administraţie Trump a impus noi sancţiuni economice unor firme ruse şi persoane suspectate că au executat atacuri cibernetice (de remarcat, colosul în aparatură de război electronic, KVANT, este primul pe listă, evidenţiind legătura strânsă, în doctrina rusă, şi nu numai, a războiului cibernetic cu cel radio-electronic), respectiv cele de aparatură subacvatică (Rusia este suspectată că dezvoltă tehnică subacvatică pentru a putea tăia/intercepta comunicaţiile prin Internet, care, în mare parte, se fac prin cablurile submarine).

Tensiunile economice dintre SUA şi aliaţii săi, respectiv europenii, se vor accentua, fiind vizată mai ales Germania. Europenii vor face front comun, dar să sperăm că vor avea înţelepciunea să păstreze tensiunile în cadrul economic, fără să le permită să se extindă în cel politic, pentru că, de cealaltă parte a Atlanticului, nu sunt prea multe semnale de asemenea înţelepciune, SUA având două mari probleme: cea comercială (economia sa nu mai poate să funcţioneze cu un asemenea deficit comercial, mai ales cu China), şi una politică (în rezolvarea acestei probleme, aAdministraţia Trump nu are reguli şi cutume de dialog, nici măcar cu aliaţii).  

UCRAINA, o pace îndepărtată

Întâlnirea de la Berlin(11-12.06), la nivelul miniştrilor de externe, a grupului Normandia nu a dus la progres în procesul de pace, respectiv în introducerea de trupe de menţinere a păcii în Donbas. Ministrul de externe german, Heiko Maas, a declarat că Rusia şi Ucraina, deşi au fost, în principiu, de acord cu o misiune cu mandat ONU, nu au putut ajunge la un acord privind modul de implementare a unei asemenea misiuni, existând diferenţe mari între cele două. S-a decis continuarea discuţiilor, la un nivel de reprezentare mai redus, în vederea găsirii parametrilor unei posibile misiuni ONU în estul Ucrainei.  Singurul succes a fost faptul că grupul Normandia s-a reunit la un asemenea nivel (ultima întâlnire avusese loc în februarie 2017). Heiko Maas şi omologul său francez, Jean-Yves Le Drian, au menţionat că toate părţile au fost de acord să rămână în cadrul Acordurilor de la Minsk, inclusiv în ceea ce priveşte retragerea armamentului greu şi schimbul de prizonieri. Franţa şi Germania s-au oferit să asigure sprijin logistic pentru securizarea câmpurilor de mine. Heiko Maas a spus că este convins că recentele negocieri politice vor avea efect asupra situaţiei de pe teren. Anterior, Heiko Maas declarase că „noua politică a UE în estul Europei trebuie să găsească noi căi de cooperare cu Rusia, în interesul tuturor europenilor”. 

Întâlnirea este un eşec asumat, partea germană, alături de cea franceză, fiind interesată, pentru început, să aducă Rusia la discuţii. Se ştia că Moscova a dat un răspuns negativ asupra dislocării unor forţe de pace în interiorul regiunii separatiste şi la frontiera sa cu Rusia, ci doar la linia de contact. Este neclar dacă Rusia a acceptat o misiune ONU clasică, cel mai probabil fiind ca Rusia să propună forţe de menţinere a păcii proprii sau mixte ruso-ucrainene, dar care să aibă un mandat ONU (fără imparţialitatea unor forţe de menţinere a păcii internaţionale). Rusia aşteaptă ca Ucraina să implementeze unele din măsuri politice ale acordului de la Minsk (cedări care să le permită separatiştilor recunoaşterea politică şi un rol în politica internă a Ucrainei) până când să implementeze cele mai elementare măsuri militare de dezangajare (acesta fiind „argumentul principal” pe care Moscova îl are asupra Kievului). Judecând după ultimele informaţii din teren, speranţele lui Heiko Maas fiind nejustificate[12]. Singura certitudine este că a început Turneul Final al Cupei Mondiale la fotbal, un eveniment sportiv major, şi Kremlinul are nevoie de linişte în această perioadă. După, vom mai vedea.

MACEDONIA – GRECIA, un prim compromis

            Grecia a anunţat că este de acord să recunoască Macedonia sub numele oficial de „Republica Macedonia de Nord” (în macedoneană, “Severna Makedonja”). Primul ministru grec, Alexis Tsipras, a declarat că guvernele de la Atena şi de la Skopie au ajuns la o înţelegere care creează premisele soluţionării unei dispute care a întârziat procesul de integrare al Macedoniei în NATO, respectiv UE.  

            Deşi un pas foarte important, anunţul reprezintă un proces dificil, în ambele state, mai ales în Macedonia, opoziţia opunându-se soluţiei găsite la nivel de guvern. Va fi greu pentru guvernul social-democrat al Macedoniei să poată obţine din partea naţionaliştilor din opoziţie, VMRO, sprijinul necesar trecerii prin Parlament a acestei decizii. Preşedintele Macedoniei, Gjorge Ivanov, a anunţat că nu va accepta schimbarea numelui, dar rolul său este limitat (după returnarea legii în Parlament, este obligat să accepte). Şi în Grecia, opoziţia se va opune, fie doar pentru că dreapta nu poate accepta ca un partid de stânga ca Siriza să rezolve şi o problemă de politică externă după ce a scos ţara, cu un preţ greu plătit de populaţie, din faliment economic. De altfel, teama Greciei faţă de Macedonia, deşi alimentată de naţionalismul macedonean promovat de VMRO, nu este în întregime justificată: problemele de securitate ale Greciei nu sunt la nord, ci la est. Probabil, vor exista şi implicări externe, UE şi NATO urmând să exercite presiuni asupra Macedoniei pentru a accepta soluţia, ambele fiind interesate de stabilizarea, ulterior integrarea, acestui stat (mai ales NATO, problema numelui fiind principalul obstacol în calea integrării în Alianţă, după ce problemele interne mari, inclusiv cea a relaţiilor cu minoritatea albaneză au fost stabilizate, deşi sunt departe de rezolvare). Nu este exclus ca Rusia, interesată ca NATO să nu se extindă, să se implice, aşa cum a mai făcut-o în Macedonia, în perioada crizei politice.