Evenimente politico-militare NATO-UE / Octombrie (II)

Cuprins:

NATO

• Exerciţiul „Trident Juncture” 2018 – posibilă opţiune scandinavă pentru NATO

UNIUNEA EUROPEANĂ

• Apărarea şi securitatea UE pot sprijini integrarea economică?

INDUSTRIA DE APĂRARE

• Factorii care influenţează cheltuielile de apărare în Europa

NATO

Exerciţiul „Trident Juncture 2018” – posibilă opţiune scandinavă pentru NATO

După ce Rusia şi-a încheiat exerciţiul „VOSTOK 2018”, prezentat ca cel mai mare eveniment militar de după anul 1981, atenţia Moscovei se îndreaptă către exerciţiul NATO, „Trident Juncture” 2018, dovedit a fi cea mai ambiţioasă desfăşurare de forţe în scop de antrenament a Alianţei din ultimii 30 de ani.

Preocupările Rusiei pentru monitorizarea exerciţiului sporesc mai ales pentru că două ţări non-NATO, Finlanda şi Suedia iau parte la aceste manevre militare.

Finlanda, o ţară care, în mod tradiţional, a încercat să echilibreze legăturile atât cu NATO, cât şi cu Rusia, contribuie cu aproximativ 2.000 de militari (faţă de cei 160 de militari participanţi la exerciţiul din 2015). De asemenea, va furniza nave şi aeronave şi va permite aeronavelor NATO să opereze de pe baza sa aeriană de la Rovaniemi.

Suedia, care a flirtat din ce în ce mai mult cu ideea de a se alătura NATO, ia în serios exerciţiul "Trident Juncture 2018" şi va participa cu aproximativ 2.200 de militari şi patru avioane de luptă Gripen, care vor opera de pe bazele aeriene norvegiene.

Mai mult, înainte de începerea exerciţiului, forţele suedeze, americane şi finlandeze îşi vor desfăşura propriile antrenamente în Suedia, iar dislocarea forţelor aparţinând ţărilor membre NATO, participante la exerciţiu, va urma, parte din itinerarul de deplasare, prin Suedia.

După primăvara anului 2017, când Norvegia a trebuit să facă faţă unui val însemnat de încercări ale bombardierelor ruseşti de a se apropia de staţia radar de la Vardo, din apropierea graniţei cu Rusia (staţia găzduieşte sistemele radar americane, care contribuie la supravegherea activităţii submarinelor ruseşti şi a forţelor navale de suprafaţă), desfăşurarea impresionantă de forţe a exerciţiului oferă Norvegiei, ca naţiune-gazdă, o excelentă ocazie de a se instrui în mod realist cu trupele aliaţilor. 

Toate acestea demonstrează că îngrijorările Moscovei sunt justificate, vis-a-vis de opţiunea din ce în ce mai evidentă a Suediei şi Finlandei de a se apropia de NATO. După ce, în ultimii 10 ani, Rusia a invadat Georgia, a anexat Crimeea şi desfăşoară acţiuni militare în estul Ucrainei, exerciţiile NATO fac ca aceste ţări scandinave să fie din ce în ce mai puternice, lucru ce devine din ce în ce mai complicat pentru Rusia.

Este evident faptul că pentru aceste state / Finlanda, Suedia, doctrina privind neutralitatea din era Războiului Rece a devenit caducă, fapt pentru care opţiunea adoptării unei politici de apărare mai prudentă şi pro-activă devine prioritară.

În timpul Războiului Rece, Finlanda a rămas sub presiune sovietică, deoarece Kremlinul a căutat să-şi extindă spaţiul de manevră. Dar a rămas întotdeauna fermă şi în angajamentul său de a-şi apăra identitatea nordică şi occidentală.

În mod similar, pentru Suedia, aderarea la NATO a rămas doar un vis, datorită neutralităţii sale geopolitice şi a solidarităţii cu finlandezii.

Schimbările majore din ultimii ani care s-au produs în peisajul de securitate al Europei de Nord au făcut ca Finlanda si Suedia să-şi crească bugetele destinate cheltuielilor de apărare şi, nu în ultimul rând, să menţină o dezbatere continuă cu privire la îmbunătăţirea parteneriatului privilegiat cu NATO în vederea obţinerii calităţii de membru cu drepturi depline.

În plus, Suedia realizează că orice ameninţare la adresa suveranităţii ţărilor baltice sau a Norvegiei ar fi, de asemenea, o ameninţare la adresa securităţii sale. Prin urmare, Suedia nu se rezumă doar la participarea la exerciţiul NATO, ci şi dezvoltă un parteneriat de securitate cu Polonia pentru a asigura apărarea regiunii Mării Baltice. Cu toate acestea, pentru a fi realişti, trebuie să evidenţiem faptul că în Suedia există două curente situate pe poziţii radical diferite privind abordarea aderării depline la NATO şi, până în prezent, această coliziune a opţiunilor se opune unei dezbateri raţionale cu privire la politica de securitate.

Spre deosebire de Suedia, Finlanda s-a adaptat mai uşor la noile realităţi geopolitice, exprimând în mod explicit că aderarea la NATO este o opţiune importantă pentru politica sa de securitate.

În aceste circumstanţe, exerciţiul „Trident Juncture 2018” va oferi Suediei şi Finlandei platforma necesară experimentării acţiunilor unei brigăzi mixte suedezo-finlandeze, condusă de un suedez, alături de forţele NATO, integrării actionale a forţelor aeriene suedeze, finlandeze şi norvegiene şi celor ale Finlandei să participe la acţiunile navale în Marea Baltică.

Exerciţiul va contribui la armonizarea operaţională şi stabilirea unor capacităţi de descurajare comune pentru întreaga Europă de Nord şi zona Mării Baltice, în scopul redimensionării capacitaţii occidentale de apărare în regiune.

De asemenea, exerciţiul nu este o consecinţa a vreunei ameninţări acute din partea Rusiei ci reprezintă un sistem de pregătire a unei apărări adecvate pentru a asigura pacea şi stabilitatea în regiune, o condiţie prealabilă pentru trecerea la o relaţie mai constructivă cu Rusia pe termen lung. 

UNIUNEA EUROPEANĂ

Apărarea şi securitatea UE pot sprijini integrarea economică?

Uniunea Europeană se confruntă în această perioadă cu provocări existenţiale care includ Brexit-ul, migraţia, mediul de securitate în schimbare, competitivitatea şi inovarea, revoluţia digitală, schimbările climatice etc. Pe lângă acestea, lipsa de coordonare a acţiunilor naţionale pentru identificarea unui răspuns adecvat la aceste provocări va avea ca efect, inevitabil, eşecul şi divizarea. În aceste circumstanţe, Franţa şi Germania consideră că singurul răspuns adecvat la aceste provocări constă în cooperarea europeană. În această conduită, se înscrie Declaraţia Meseberg „Reînnoirea promisiunilor Europei de securitate şi prosperitate” (19 Iulie 2018). În plus, Franţa şi Germania vor finaliza, până la sfârşitul anului 2018, un nou „Tratat Elysée” cu scopul de a ancora cooperarea europeană într-o cooperare bilaterală puternică dar şi de a-şi favoriza, cel puţin, convergenţa economică, socială şi fiscală.

Nu este o surpriză că, acum, când Brexit-ul se apropie de un deznodământ, tandemul franco-german îşi doreşte, în domeniul Politica externă, securitate şi apărare al Uniunii Europene, să propună introducerea de noi modalităţi de creştere a vitezei şi eficacităţii procesului de luare a deciziilor în cadrul UE si formate de lucru mai suple în care să fie posibil votul majoritar. Tot în acest domeniu, stimularea interesului pentru a dezvolta în continuare apariţia unei culturi strategice comune prin Iniţiativa de Intervenţie Europeană (cel mai probabil legată de PESCO), precum şi continuarea eforturilor comune în domeniul dezvoltării capabilităţilor beneficiază de o preocupare din ce în ce mai stringentă. Iniţiativele se dovedesc realiste, acum, când Uniunea Europeană se confruntă cu riscuri externe considerabile şi ameninţări de securitate pe flancurile de est şi sud, precum şi o presiune reînnoită pentru a-şi asigura în mod independent propria securitate.

În plus, îndoielile cu privire la solidaritatea Nord-Atlantică şi diminuarea capacităţii autonome de apărare europene, fac ca aceste iniţiative să devină o soluţie. Alături de o dorinţă crescută a statelor membre de a se îndrepta către o „europenizare a apărării” („Europeanisation of defence”), de propunerea italiană de a crea un „Schengen pentru apărare” („Schengen for defence”) şi o forţă militară permanentă comună, fac ca demersul germano-francez să devină o cale de a progresa spre o apărare europeană mai bine integrată. Răspunsul Comisiei Europene la aceste solicitări nu a întârziat să apară, aceasta, lansând Fondul European de Apărare şi Structura Permanentă de Cooperare (PESCO) concretizând astfel domeniul de aplicare al uniunii de securitate şi apărare.

O retrospectivă economico-financiară, prin prisma efortului bugetar necesar sporirii cheltuielilor in domeniul apărării evidenţiază faptul că Uniunea Monetară Europeană, pe lângă dificultăţile în prevenirea recidivei ameninţărilor existenţiale (ex. criza datoriilor suverane din 2012), ar putea suporta o presiune suplimentară datorită eforturilor naţionale de consolidare a capacităţilor de apărare.

Studiile economice arată că decizia strategică de realizare a unei apărări autonome a Europei în sprijinul NATO ar putea fi susţinută economic prin menţinerea sub control a cheltuielilor publice.

Pornind de la premisa că apărarea şi securitatea sunt bunuri publice europene, din punct de vedere economic, acestea oferă beneficii comune (un mediu sigur pentru piaţa europeană şi creşterea UE) care depăşesc analiza cost / beneficiu a fiecărei ţări.

Pe cale de consecinţă, modalităţile şi amploarea procesului de constituire a capacităţilor europene de apărare ridică probleme de proiectare similare cu cele ridicate de coordonarea sau integrarea politicilor economice. Similar cerinţelor unei strategii economice colective şi în acest domeniu trebuie să existe un acord privind scopul, modul de gestionare, amploarea capabilităţilor şi a resurselor comune pentru finanţarea acestui proiect. Implicit, implicarea resurselor fiscale comune presupune luarea unor decizii comune.

Din aceleaşi studii rezultă că există şi alte beneficii care ar putea contribui la consolidarea uniunii economice şi monetare.

Astfel, distribuirea şi dublarea cheltuielilor de apărare pe teritoriul Uniunii Europene oferă ample posibilităţi de creştere a eficienţei utilizării Fondul european de apărare (estimările cele mai pesimiste preconizează câştiguri de aproximativ 25 de miliarde de euro – faţă de cheltuielile totale de 227 de miliarde de euro pentru Uniunea Europeană în 2017).

Păstrarea unei baze industriale şi tehnologice de apărare este o cerinţă strategică si trebuie să reflecte opţiunile europene în procesele de achiziţii publice, ajutând, astfel, la depăşirea prejudecăţilor naţionale care încă persistă în acest domeniu.

Pe partea de aprovizionare a economiei, modernizarea tehnologiilor din domeniul apărării, armonizarea standardelor şi crearea unei industrii europene de apărare integrate ar trebui, de asemenea, să sprijine creşterea economică şi convergenţa în cadrul Uniunii Europene.

Existenţa unui decalaj de 120-140 de miliarde de dolari pentru atinge performanţele mondiale în ceea ce priveşte interconectarea şi digitalizarea echipamentelor sale militare, va presupune investiţii în cercetare şi dezvoltare, inovare şi formare, cu efect economic iniţial minim în sectorul privat dar cu perspective viitoare benefice pentru industria tehnologică, electronicii şi transporturilor, toate strâns legate de apărare şi securitate.

Paradoxal, deşi există o creştere a cheltuielilor de apărare, câştigurile de eficienţă enunţate mai sus implică şi economii la nivel naţional care pot asigura un spaţiu fiscal mai mare, inclusiv în perioadele de recesiune economică.

În cazul ţărilor care fac obiectul unei proceduri de deficit excesiv, în conformitate cu normele fiscale europene, astfel de câştiguri de eficienţă sau chiar de punere în comun a cheltuielilor ar uşura respectarea limitei deficitului de 3% din Pactul de stabilitate şi creştere.

Pe scurt, tranziţia spre o nouă integrare europeană cu un buget european de apărare şi securitate presupune posibilitatea utilizării unor resurse comune.

În măsura în care, acum, există posibilităţi pentru investiţii suplimentare în domeniul apărării, preocuparea trebuie să fie aceea de a evita concurenţa risipitoare pentru ocuparea forţei de muncă în domeniul apărării şi de a urmări creşterea eficienţei prin consolidarea bazei industriale de apărare la scară europeană.

Această perspectivă ar provoca o dezbatere politică, iar consultarea cetăţenilor şi procesul democratic necesită timp, dar rezultatul va fi o opinie publică europeană cu adevărat informată cu privire la costurile, beneficiile şi metodele de integrare europeană.

INDUSTRIA DE APĂRARE

Factorii care influenţează cheltuielile de apărare în Europa

Chiar dacă redresarea economică a Europei a fost lentă şi ţările încearcă să reducă datoria lor naţională prin reducerea cheltuielilor guvernamentale, ameninţările de securitate convenţionale şi neconvenţionale precum şi presiunea exercitată de NATO şi SUA de a-şi îndeplini angajamentele în materie de cheltuieli militare ar putea fi suficiente pentru a determina o creştere considerabilă a cheltuielilor în domeniul apărării în viitor.

O scurtă retrospectivă a situaţiei de securitate la nivel european evidenţiază faptul că aceasta este influenţată de următorii factori:

• ameninţări hibride din partea unor ţări care doresc destructurarea Uniunii Europene;
• ritmul sporit al măsurilor de poliţie aeriană efectuate de forţele aeriene europene şi necesitatea de a menţine disponibilitatea ridicată a flotei de avioane de luptă;
• amplificarea şi permanentizarea prezenţei pe flancul de est european a forţelor NATO;
• existenţa efectelor războiului cibernetic în derulare;
• existenţa pericolului întrebuinţării armelor chimice (utilizate deja în conflictele din Siria şi Irak);
• efectele crizei refugiaţilor etc.

Considerând ca aceştia sunt principalii factorii care influenţează cheltuielile de apărare în Europa, putem încerca să identificam principalele direcţii de investiţii la nivel european.

Pentru următorii ani, creşterea numărului de operaţiuni de întreţinere, reparare şi revizie a aeronavelor militare, precum şi consolidarea echipamentele de apărare aeriană, atât a sistemelor tactice, cât şi a sistemelor de apărare antirachetă vor constitui una din priorităţi.

Preponderent pentru ţările aflate pe graniţa de est a Europei, nevoia de reconfigurare a forţelor terestre şi dotarea acestora cu transportoare blindate şi sisteme de artilerie, va reprezenta o preocupare majoră rezolvabilă atât prin readucerea în stare de funcţionare sau modernizarea celor existente, precum şi prin achiziţii de echipamente noi.

În domeniul cibernetic, se prefigurează necesitatea îmbunătăţirii instrumentelor de apărare cibernetică, colectarea informaţiilor cibernetice, dezvoltarea infrastructurii precum şi instruirea cetăţenilor. Domeniul CBRN (Chimic, Bacteriologic, Radiologic şi Nuclear), va presupune îmbunătăţirea capabilităţilor de identificare, recunoaştere şi de protecţie împotriva acestora.

Pentru forţele navale, investiţiile în nave multirol, configurabile pentru război anti-aerian, anti-submarin şi de suprafaţă, vor fi una din priorităţi, pe lângă nevoia unei capacităţi îmbunătăţite de căutare, salvare şi patrulare.

Este evident faptul că ţările membre se găsesc în ipostaze diferite faţă de ameninţările la nivel european.

Din această perspectivă, nevoia de a identifica soluţii la nivel şi sub coordonare europeană (imposibil de realizat la nivel individual) devine critică. Identificarea şi analizarea riscurilor, stabilirea priorităţilor şi repartiţia echitabilă a sarcinilor pentru fiecare membru vor fi o soluţie europeană cu efecte cumulative pentru fiecare ţară în parte.

Evoluţiile actuale conturează o realitate în care înţelegerea ameninţărilor a determinat statele europene să majoreze cheltuielile pentru apărare. La aceasta a contribuit substanţial şi percepţia că legăturile alianţelor sunt mai puţin sigure decât înainte.

Câteva date statistice vor susţine afirmaţiile anterioare. În anul 2017, Europa a avut cea mai rapidă creştere în domeniul cheltuielilor de apărare, în termeni reali, cu o creştere de 3,6% faţă sumele alocate în 2016. La acest capitol, Romania deţine poziţia de lider cheltuind în anul 2017, 4 miliarde USD faţă de 2,8 miliarde în 2016.

Se pare că tendinţa ascendentă va continua pe termen scurt şi mediu. Prin urmare, în termeni actuali şi dacă cheltuielile respectă traiectoria bugetară anunţată, Germania ar ajunge la 49,7 miliarde USD (inclusiv pensiile) în 2021, iar Franţa - 59 miliarde USD (inclusiv pensiile) în acelaşi an. În mod similar, guvernul britanic s-a angajat să-şi majoreze bugetul de apărare cu 1 miliard de lire sterline (1,3 miliarde de dolari SUA) pe an până în 2021. În ceea ce priveşte statele scandinave, Danemarca doreşte să crească de la 3,8 miliarde de dolari în 2017 la 5,8 miliarde de dolari în 2023, Norvegia de la 6,1 miliarde de dolari în 2017 la 7,1 miliarde de dolari în 2020, iar Suedia de la 6 miliarde USD în 2017 până la 7,6 miliarde USD în 2020. Îmbucurător este că tendinţa se menţine şi în zona sud-europeană. Spania va cheltui 21,1 miliarde de dolari până în 2024, în creştere de la 12,1 miliarde de dolari în 2017. Dacă luăm în calcul şi faptul ca ţările baltice au făcut din ţinta NATO de 2% din PIB, piatra de temelie a proiecţiilor lor de apărare, iar Polonia şi-a anunţat ambiţia de atinge 2,5% din PIB până în 2032 pentru cheltuielile de apărare, putem concluziona că, la nivelul întregului continent, cheltuielile de apărare sunt acceptate ca prioritate politică.

La prima vedere cifrele sunt impresionante. Analizând componentele bugetelor destinate apărării vom constata că acestea cuprind procente importante (până la 33%) destinate asigurării pensiilor militare, în detrimentul cercetării şi dezvoltării care ar trebui să contribuie la pregătirea forţelor armate pentru provocările actuale şi viitoare

Din aceasta perspectivă, iniţiativele recente ale Uniunii Europene în sfera cercetării şi dezvoltării în domeniul apărării apar cu atât mai importante în a ajuta statele să-şi cheltuiască eficient sumele destinate apărării.

Prin aderarea la cadrul de Cooperare Structurată Permanentă (PESCO), statele semnatare au convenit asupra unor „angajamente comune, ambiţioase şi obligatorii” (20% din totalul cheltuielilor pentru apărare pentru investiţii şi 2% pentru cercetare). Constituirea Fondului European de Apărare (EDF) şi intrarea în vigoare a acestuia începând cu 2020, va accentua preocuparea pentru domeniul cercetare şi dezvoltare, consolidând criteriile colective existente deja.

Fondul comun al UE, de aproximativ 500 milioane de euro pe an, deşi suma este modestă, ar trebui să permită punerea în comun a resurselor, reducerea costurilor de duplicare şi intensificarea cooperării între statele membre într-o zonă care rămâne crucială pentru generarea viitoarelor capacităţi europene de apărare.

Din perspectiva alocării bugetelor pentru cheltuieli de apărare, industria de apărare (în special cea din Europa de est) are şansa să redevină baza cooperării dintre apărare şi industrie, în scopul armonizării investiţiilor din industrie şi nevoilor de capabilităţi de apărare. Va fi, astfel, cum precizam anterior, o soluţie europeană cu efecte cumulative pentru fiecare ţară în parte.