EVENIMENTE POLITICO-MILITARE NATO-UE / IUNIE

NATO

Cooperare NATO-UE în Marea Mediterană

Uniunea Europeană a solicitat ajutorul NATO pentru misiunea sa navală destinată respectării embargoului asupra armelor în Libia. Solicitarea UE vine, cel mai probabil, ca urmare a faptului că Turcia s-a opus, pe 10 iunie, controlului unui cargou sub pavilion tanzanian, escortat de două nave de luptă turceşti. În urma apelului radio al fregatei greceşti participante la operaţia maritimă a UE "IRINI”, navele turceşti au răspuns că nava cargo este sub protecţia şi controlul lor şi duce materiale medicale la un spital turc din Libia.

Participând la reuniunea miniştrilor apărării din NATO (17 iunie), Josep Borrell, şeful diplomaţiei UE, a declarat că speră ca, în scurt timp, să se înfiinţeze un „acord de cooperare UE-NATO”, deoarece participarea la aplicarea embargoului asupra armelor este în interesul securităţii ambelor organizaţii. Josep Borrell a precizat că prin această cooperare ar putea fi evitate şi incidente similare celui în care o fregată franceză, implicată într-o misiune NATO în Marea Mediterană (Sea Guardian), a fost vizată de trei ori de radarul de conducere a focului al unei nave militare turceşti. Fregata franceză era în cursul unei tentative de verificare a unei nave-cargo suspectată că transporta arme în Libia.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a precizat că „NATO încearcă să identifice o modalitate de sprijin, o posibilă cooperare, dar încă nu a fost luată nicio decizie. Există dialog, contacte, care să abordeze acest lucru”.

Mai mulţi diplomaţi şi oficiali ai ţărilor membre NATO au afirmat că un astfel de demers s-ar lovi de poziţia Turciei, în condiţiile în care deciziile în cadrul NATO se iau cu unanimitate de voturi. De asemenea, potrivit unor diplomaţi şi oficiali de la Bruxelles, Turcia împiedică încercările UE de a beneficia  de ajutorul NATO în cadrul operaţiei maritime amintite anterior, în timp ce încearcă să pună în aplicare, la rândul ei, un embargo asupra armelor provenite din SUA, cu destinaţia Libia. Împotrivirea Turciei rezidă din faptul că Ankara consideră că operaţia IRINI se concentrează mai mult pe administraţia libiană de la Tripoli (recunoscută internaţional) şi, într-o măsură mai mică, pe embargoul armelor  destinate forţelor aflate sub comanda lui Khalifa Haftar. Această afirmaţie are la bază unele informaţii potrivit cărora forţele generalului Haftar sunt aprovizionate în mare parte pe cale aeriană şi terestră - mai ales prin frontiera libiano-egipteană pe care Haftar o controlează.

Bazându-se pe acest raţionament, Turcia a criticat misiunea navală a UE, catalogând-o ca ”subiectivă”, la numai o zi după ce NATO a declarat că va investiga incidentul din 10 iunie, din Mediterana, care a implicat nave militare turceşti şi franceze.

De asemenea, vineri (19 iunie), pe timpul întâlnirii cu omologul său italian, Luigi di Maio, ministrul turc de externe, Mevlut Cavusoglu, a declarat că operaţia maritimă IRINI nu a reuşit să îndeplinească cerinţele şi preocupările guvernului de la Tripoli recunoscut internaţional. Făcând referire la UE, ministrul turc de externe a întrebat ”Spune ceva (UE, n.n.) despre avioanele care vin în Libia din Siria? Se uită la armele trimise din Abu Dhabi? Are un raport despre Franţa care furnizează arme către Haftar?”. Mevlut Cavusoglu şi-a continuat retorica afirmând ”Operaţia IRINI nu contribuie la soluţionarea conflictului din Libia şi nici la impunerea embargoului”.

În cadrul operaţiilor maritime ”SOPHIA” (UE) şi  ”Sea Guardian” (NATO) a existat un acord care a permis schimbul de informaţii şi sprijinul logistic din partea NATO. Pe baza acelui acord, UE şi NATO caută, în prezent, o modalitate de reluare a schimbului de informaţii între operaţiile maritime ”IRINI” şi ”Sea Guardian”. Ceea ce este cu adevărat important este ca embargoul asupra armelor stabilit de ONU să fie aplicat complet, terestru, maritim şi aerian. Dar pentru acest lucru este nevoie de o participare mai substanţială a statelor UE la misiune şi de diversificarea mijloacelor folosite. Italia se profilează ca un moderator, nu numai între părţile libiene, ci şi între Turcia şi alţi europeni. Cu toate acestea, este puţin probabil ca acordul de cooperare între cele două misiuni să depăşească domeniile vechiului acord – schimb de informaţii şi susţinere logistică.

Confruntarea NATO-Rusia în estul Mediteranei

În această regiune, NATO se confruntă cu două ameninţări principale. În primul rând, actorii violenţi non-statali şi problemele umanitare derivate din acţiunea acestora. Iar în al doilea rând, creşterea prezenţei şi activităţii militare a Rusiei.

Pentru a rezolva toate aceste provocări, NATO ar trebui să-şi consolideze angajamentul cu naţiunile partenere, să îşi revizuiască  abordarea în domeniul securităţii maritime şi să contrabalanseze poziţia strategică pe care Moscova doreşte să o atingă în estul Mediteranei.

Recent, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a făcut publice aceste îngrijorări. Astfel, pe 16 mai, acesta a afirmat că NATO îşi exprimă îngrijorarea pentru mercenarii ruşi trimişi (prin intermediul companiei Wagner) să lupte în Libia alături de generalul de brigadă Khalifa Haftar din Libia. Mai recent (16 iunie), Jens Stoltenberg a afirmat că Alianţa Nord-Atlantică este îngrijorată de prezenţa sporită a Rusiei în Mediterana de Est.

În ciuda dificultăţilor interne cauzate de pandemia de COVID-19, Rusia şi-a crescut constant, în ultimele luni, profilul militar în Siria, Libia şi în estul Mării Mediterane de Est. Această creştere a fost determinată parţial şi de evoluţiile recente, în special de expansiunea militară a Turciei. De asemenea, se bazează pe poziţia câştigată de Moscova în Siria şi de anii de influenţă din Libia, unde mercenarii companiei private Wagner ar fi acţionat încă din 2018. Principalul interes pe termen lung al Kremlinului este de a contracara acţiunile statelor europene şi NATO prin creşterea prezenţei militare şi controlul politic al statelor aflate în imediata vecinătate a flancului sudic al NATO în scopul evitării ”încercuirii” de către forţele Alianţei Nord-Atlantice.

În primele zile ale pandemiei, la sfârşitul lunii martie, Moscova a trimis ambulanţe militare în Siria în cadrul unui ”spectacol” de sprijin pentru Bashar al-Assad. În săptămânile care au urmat, a lucrat, de asemenea, pentru a-şi spori poziţia în nord-estul Siriei, zonă controlată de kurzi. În această perioadă, presa rusă a publicat mai multe articole critice la adresa lui Assad. Majoritatea articolelor au fost publicate de RIA FAN, grup media controlat de Evgheni Prigojin, care conduce şi compania privată de securitate Wagner. Cu toate acestea, oficialii ruşi nu şi-au schimbat opţiunea generală faţă de Bashar al-Assad, subliniind că Moscova nu renunţă la Siria.

Dar să revenim la ”încercuire”. Viziunea fermă a Rusiei într-o strategie de ”încercuire” occidentală continuă să modeleze viziunea şi deciziile Kremlinului, inclusiv în Marea Mediterană. Generalul colonel Serghei Rudskoi, şeful Direcţiei Generale de Operaţii din cadrul Statului Major General al Armatei Ruse, a evidenţiat (1 iunie) o „creştere semnificativă” a numărului de activităţi de instruire de luptă a NATO în proximitatea graniţelor Rusiei, în ciuda pandemiei noului coronavirus. El a afirmat că aceste activităţi, în special exerciţiul ”Defender-Europe 20” au o direcţie clară anti-rusă. „Ascunzându-se în spatele unei ameninţări inexistente (agresiunea rusă), SUA şi aliaţii săi continuă să distrugă sistemul de securitate existent în Europa”, a declarat Serghei Rudskoi. Argumentele folosite de Rudskoi au inclus şi zborurile aeronavelor de patrulare P-8 Poseidon, despre care a afirmat că „se apropie sistematic de bazele militare ruse din Hmeimim şi Tartus”.

Problema care stă la baza interpretării distorsionate a situaţiei reale de către Moscova este diferenţele de percepţie în ceea ce priveşte securitatea, total opuse celor occidentale. NATO este o organizaţie de securitate colectivă, dar Kremlinul consideră că aceasta este dominată şi condusă de SUA.

Luând în considerare dislocarea ”mercenarilor Wagner” în Libia, am putea estima că Moscova foloseşte aceeaşi tactică utilizată şi în Siria anului 2015 … şi că am putea vedea crearea unui sistem A2/AD (Anti-Acces Area Denial) şi în această ţară. La sfârşitul lunii mai, generalul Jeffrey Harrigian, comandantul Forţelor Aeriene ale SUA pentru Europa şi Africa declara: „Dacă Rusia se va poziţiona pe coasta Libiei, următorul pas logic este să implementeze capacităţi permanente de tipul ... A2/AD”.

Implicaţiile unui astfel de scenariu sunt multe. S-ar putea oferi, astfel, Moscovei un avantaj geostrategic faţă de NATO, prin creşterea proiecţiei forţelor ruseşti, descurajarea coercitivă şi crearea unor limitări în cadrul operaţiilor militare occidentale pe o zonă mai largă. Acest lucru a fost deja văzut în Siria, unde libertatea de manevră a NATO este acum limitată. O prezenţă militară sporită a Rusiei ar putea, să ”anuleze” avantajele aeriene şi navale ale prezenţei Turciei, să blocheze accesul altor ţări la resursele energetice ale Libiei şi să întrerupă efortul SUA de a executa acţiuni contrateroriste sau de a se coordona cu guvernul de la Tripoli recunoscut internaţional (Guvernul Acordului Naţional / GAN).

Înfiinţarea unui dispozitiv A2/AD în Libia ar fi un pas major pentru Moscova, dar trebuie avut în vedere şi că Moscova nu are aici atâtea avantaje ca în Siria. Spre deosebire de regimul Assad, guvernul recunoscut din Libia nu a invitat niciodată Rusia să intre în ţară sau să îi acorde sprijin. De asemenea, sprijinul Ankarei a înclinat uşor balanţa confruntării din Libia în favoarea GAN, iar combaterea efectivă a forţelor navale turce ar cere Rusiei să implementeze sisteme de rachete de tipul SSC.

Nici Rusia imperială şi nici cea sovietică nu au reuşit să obţină o poziţie strategică dominantă în Mediterana de Est sau să modifice echilibrul regional de putere, dar ambele au încercat acest lucru în mod repetat. Când marina sovietică şi-a desfăşurat escadra a 5-a în zonă, Moscova a deţinut  o serie de avantaje faţă de SUA până la mijlocul anilor '80. În acest sens, putem afirma că aspiraţiile lui Putin se bazează pe istorie, dar şi pe o scurtă perioadă de realitate. În acest sens, el doreşte cu orice preţ contracararea ”încercuirii” de către NATO … pe lângă tensiunile imediate cu Turcia.

În concluzie putem afirma că asistăm la un joc ce va dura mulţi ani, iar Rusia va încerca să ”evite încercuirea”, să câştige influenţă, folosind toate instrumentele disponibile, inclusiv prin menţinerea unei situaţii precare de securitate în această zonă. Atunci când a anexat Crimeea, Moscova a folosit dezinformarea alături de forţe compuse din ”militari anonimi” şi mercenari. La final a pus lumea în faţa unui fapt împlinit … căci drumul Rusiei către Oceanul Planetar trece prin Marea Neagră. A urmat un model similar, aplicat şi în Siria pentru o perioadă destul de lungă … înainte de a deveni oficial.

Dar NATO nu îşi permite luxul de a mai fi pus în faţa unor realităţi de acest tip, mai ales în zona Mediteranei de Est.

UNIUNEA EUROPEANĂ

Operaţia maritimă IRINI … primele obstacole

Întrunirea miniştrilor apărării din cadrul statelor UE (16 iunie) poate fi descrisă ca o expresie a importanţei reluării operaţiilor militare ale UE (după pandemia noului coronavirus) şi definirea unor direcţii în apărarea comună. Primul subiect discutat a fost consolidarea angajamentului operaţional, deoarece, în condiţiile pandemiei, statele membre ale UE şi-au retras o mare parte din personal, afectând mai multe misiuni.

În centrul atenţiei a fost operaţia maritimă ”IRINI”, unde sunt necesare atât forţe şi mijloace, cât şi asigurarea cu informaţii.

Şeful diplomaţiei UE, Josep Borrell, a cerut statelor membre ale blocului să-şi sporească sprijinul pentru misiunea militară lansată recent, destinată să aplice embargoul asupra armelor cu destinaţia Libia. Vorbind în cadrul conferinţei video (conferinţa miniştrilor apărării din statele UE – 16 iunie), Josep Borrell a cerut miniştrilor apărării UE să ”furnizeze toate forţele şi informaţiile necesare pentru a consolida operaţiunea”.

În prezent, comandantul operaţiei IRINI are la dispoziţie două nave şi trei aeronave destinate cercetării aeriene. Este vorba de fregata elenă „Spetsai” şi de fregata franceză ”Jean Bart”. De asemenea, Germania, Luxemburg şi Polonia participă cu câte un avion de patrulare-maritimă.

De la lansarea operaţiei şi până la mijlocul lunii iunie, navele participante la misiune au apelat radio peste 130 de nave care navigau în apele internaţionale în apropierea coastelor Libiei. Toate informaţiile culese de mijloacele participante la operaţia ”IRINI” sunt comunicate Grupului de experţi al Naţiunilor Unite pentru Libia pentru investigaţii şi analize suplimentare.

Aşa cum se afirma şi în numărul din aprilie al acestui buletin, chiar înainte de începerea operaţiei, aceasta se confruntă cu mai multe provocări:

● în primul rând, acesta nu reprezintă soluţia ideală a controlului traficului de arme către Libia. Armele nu intră în ţara africană doar prin rutele maritime, ci şi peste graniţele sale terestre extinse, al căror control ar necesita o prezenţă militară permanentă pe teren, aspect de neconceput în majoritatea capitalelor UE;

● în al doilea rând, IRINI are mai multe limitări în ceea ce priveşte mijloacele şi metodele de îndeplinire a mandatului. Conform deciziei Consiliului European, nicio activitate de recunoaştere sau patrulare nu poate fi desfăşurată în apele teritoriale libiene sau în spaţiul aerian, cu excepţia cazului în care este emisă o invitaţie de către guvernul de la Tripoli;

● căile maritime sunt utilizate şi de Turcia pentru a furniza sprijin forţele Guvernului Acordului Naţional (GAN) de la Tripoli. Astfel, UE riscă şi o criză diplomatică cu Ankara.

În concluzie, operaţia IRINI poate oferi, în cel mai bun caz, o singură componentă a unei strategii de punere în aplicare a unui embargo, altfel lipsit de eficienţă.

În aceste condiţii era de aşteptat ca Turcia, pentru a-şi promova interesele de politică externă, să se opună unor anumite controale sau să aibă un comportament agresiv faţă de alte nave de luptă din cadrul UE sau NATO.

În concluzie, nu pot decât să reafirm ceea ce am scris şi în numărul din februarie: ”cât despre eficienţa acestei noi misiuni, unii analişti şi specialişti în domeniu sunt sceptici în condiţiile în care misiunea se limitează doar la patrulare maritimă în apele internaţionale şi la colectarea de informaţii folosind platforme aeriene”. Sprijinul redus al statelor membre pentru această misiune, dar şi incidentele dintre Turcia şi mijloacele navale ale altor state (UE sau NATO) întăresc afirmaţia făcută anterior.

Summit-ul UE-China

La 22 iunie a avut loc cel de-al 22-lea summit UE-China, prin videoconferinţă. Preşedintele Consiliului European, Charles Michel, şi preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, însoţiţi de Înaltul Reprezentant Josep Borrell, s-au ”întâlnit” cu prim-ministrul Li Keqiang şi cu preşedintele chinez Xi Jinping.

În acelaşi timp, summit-ul UE-China planificat pentru luna septembrie la Leipzig (Germania), a fost amânat din cauza pandemiei COVID-19, fără a fi precizată o nouă dată.

Discuţiile au avut o agendă care vizează relaţiile bilaterale, probleme regionale şi internaţionale, pandemia noului coronavirus, precum şi refacerea economică după pandemie. Reprezentanţii UE au reamintit angajamentele importante asumate la summit-ul din 2019 şi au subliniat necesitatea punerii în aplicare a acestor angajamente într-o manieră dinamică şi orientată spre rezultate, deoarece progresul de astăzi este limitat.

În ceea ce priveşte problemele economice şi comerciale, UE a reamintit angajamentul comun de a lucra în mod constructiv şi rapid în vederea soluţionării mai multor probleme de acces la piaţă şi de reglementare. UE a salutat faptul că Beijingul a confirmat că ”faza 1” a acordului dintre China şi SUA va fi implementată în deplină compatibilitate cu obligaţiile Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) şi fără discriminare pentru operatorii din UE. În acelaşi timp, UE şi-a reafirmat solicitarea ca exportatorii europeni să beneficieze de măsuri imediate de facilitare în sectorul agroalimentar. De asemenea, China şi UE negociază un acord de investiţii, Bruxelles-ul dorind mai mult acces pe piaţa chineză, în special pentru sectoarele auto, biotehnologie, telecomunicaţii şi computere.

Începând cu luna octombrie, UE va monitoriza mai îndeaproape importurile în Europa, în special - deşi nu exclusiv - din China, ceea ce Beijingul consideră că este o formă de protecţionism.

Liderii au avut o discuţie de fond despre schimbările climatice. China este partenerul UE în cadrul Acordului de la Paris, dar trebuie să se angajeze la o acţiune internă decisivă şi ambiţioasă pe termen scurt pentru a reduce emisiile de carbon.

În domeniul COVID-19, premierul chinez Li Keqiang a declarat că Beijingul este dispus să aprofundeze cooperarea cu UE privind vaccinul pentru COVID-19 şi dezvoltarea tratamentului specific acestui virus.

UE şi China au făcut schimb de opinii cu privire la o serie de probleme regionale şi internaţionale, inclusiv Planul Complet de Acţiune (Acordul nuclear cu Iranul), Afganistan, precum şi situaţia din Peninsula Coreeană.

Discuţiile de luni, 22 iunie, au avut loc pe fondul tensiunilor în creştere şi amplificării neîncrederii dintre Bruxelles şi Beijing. Tensiunile dintre cele două părţi au fost generate şi de nemulţumirea UE faţă de campania de dezinformare lansată de Beijing în jurul pandemiei coronavirusului. Din punct de vedere al relaţiilor, UE consideră China un „rival sistemic” şi concurent în unele domenii, dar şi un partener în alte domenii de interes comun. Până în prezent, eforturile UE de a susţine relaţiile economice cu China au fost afectate de lipsa de unitate a statelor membre, multe dintre ele fiind ”curtate” în mod asiduu de către gigantul asiatic.

La sfârşitul discuţiilor, preşedintele chinez Xi Jinping a precizat că economiile Chinei şi Europei ar trebui să devină „motorul dual al economiei mondiale” pentru a promova refacerea după pandemie, în timp ce preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a afirmat că trebuie să existe „mai multă ambiţie” din partea Chinei pentru a încheia un acord de investiţii blocat.

În concluzie China şi UE au acţionat diferit pe timpul summit-ului video - Beijingul a vorbit despre consens, în timp ce oficialii UE au evidenţiat diferenţele în ceea ce priveşte accesul la piaţă şi problemele drepturilor omului din Hong Kong.

ACHIZIŢII MILITARE ŞI INDUSTRIA DE APĂRARE

Europa îşi doreşte, pentru agenţia sa militară, tunuri electromagnetice

Agenţia Europeană de Apărare (EDA) a selectat consorţiul PILUM pentru a conduce un proiect de cercetare pentru dezvoltarea unui tun electromagnetic.

PILUM (Projectiles for Increased Long-range effects Using Electro-Magnetic railgun) va avea la dispoziţie doi ani să demonstreze şi să proiecteze un tun care să fie capabil să lanseze proiectile, cu precizie, la viteze hipersonice, la distanţe de sute de kilometri folosind energia electromagnetică.

Finalizarea proiectului va asigura superioritatea capabilităţilor militare ale UE şi va contribui substanţial la consolidarea autonomiei strategice europene. De asemenea, va sprijini progresele în tehnologii multiple, inclusiv aero-termodinamica, tehnologiile proiectilelor, rezistenţa materialelor, stocarea şi conversia energiei, precum şi diverse fenomene electrice şi electromagnetice care pot aduce avantaje pentru aplicaţii şi domenii conexe.

Proiectul face parte din programul ”Acţiunea pregătitoare privind cercetarea în materie de apărare” (PADR) care este finanţat de Comisia Europeană şi gestionat de EDA.

Consorţiul PILUM este coordonat de Institutul de Cercetare franco-german din Saint-Louis şi reuneşte nouă parteneri din cinci ţări europene cu expertiză tehnică, industrială şi ştiinţifică complementară: ISL, lider european în acceleraţie electromagnetică şi coordonator al proiectului, Institutul de Cercetare Von Karman (Belgia), specializat în dinamica şi propulsia fluidelor, doi integratori de sistem, Naval Group şi Nexter Systems (Franţa), doi furnizori de muniţii, Diehl Defense (Germania) şi Nexter Munitions (Franţa), Explomet (Polonia), o companie mică specializată în placarea explozivă a metalelor, ICAR (Italia), producător de condensatoare electrice de înaltă densitate şi Erdyn Consultants (Franţa), expert în gestionarea proiectelor de colaborare europeană.

Pentru moment, proiectul este finanţat cu 1,5 milioane de euro.

Tunurile electromagnetice sunt dispozitive care utilizează energia electrică în loc de puterea chimică pentru a propulsa proiectile la distanţe de peste 160 kilometri, la viteze hipersonice. Primele astfel de sisteme sunt evaluate de către forţele navale americane. Doar energia cinetică oferită de un proiectil care ”zboară” cu o viteză mai mare de şapte ori decât cea a sunetului, poate trece prin beton sau oţel distrugând ţinta.

Aşa cum se poate vedea în imagine, principiul tunului electromagnetic (railgun) este de a amplasa un proiectil între doi conductori prin care trece un puternic curent electric.